Peregrinările publicistului chişinăuian dr. Vasile Șoimaru, laureat
al Academiei Române, în cele opt expediții personale pe urmele tragediei
ostaşilor români din Al Doilea Război Mondial, în speranța lor că vor recupera teritoriilor
strămoşeşti, au însumat pentru profesorul basarabean mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, pe
cheltuială proprie.
Distanţele spațiului răsăritean, depărtate mult de Vatra Neamului, pe care
le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii români (şi cu sudoare cel
ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate de legile scrise şi
nescrise ale războiului purtat în alianţe, de o anumită logică politică și
militară condiționată de împrejurări și
de norme militare consacrate încă din antichitate.
Aflat sub puternica impresie a rezultatelor ostenelii
sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se mai pot
afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe cale
de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă într-o perpetuă
misiune autoasumată pe această temă. O forţă interioară greu de autoreprimat,
deduc din dialogul cu dumnealui, îl îndeamnă fără ostenire în a ne ţine vie
memoria legată de destinul românesc contextualizat aflării vetrei neamului
nostru la răscrucea drumurilor bătătorite de armatele imperiale ale timpului, inclusiv
cele ale imperiului sovietic.
Aşa se face că în una din zilele săptămânii ce
a precedat Săptămâna Mare a Paştelui din 2016 am primit veste de la prietenul
nostru că îşi va continua peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla
veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii
avansate. Măcar chipurile lor, imprimate de nelipsitul său aparat foto, şi tot
înseamnă asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea
dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa
zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice
al războiului care avea să facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de
victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.
Apoi, la câteva zile distanţă mă invită, împreună cu primarul de atunci al comunei
Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul
Ionuţ Gospodaru, la o prezentare de carte basarabeană (cărţi care îl au ca
autor, sau iniţiator de proiect editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi.
După însufleţitoarea întâlnire a basarabeanului
cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă profesorului de la Chişinău s-a
îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor denaturat
de semnele antropicului, prin lucrări specifice războiului, care purtau acum
chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa născocirilor
distructive ale minţii omului. Domnul Constantin Hâra, primarul acelei perioade,
deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, îndeplini
cu amabilitate şi oficiile de ghid.
Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si
pantomimica omului dedicat cauzei, profesorul Şoimaru a cercetat, prin
ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate,
veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă,
blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel
mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu
departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt
aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în trenă – cel de la Mirosloveşti,
motorul unei relaţii antologice de frăţietate activă cu basarabenii, şi cel al
locului (trenă care îl includea şi pe evocatorul de aici al întâmplării), profesorul
basarabean ne-a purtat prin satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni.
Se întâmpla asta după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică
lunii iulie, ca astfel amprentele unor încălţăminte destinate asfaltului să
lase, simbolic, în lutul frământat de
ostașii verii lui 1944, și dovezile respectului pentru memoria celor care, prin
jertfa lor, ne-au asigurat opt decenii de pace (și cine știe câte altele se vor
mai adăuga, în condițiile în care la Isaccea și Reni au început să cadă deja
bombe).
La o cazemată, cea mai mare dintre toate,
aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică
a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic când e vorba de război?! Moşul Matei
era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu
încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupuri ostăşeşti din preajma
acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea
frontului, se vedeau printre buruienile din preajma cazematei ţeste
omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea
propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi
mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de
comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat
cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un
superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un aparat de
sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat
sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii
au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.
O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de
beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele
sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul
războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău
larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a
lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe
geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând
proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat (după
informaţiile domnului Hâra), de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un
megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî
pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul
dintre statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific
războiului. Să fi oprit acest șanț antitanc, săpat anume, celebrul tanc T-34,
de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu
o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i
s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul
T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat
fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat
asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front
Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului
Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de
români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun
istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA,
ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv
de de tancuri.
În preajmă, la circa un kilometru spre
nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume
satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice
nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole
aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor,
în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru
uşor sau pentru o mitralieră.
Sub tirul unui vânt iernatic –
dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne
declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii
arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci când, năzuind la pace,
înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.
Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea
ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume
pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar
al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de
poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44.
Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi
interpreta pe ostaşii jertfitori.
Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa,
ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea
Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al
războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la
baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din
Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul
lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a
ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care stia
nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului
în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu
tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”
Bătrânul, suferind, abia întors din spital,
nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui
de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi.
Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria
veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front.
Dar aflarăm pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu
Korne (un excelent comandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa
regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în
1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi
în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea
deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un
itinerar diferit de grosul regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20
august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de
tancuri amintită mai sus. Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a
ajuns să lupte pe Frontul Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de
unde, scutit de glonţul rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de
arme: fie aflându-se printre cei aproximativ 100 000 de prizonieri luați de
ruși după 23 august, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile armistiţiului era
tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la cot cu inamicul
de pe Frontul de Est, împotriva celui care până atunci îi era aliat.
Neputând scoate de la bătrân
noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne
întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru s-a aflat în
situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii
săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând
în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult
întârziat!) la gradul onorific de locotenent.
Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul
Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din
familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat
ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se
pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la
Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de
calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De
data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei
case.
Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe
urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a
încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial,
Războiului de Independenţă din 1877-1878. Acum, Memorialul de la
Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră
ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic. Păstrate spre aducere
aminte, urmele gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima
jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de
primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii
reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în
România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul
care marca, până atunci, cele doua evenimente de înălţătoare jertfă din
Istoria Neamului.
Gheorghe Pârlea
(Foto: Dr. V. Şoimaru)
