CÂND SOLDATULUI ROMÂN ŞI-A IMPUS OPINCA DREPT "ACCESORIU" PE DRAPELUL BUDAPESTEI

ISTORII ADEVĂRATE: POVESTEA OPINCII ROMÂNEŞTI ARBORATE PE PARLAMENTUL DIN BUDAPESTA ÎN 1919

(În fotografie: Generalul Mărdărescu, comandantul trupelor române care au intrat in Budapesta în august, 1919, după Întregirea Neamului)

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta în 1919.
Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto), “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.
Generalul Mărdărescu, 1919, Budapesta
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici…”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor.
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926

Articol îngrijit de: Cristian Negrea

Bibliografie (surse):
• Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010
• Istoria md.

NOTĂ:

Am preluat acest articol din „Basarabia literară” (online). „Povestea” de mai sus (evident, reală) este expresia spiritualităţii (ingredimentată cu umorul specific românului) omului de jos, de la talpa Ţării. Poate că dacă eroul povestirii n-ar fi fost sergentul oltean Iordan (cu numele Scăldătoarei Fiului lui Dumnezeu), în locul lui ar fi fost un ardelean cu numele Mureşan, sau un moldovean cu numele Pruteanu, ori cu numele bunicului meu, Vasile Pintilii (învingător şi supravieţuitor la Mărăşeşti) sau cu numele Mitriţă Sasu, fratele bunicii (dacă n-ar fi căzut eroic la Mărăşeşti).

Mă gândesc însă, în paralel, şi la cei care, în vremurile noastre, dispreţuiesc visceral „masele”, la aşa-zişii „boieri ai minţii” (intelectualii de elită, acei care nu coboară din „turnurile lor de fildeş”), la „paşoptiştii” postdecembrişti şi postmodernişti, şcoliţi în Occident (dispreţuitorii „vulgului”), la cei care au uitat simplitatea propriilor bunici şi străbunici (de-or fi fost români), simplitate regăsită în cei care fac pâinea azi ori clădesc vilele îmbuibaţilor cu carte sau fără carte, pe te miri ce răsplată. Chiar credeţi că a putut degenera ADN-ul sergentului Iordan şi al căprarului Bivolaru până la atât încăt să le fie calificaţi urmaşii drept nişte „omuleţi patibulari” cu „substanţa tarată”? O, iartă-i ,Doamne, că nu ştiu ce fac! Cărţile?...Sunt şi cărţi care...prostesc, dacă ele, cărţile, sunt de vină...  

LA...REFERENDUM!

Chiar dacă suspendarea a fost făcută cu imixtiunea mijloacelor contestabile (totuşi, validată de Curtea Constituţională), boicotul preşedintelui (pregătit cu şiretenie chiar de el însuşi, prin introducerea pragului de prezenţă la urne) e o atitudine în aceeaşi cheie cu abuzurile nedemocratice ale adversarilor, pârâte la Poartă (a Occidentului, căci a Sultanului s-a metamorfozat).

În consecinţă, percep gestul preşedintelui ca nedemn de votul meu în favoarea sa la acest referendum (la cel anterior am votat împotriva demiterii).   

Certificat de…”preşedinte suspendat”

(Pamflet)

E...“preşedinte suspendat” –

Şi-n primul, şi-n al doilea mandat.

De mă-ntrebaţi: “Dar cine-i? Cum îl cheamă?

Ce nume-i puse scumpa-i mamă?”,

Vă voi răspunde răspicat:

Nu mai contează cum fusese botezat –

Acum îi zice…”preşedinte suspendat”

(Şi-n primul, şi-n al doilea mandat).

*

E “preşedinte suspendat”,

Chiar daca nu a…plagiat.

Cei mulţi îşi bagă însă mâna-n foc

Că, “jucător” fiind, n-a fost fair-play în joc.

Deci, cum s-ar zice, a trişat

(Şi-n primul, şi-n al doilea mandat);

Şi asta-i, categoric, mai sadea

Decât delictul de…a plagia. 

O ştie lumea şi-n oraş, şi-n sat

Că asta-ţi dă…certificat

De…”preşedinte suspendat”.

