Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani", vol. 4, Gheorghe A. Stroia, Ed. Armonii Culturale, 2018:4.
Scrisul ne definește. Care
credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă
motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?
Gh.
Pârlea.
Eu nu m-am întrebat niciodată de ce scriu. Așa că mă văd nevoit să reflectez
acum la asta. În ce mă privește (și nu cred că sunt un caz particular), există
parcă în ființa mea un resort interior care ar avea componente mecanice,
controlate de un dispozitiv automat; a se înțelege deci că nu sunt eu, persoana
biologică, permanent la comandă. Asta, fie din când în când, fie în perioade
compacte, atunci când apare „stimulul” ce declanșează „reflexul condiționat”.
Și, de aici încolo, „mecanismul” eului meu, „programat”, își exercită funcția.
Desigur această „mecanică” personală a scrisului nu e atât de mecanicistă pe
cât o exagerez eu. Conștientul – controlul rațional asupra actului scrisului –
preia comanda de la „pilotul automat” imediat după ce se declanșează punerea în
funcțiune a angrenajului care răspunde de procesul scrisului. Iată, ce mă motivează
să... scriu. Dacă la întrebarea de bază abia acum am întremat un răspuns, am
deja de mult timp formulat răspunsul la o întrebare conexă celei principale:
„De ce îți publici scrisul?”. Întrebarea aceasta a fost una obsedantă pentru
mine – și încă mai are „sechele”. Formația
mea cultural-instituțională e una modestă, a unui învățător format la școala
pedagogică de tranziție – de la cea haretiană, cu ecou prelungit în tot
interbelicul, la cea aflată sub regimul dejist, apoi ceaușist. S-a întâmplat
asta la Bârlad, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej mutase Școala Normală de la Iași,
într-un complex-mamut, pregătit inițial pentru învățământul militar. Am ajuns
la Bârlad prin transfer „de necesitate” de la Liceul "C. Burcă"
(„teoretic”) din Pașcani (era criză mare de învățători în școlile din Moldova).
Orașul acesta însă avea Teatru de Stat („V.I. Popa”) și Muzeu („V. Pârvan” ) de
anvergura celor din marile centre culturale ale țării. Așadar, dincolo de
școala de specialitate, orașul oferea elevilor lui un bogat parcurs cultural de
dezvoltare personală. Rămân însă în ochii celor care mă judecă – prin prisma
scrisului meu – ca un simplu învățător (și încă unul rural, pe deasupra). Cei
care mă publică în presa scrisă sau electronică, știindu-mi profesia, adesea
mi-o „cosmetizează” terminologic, numindu-mă „profesor” (cu toată opoziția
mea). Anticipând contradicția dintre tipul de „instrucție” care mi-a acordat
statutul socio-cultural și cel care domină lumea scriitorilor, mi-a fost greu
să mă decid în a da publicității exercițiile mele. Am făcut-o totuși.
Conștientizez că nu fac rău nimănui prin faptul că îmi caut confidenți ai
trăirilor, percepțiilor, reprezentărilor, reflecțiilor mele, ca persoană
distinctă de celelalte. Fiecare suntem expresia unei unicități, un produs
original al Creației, asupra căruia au lucrat (instituțional sau autodidactic) agenții
umani ai culturii (tradiționale și livrești) care ne include, rezultând din
asta un exponent cu „amprente” proprii,
deci demn de cunoscut. În acest context, fiecare aducem ceva nou în spațiul în
care cititorul, și numai el, decide dacă oferta conține sau nu „noul”. Și o
face simplu, prin a declanșa lectura asupra respectivului autor (ca etapă
necesară), a o întrerupe apoi, după o dezamăgitoare parcurgere parțială sau, în cazul
fericit, a o parcurge integral dacă se înfiripează o motivație. Ce lezare poate
aduce asta celor care reclamă vehement "inflația de scriitură"?! Din
contra, li se face un serviciu, punându-le, comparativ, în lumină valoarea.
Asta m-a determinat deci să scriu și să public – cei drept, cu sfială și atât cât îmi pot
permite.
