O carte comemorativă cu veterani de război mirosloveşteni

"COTUL DONULUI, 1942", coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. "Serebia", Chişinău

Cea mai mare catastrofă militară care a implicat vreodată Armata Română e legată de ultima conflagraţie mondială. Ecoul tragicelor evenimente de pe Frontul de Est încă nu s-a stins. Se împlinesc 70 de ani de la operaţiunile militare care au înclinat iremediabil balanţa, în cel de-al Doilea Război Mondial, în defavoarea Axei.

În noiembrie 1942, după o înaintare în forţă a armatelor Axei, trupele sovietice au oprit pe Don şi la Stalingrad iureşul dinspre vest. După cucerirea Crimeii, ostaşii români, însumând aici efectivele Armatei a 3-a şi Armatei a 4-a, au primit, conform strategiei de luptă aparţinând Germaniei (şi contestată de generalii români, inclusiv de mareşalul Antonescu) cele mai dificile poziţii de luptă. Îmbătat de succesul legat de Crimeea, Hitler atacă simultan atât Stalingradul cât şi poziţiile care vizau cucerirea Caucazului, cu bogatele sale resurse energetice necesare războiului. Grupul de armate B, care includea şi trupe ale Armatei a 4-a română, avea ca obiectiv cucerirea Stalingradului. Grupul de armate A, cu Armata a 3-a română în componenţă, avea ca obiectiv pătrunderea în Caucaz. Armata a 3-a română a primit un segment de front de cca 150 km, pe malul drept al Donului, în zona în care Armata Roşie avea cele mai puternice resurse operative, iar Armata a 4-a a fost plasată în aripa stângă a Armatei a 6-a germană (angajată în Bătălia Stalingradului). Armatei a 4-a i se repartizase un segment de front de peste 300 km, mult peste capacitatea ei de acoperire.

Pe 19 noiembrie, foarte de dimineaţă, Armata Roşie a început ofensiva chiar în sectorul de front al Armatei a 3-a română. Lipsurile legate de resurse, erorile de strategie impuse de generalii lui Hitler, precum şi indisponibilitatea forţelor de rezervă, redistribuite în sprijinul trupelor de la Stalingrad etc. au determinat o disproporţie copleşitoare în această înfruntare, în favoarea inamicului. Ca urmare, Armata Sovietică reuşeşte chiar în acea zi să spargă frontul aflat în responsabilitatea Armatei a 3-a română, în două zone, lărgimea acestor “pungi” cucerite fiind de cca 20 km, ambele, iar adâncimea de cca 20 km, respectiv 40 km.

Bătălia a continuat şi în zilele următoare, evidenţiindu-se eroismul ostaşilor români în încercările de repliere şi de menţinere pe poziţii. E relevant, în acest sens, cazul generalului Sion Alecu Ion, care, pe 23 noiembrie 1942 (căzuse deja celebra grupare Lascăr) preia comanda resturilor a trei divizii româneşti, cu un efectiv de 3326 de ostaşi. Au luptat până la terminarea muniţiei. Ultimele cartuşe le-a împărţit celor rămaşi în viaţă chiar generalul, care a căzut ultimul, odată cu şoferul său personal. 

Veteranii de război care au supravieţuit măcelului de la Don au editat în 1997 lucrarea memorialistică Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, 1941-1944, în cinci volume. În vol. V al cuprinzatoarei realizări editoriale, De la Stalingrad, la Bătălia Moldovei, sunt reconstituite și epopeele militare de la Cotul Donului şi Stalingrad, din toamna anului 1942 şi din iarna care a urmat; informaţii din volum constituind, până aici, şi suportul acestui demers publicistic.

Între supravieţuitorii luptelor de la Cotul Donului şi Stalingrad, patru dintre ei trăiesc, cu privilegiul  unui supliment de vârstă dăruit de Cel de Sus, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Bravii ostaşi de la Cotul Donului îşi duc povara bătrâneţii depănându-şi amintirile de război pe băncuţele de la poarta gospodăriilor aflate acum în grija copiilor, ajunşi şi ei în pragul neputinţei aduse de vârstă.

În satul Soci din comuna amintită îşi au gospodăriile Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani, şi Mihai Dascălu, de 91 de ani, iar în satul Miteşti, fraţii Eugen şi Vasile Isachi, primul de 91 de ani, iar celălalt de 92 de ani. Faptul de a-i prinde în viaţă chiar în acest an comemorativ al luptelor amintite şi de a-i intervieva ne-a prilejuit o emoţionantă lecţie de istorie vie, dincolo de răceala abstractă a documentelor.

Conf. dr. Vasile Şoimaru de la ASEM Chişinău (publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) a iniţiat volumul comemorativ “Cotul Donului 1942; eroism jertfă, trădare”, al cărui coordonator şi coautor este, împreuna cu veteranul Iosif Niculescu (medic de război), Roxana Iorgulescu  şi cel care semnalează aici evenimentul. Cartea conţine şi texte semnate de scriitorul basarabean Ion Iachim (din romanul Cireşe pentru Mareşal), de Nichita Stănescu şi Mircea Vulcanescu, avându-i lectori pe scriitorul Vlad Pohilă şi prof. univ. dr. Zamfira Mihail. Coperta: Simion Zamşa.

Cei patru veterani din comuna Mirosloveşti (ale căror mărturii de război sunt consemnate într-un capitol al cărţii) au fost căutaţi şi găsiţi de dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău cu puţin timp înainte de a pleca la Cotul Donului, pe urmele faptelor lor de arme şi  ale jertfei camarazilor lor, cei ce şi-au lăsat osemintele acolo. L-a însoţit şi îndrumat prin cele patru sate ale comunei tânărul primar Ionuţ Gospodaru. După ce s-a asigurat că bătrânii aceştia matusalemici sunt eroii de la Cotul Donului, i-a fotografiat cu emoţie adâncă şi mi-a lăsat mie misiunea să le consemnez mărturiile, dânsul continuându-şi peregrinările sale osârditoare închinate Neamului. Pentru dr. V. Şoimaru, 19-24 noiembrie 1942 şi Cotul Donului reprezintă frângerea aripii speranţei, cu privire la recuperarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord din ghearele Rusiei Sovietice. Găsirea celor patru veterani cu gospodăriile la Mirosloveşti, judetul Iaşi, comună aflată pe frontul Moldovei, rupt la 23 august 1944, are o noimă pentru demersul basarabeanului Vasile Şoimaru, căci aceste locuri au semnificaţia frângerii celeilalte aripi a speranţei readucerii pământurilor româneşti la Vatra Neamului. Osteneala autoasumată a intelectualului basarabean pe drumurile dintre fluviul Don şi râul Moldova e un pilduitor omagiu pentru ceea ce a reprezintat exemplul de demnitate si de jertfă al Armatei Romane, dăruit idealului Unităţii Naţionale.