MOTTO: Pacea noastră de azi e plătită cu jertfa părinţilor, bunicilor şi străbunicilor noştri. Să nu uităm asta!
Fragment din cartea comemorativă Cotul Donului 1945, coord. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia, Chişinău, 2012:
Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru
dintre ei trăiesc, cu privilegiul unui
supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi.
Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi
amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în
grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.
În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani.
Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor
amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie
vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.
Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel
de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a
sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi
întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. “Era
să fim ca-n poezia aceea a lui George Coșbuc: Trei, Doamne, și
toţi trei!”, ne
surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: “Dar să ştiţi, măi băieţi
(între “băieţii” cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani), că la
Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: “Trei,
Doamne, şi toţi trei!”. Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre
plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la
Cotul Donului: Ion, Gheorghe şi Costache Păduraru. Apoi, bătrânul
veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai
crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns ne uimeşte prin
trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. “Am văzut iadul pe pământ.
Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun,
soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în
cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii
mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de
partizani ruşi. Colonelul avea deja
infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea
de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat
răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseştei,
ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe
colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta
făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat
zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu
tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape
nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel
Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere
decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu
pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …”. De-aici încolo n-a
mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe
noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui
suferinţă trăim fără merite care să ne puna în cumpănă viaţa. La plecare, i-a
revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: “ Să
scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!”
Vasile Isachi, mult mai umilit de bătrâneţe decât fratele său, cu barba
tremurândă şi ochii ascunşi în găoacele de sub frunte, ţinu să înceapă
povestirea cu informaţii despre inamicul Iarna; Iarna rusească, venită devreme
prin părţile acelea. El, pe lângă faptele de arme, avea în primire şi magazia
de efecte; şi ne înştiinţă cu
anumită mândrie că a avut grijă ca soldaţii români din unitatea sa să
primească, după nevoi, măcar încălţăminte corespunzatoare, că mantalele erau
“de partea ruşilor”, adică “nu prea erau, iar câte erau lăsau gerul să pătrundă
în oase”, ne lămuri veteranul. El nu-şi aminti prea multe din anul acela, ci
doar cum şi-a pierdut pe cei doi
tovarăşi de arme din vecinătatea meleagurilor sale, pe Dumitru Bejenaru din
Mirceşti (Iaşi) şi pe Gheorghe Airinei din Ruginoasa (Neamţ). Pe unul îl avea
în stânga şi pe celălalt în dreapta sa când au fost împuşcaţi. Şi-a mai amintit
moş Vasile şi cum a căzut prizonier,
împreună cu câţiva ostaşi de trupă şi un ofiţer român, la o împresurare a
ruşilor. Ofiţerul reuşise să dosească bine, la percheziţie, busola, iar el,
miteşteanul, o lanternă “pe care o aveam de la un soldat italian, de
când s-o făcut schimbul de trupe, la Klițka (Klețkaia)”, reuşeşte bătrânul, pocind numele, să-şi amintească şi o localitate de
pe linia frontului. Şi cum aparatul vorbitor al bătrânului avea multe piese
lipsă, am desluşit greu de la el aventura grabei eliberări de sub escorta
învingătorilor. Cu urechea aproape de gura povestitorului, am aflat că ruşii,
pe timpul nopţii, şi-au închis prizonierii (“vreo zece”, estimă el)
într-o baracă căreia i-au blocat uşa cu un drug de lemn, în timp ce ruşii,
amorţiţi de băutură, s-au culcat într-o baracă vecină. Soldatul de la Miteşti a propus pe loc
un plan de evadare, nevalidat de ceilalţi prizonieri. A găsit o scândură
mai putredă în tavan, a dislocat-o cu grijă şi, ieşind, le-a legat paznicilor
ruşi uşa cu o bucată de sărmă. Şi-a eliberat tovarăşii, apoi au sărit în râpa
umplută cu zăpadă din apropierea barăcilor. Aceasta le-a “deschis drum” spre o
pădure. Şi, în dezordinea aceea a împresurărilor şi despresurărilor, n-au mai
avut posibilitatea să se alăture resturilor de trupe româneşti. Au hotărât
atunci, în miez de iarnă străină, “cam pe la Crăciun”, ne lămuri el,
să se folosească de cele două “instrumente din dotare” (busola şi lanterna
italiană) şi s-o pornească spre Ţară. “N-am mai stat noi să socotin că Ţara era la vreo două mii de kilometri”, face moş Vasile o paranteză. “Şi
uite-aşa, dragii mei, de Paşti am sărutat pământul ogrăzii. Numai că o trebuit
să zac prin spitale o vreme, căci mi-au rămas picioarele numai cu oasele;
carnea de pe ele mi-a curs pe drumul rusului. Apoi, după ce m-am vindecat, am
luat iar puşca, să le pun oprelişte rușilor, care năvăleau ca hunii. La Iaşi m-a agăţat o schijă de picior,
aproape să mi-l reteze, şi gata cu războiu’ pentru mine. Iar tovarășii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat
celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului”.
Mihai Dascălu din Soci se ţine tare pe picioare, chiar dacă “le
mai scârţie bălămălile” glumeşte veteranul căruia nu te încumeţi să-i
dai mai mult de 75 de ani. E roşu la faţă, rotofei, de statură medie și plin de viaţă. Vârsta nu i-a amorţit nici
mintea, doar numai în “sectorul memorie”, ne avertizează
el. “Şi
e bine că-i aşa (continuă bătrânul cel tânăr), căci greu e de purtat în minte
prăpădul războiului”. Ştie doar că a luptat la Cotul Donului dar nu-şi
mai aminteşte localităţile. Spune că a văzut acolo morţi mai mulţi decât au
fost cei vii, întâlniţi de el în restul vieţii. Mihai Dascălu a scăpat neatins
pe Frontul de Est şi a fost numai bun de luptă şi pe Frontul de Vest; “Ca
să mă pot ruşina de mine când aud cuvântul curvă”, se autoflagelează
fostul vânzător la cooperativa de consum din sat. “În Ungaria însă, în timp ce
treceam Tisa cu o barcă, cea cu coasa mi s-a arătat şi mie, dar nu faţă la faţă
căci nu cu mine avea treabă, ci cu sergentul meu, care era aşezat dinaintea mea.
Eu eram la vâsle. Trăgeam de ele când depărtând braţele, când lipindu-le, după
cum e rostul acestui meşteşug. Şi numai ce-l văd deodată pe sergent galben la
chip şi cu pieptul sângerând. De unde i-a venit glonţul?, m-am întrebat.
Trimisul morţii a venit din spatele meu. Eu ar fi trebuit să fiu ţinta. Nici
acum nu tăgăduiesc să cred că glonţul acela a trecut pe sub braţul meu în
timpul vâslitului şi s-a înfipt drept în inima nefericitului meu comandant de
grupă”. Şi povestitorul încheie cu un oftat adânc: “Aşa a fost să fie. Nu la potopul de pe Don, ci la Tisa,
aproape de casă”.
Moş Nică Paiu ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta
energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a
trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija
amintirile cu ajutorul întrebărilor precise: “Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte
localităţi de pe-acolo, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din
Munţii Tatra, ori de la… Rovine!” Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece
ţâfnă: “D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins
damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după
câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă.
Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea
puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în
direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o
vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am
zis: Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Și mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că
la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lămuresc că
nu bat câmpii.”
Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii
gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului
său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului:
“Am
fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în
alcătuire. Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar
mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului,
după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19
noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a
deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul
comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam
prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai
devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel; că el urma să-şi facă alta
proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult
şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am
înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine,
iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de
sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am
ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după
care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu
era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo
două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum
culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute
cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin
faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost
pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica
retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem
atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la
o rusoaică (reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am
primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi
omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină
putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care
se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion
românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat
între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu
prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază
i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o
casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în
seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în
ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta
m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea
satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de
un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau
bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc.
Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu
cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai
de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau
îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi
erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi
dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am
aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi
doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie
de invalid de război. Răsplata
asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci
o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am
plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum
muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele”.
Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia
de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi,
generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei,
trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să
reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu nu
le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de
partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm
faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată
Istoriei Neamului Românesc.
Gheorghe PÂRLEA
Octombrie 2012