*

N-au fost mai breji nici ceilalţi preşedinţi

Căci n-au sfârşit cu aură de sfinţi –  

La unu-au năvălit minerii,

Pe altul l-a “invins sistemul”,

Dar părăsiră  Cotrocenii

Fără ca timpul să-ntrerupă ghemul…

Şi nu-şi lăsară “coadă” pe e mandat

(De… „preşedinte suspendat”).

*

Acum cel de îi zicem „preşedinte suspendat”

(Şi-n primul, şi-n al doilea mandat)

Îşi duce-n cârcă greu povara

Şi nu ştiu ce-i va spune Ţara,

De se va-ntoarce la popor...

Dar aflu că vestitul “jucător”

Trişeaza iar şi joacă tot

Pe-o carte măsluită (a se citi: “boi-cot”).

*

Epilog

Zic “pas!”, dom’ „preşedinte suspendat”!

Eu nu plusez pe restul de… mandat

Căci după câte-au fost, ce va urma

Va fi un rest de...cacealma.

*

Ştiu, mi-am pecetluit “norocul”,

Căci după Dumneata va fi…Potopul!

Sau, mai precis, Apocalipsa…

Ei, şi? Aproape că…îi ducem lipsa!

Notă: Acest pamflet exprimă opinia necenzurată a unei părţi elective. Dacă cititorul nu împartăşeşte conţinutul, îl rog să accepte diferenţele, fără a cataloga neapărat cu sintagma „prostime” partea care este reprezentată în pamflet. Mulţumesc.

NICOARĂ POTCOAVĂ – 60 DE ANI DE LA PUBLICAREA ULTIMEI CAPODOPERE SADOVENIENE

„Navigând” pe internet, în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (laudă celor care, prin cuvântul online, ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” in această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu Timpul Nostru.

Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând victorios în interiorul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu a fost deloc unul apoteotic).

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă.

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt scris, asupra acestei cărţi sadoveniene ţine în mare masură de atitudinea subiectivă. Un motiv ar fi, spre exemplu, faptul că anul acesta se împlinesc şaizeci de ani de la tipărirea romanului, apărut la Editura Tineretului, Bucureşti (în imagine, coperta).

Un alt motiv al intervenţiei de faţă ţine de un exerciţiu personal, pe marginea cărţii sadoveniene, pe care îl voi dezvolta în continuare.

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost " suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete" . Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" a fost legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor". În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că "oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt" . 

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Mirosloveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că aceasă filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată (şi) prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”.

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni, îl va fi determinat pe prozator să-i aducă, vremelnic, pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoara, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică".

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" (convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl amplasează în pădurea de la Boureni, unde, ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) despre legenda locului. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor", mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el.

Ipoteza că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărită şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti  substituie vreun bărbat miroslăveştean, cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti", şi "răzăşul de la Miteşti" îi jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".    

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit". 

Afirmatia de mai sus a prozatorului este, la rându-i întărită de un martor al timpului respectiv.

Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani dupa ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

                                                                        Gheorghe Pârlea

_____________________________

*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de vicepreşedinte al Prezidiului MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică). 

DE LA CITITOR, OMAGIU! (MESAJ ANIVERSAR, DISTINSULUI SCRIITOR NICOLAE DABIJA)

Mult preţuite Domnule Nicolae Dabija,

Cu sfială, căci conştientizăm diferenţa care ne separă (dar îndrăznim, contând pe raportul Scriitor-cititor, care ne apropie), vă semnalăm preţuirea noastră – a celor care vă citim Slova la Mirosloveşti –, spre a adăuga (şi) modestul nostru gest de recunoştinţă şi admiraţie la mai rafinatele gânduri de bine ce le veţi primi, neîndoielnic şi binemeritat, de Ziua Naşterii D-voastre. 

Actualizăm omagiul nostru, recurgând la o concretizare legată de aşteptarea oricărui scriitor, în relaţie cu cititorul, anume asigurarea că v-am citit recent – cu motivaţia specială a celui care a avut privilegiul să-l şi cunoască pe Omul-Scriitor –  nuvela „Casa cu cărţi” (publicată în Literatura şi arta, ca parte componentă a volumului în pregătire „Nu vă îndrăgostiţi primăvara”).

Ne-aţi oferit, prin respectiva nuvelă, o sintetică şi originală istorie a Cărţii universale, o reflecţie filozofică asupra raporturilor cititorului cu aceste izvoare ale cunoaşterii umane, cu verso şi reversul lor, cu propriile „lumini şi umbre”. Un elevat demers artistic, intermediat de mijloacelor artei literare care vă sunt prin excelenţă particulare, vă poartă amprenta. Remarcăm măiestria D-voastră în a pune într-o conexiune specială fantezia cu realul (ca şi în romanul „Tema pentru acasă”), spre a obţine ceea ce ar trebui să producă arta: „idealizarea realităţii”. E fascinantă ideea alegorică legată de acel depozit-buncăr de carte („Casa cu cărţi”), funcţional din timpuri imemoriale, cu scopul unui schimb firesc de carte, în ritmul veacurilor, un tunel al timpului – de fapt, vehiculul literar care v-a facilitat retrospectiva personală (transferată personajului principal) asupra experienţei umanităţii, arhivate în Bibliotecile lumii. Frumos şi original poem închinat Cărţii, Omului-Creator! 

Desigur, toate acestea ni se relevă nouă fiindcă printre Făuritorii de Carte vă aflaţi şi D-voastră. Şi, mai ales, fiindcă D-voastră vă contopiţi cu slova Cărţii din care vă înnobilaţi sau pe care o zămisliţi, vorba eroului care trăieşte aventura în nuvela „Casa cărţii”: „Eram ca şi cum eu eram cartea şi cartea era eu”. 

Cei de la Mirosloveşti aşteptăm noi bucurii intermediate de Scrisul D-voastră şi o nouă revedere (ar fi a patra) aici, la baştina noastră, pe malul Moldovei, în matca descălecătorului Dragoş-vodă. Căci, suntem convinşi, nu vă veţi dezice de cuvintele prin care ne-aţi alintat (poetic) meleagul: “De vii o dată la Mirosloveşti, /la apele Moldovei te încearcă bucuria/ că tu, basarabeanul, singur nu mai eşti, /că e cu tine toată România”.

                                                       

Omagiul cititorului, Domnule Academician-Scriitor! Şi vă urăm, cu drag, LA MULŢI ANI, în DEPLINĂ SĂNĂTATE şi PUTERE de CREAŢIE!

                                            Gheorghe Pârlea

            (în numele mirosloveştenilor şi al primarului lor, Ionuţ Gospodaru)

                                                 

Mirosloveşti, 15 iulie, 2012

Astăzi am ieşit în câmp. Reverie. Din nou, grânele s-au copt.

Mâna care face pâine

Dă-mi, Doamne, pâine!

căci trupul cel de azi

e viaţa mea de mâine…

Ştiu, rodul spicului

cu raza Ta îl arzi,

sfinţind mâna voinicului…

*

Cuptorul, însă, Doamne, e la mine

şi-i pregătită mâna care face coca,

ba, ciar e aprigă ca vorba…

Doar dă-ne, Doamne, pâine!

*

În lan dă, Doamne, spic bogat!

În rest, luăm noi seama…

Bunica era meşteră la frământat

dar a-ntrecut-o mama…

Acum, la fiică-i mâna care face pâine

şi ea m-alintă de-a aflat tot satul,

dar eu râvnesc, Slăvite, la o zi de mâine –  

la o-mplinită zi a faptei

când mâna cea care frământă aluatul

va fi mâna…nepoatei…

*
Dar când întinzi sărmanului o mână
(cum un proverb stă să ne spună),

e gata să o vrea şi pe cealaltă:
adică, Doamne, vreau să zic

că am şi…strănepoată;

şi că taviţele-i de pâine-s cu...nisip.

*
Cu-ngăduinţă, Doamne, de la Tine,

sărut deci…mâna care face pâine!