NICOARĂ POTCOAVĂ – 60 DE ANI DE LA PUBLICAREA ULTIMEI CAPODOPERE SADOVENIENE

„Navigând” pe internet, în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (laudă celor care, prin cuvântul online, ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” in această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu Timpul Nostru.

Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând victorios în interiorul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu a fost deloc unul apoteotic).

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă.

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt scris, asupra acestei cărţi sadoveniene ţine în mare masură de atitudinea subiectivă. Un motiv ar fi, spre exemplu, faptul că anul acesta se împlinesc şaizeci de ani de la tipărirea romanului, apărut la Editura Tineretului, Bucureşti (în imagine, coperta).

Un alt motiv al intervenţiei de faţă ţine de un exerciţiu personal, pe marginea cărţii sadoveniene, pe care îl voi dezvolta în continuare.

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost " suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete" . Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" a fost legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor". În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că "oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt" . 

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Mirosloveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că aceasă filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată (şi) prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”.

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni, îl va fi determinat pe prozator să-i aducă, vremelnic, pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoara, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică".

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" (convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl amplasează în pădurea de la Boureni, unde, ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) despre legenda locului. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor", mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el.

Ipoteza că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărită şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti  substituie vreun bărbat miroslăveştean, cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti", şi "răzăşul de la Miteşti" îi jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".    

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit". 

Afirmatia de mai sus a prozatorului este, la rându-i întărită de un martor al timpului respectiv.

Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani dupa ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

                                                                        Gheorghe Pârlea

_____________________________

*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de vicepreşedinte al Prezidiului MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică).