Mai presus de orice putere omenească,
suntem siliţi să fim martorii resemnaţi
ai unei alte plecări din lumea noastră de-o clipă. Căci o biată clipă înseamnă
viaţa omului, dacă o raportăm la scara timpului universal. Iar cel căruia i s-a
sfârşit acum clipa lumească, fărâma de timp pământesc, e cel pe care noi,
colegii săi din învăţământul local, l-am apelat familiar şi invariabil, de când
îl ştim, cu formula verbală DOMN’ ION ŞTEFAN.
Aşadar, a plecat dintre noi domn’ Ion Ştefan.
Deşi timpul său omenesc a fost rânduit de Dumnezeu să măsoare aproape 80 de
ani, noi totuşi ne mirăm că domn’ Ion Ştefan, iată, fără cale alternativă, a
plecat la cele veşnice. Suntem contrariaţi, suntem surprinşi!
Energicul învăţător al satului pe durata a 40
de ani le-a imprimat foştilor săi elevi şi colegilor săi, acum oameni acoperind
doua-trei generaţii adulte, impresia că învăţătorul sau colegul lor va subjuga
timpul lumesc, îl va forţa să-i dăruiască cca 100 de ani. Şi această credinţă
subiectivă, legată de potenţiala longevitate a celui pe care, dezamagiţi, îl
asistăm azi la trecerea ritualică Dincolo, avea o noimă. Cel ce a fost în viaţă
învăţătorul Ion Ştefan avea toate premizele unei dăinuiri biologice mult peste
medie. Avea în matricea fiinţei sale o energie care întăreşte sufletul şi
mintea, o energie care căleşte. A practicat sportul, el însuşi fiind promotorul
sporturilor locale cum încă n-a mai reuşit niciun factor responsabil local pâna
la el. Ceea ce există în prezent, în domeniu, sunt reminiscenţele plăpânde ale
izvorului de energie şi vitalitate săpat de fondatorul primelor asociaţii, pe
ramuri sportive, din Mirosloveşti. Pe vremea tinereţii sale, la Mirosloveşti se
practicau organizat fotbalul, voleiul (chiar voleiul feminin), boxul, tenisul
de masă, schiul, toate cu o autentică bază materială intermediată de animatorul
sportiv Ioan Ştefan.
Apoi,
cu aceeaşi energie lăuntrică, învăţătorul Ioan Ştefan a promovat în comună şi în
vecinătatea ei cinematograful sătesc, o izbândă culturală a epocii, încă
inaccesibilă satului atunci, subminată azi de ofertele televizorului şi
computerului. Învăţătorul Ioan Ştefan a fost un înaintemergător al civilizaţiei
şi modernităţii noastre locale în perioada lui de profund activism. Memoria
locală i-a arhivat deja faptele în Monografia meleagurilor noastre. Comunitatea
căreia cu vrednicie i-a aparţinut, prin reprezentanţii ei, i-a cinstit însă
târziu meritele. A făcut-o totuşi în ultimii ani, parcă într-un impuls premonitoriu,
acordându-i binemeritatul titlul de Cetăţean de Onoare al comunei.
Ca
învăţător, domn’ Ion Ştefan a fost argintul viu al Şcolii din Mirosloveşti. A
parcurs toata ierarhia profesiei de învăţător, deţinând chiar şi recunoaşteri
pe care ceilalţi colegi încă nu le-am dobândit. A fost tipul de învăţător
format de şcoala fondată de ilustrul ministru Spiru Haret, instituţie bazată pe
talent didactic şi dăruire personală, ba chiar pe disponibilitate jertfelnică,
căci dăscălimea din perioada proximă intrării învăţătorului Ioan Ştefan în rândurile
ei a trebuit să se situeze în fruntea ostaşilor români care au purtat ultimele
războaie de apărare a fiinţei Neamului. Învăţătorul căruia azi îi cinstim trecerea la Domnul se şcolea
în perioada aceea la Piatra Neamţ în spiritul exemplului şi respectului pentru
generaţia de sacrificiu a branşei în care intra.
Mult
regretatul nostru coleg a fost omul ideal pentru a se pune în serviciul obştei
din rândul căreia îi proveneau elevii săi, ca şi el însuşi. S-a angajat cu
talent şi dăruire în viaţa extraprofesională de natură să contribuie la
culturalizarea obştii. Vi-l mai amintiţi jucând pe scena Căminului cultural pe
Farfuridi, personajul lui Caragiale, în recuzita Teatrului Naţional din Iaşi?
Vi-l amintiţi în grupul satiric „Scuturăm de zor covoare” (cu fizicul său aflat
într-o înflorită împlinire trupească), făcând pereche comică cu un coleg puţintel
la trup, înducând publicului imaginea cuplului Stan şi Bran? Sau poate vă
amintiţi patetismul prin care asigura o importantă vocea de tenor în corul şcolii?
Mie
îmi sunt vii toate aceste episoade ale vieţii comune cu specialul meu coleg de
profesie. Mi-amintesc şi de poznele copiilor care supravieţuiau în adulţii din
noi, când, fiindcă de Anul Nou nu ne puteam manifesta de-a valma cu cei mici,
ne exprimam asemenea lor, de Sfântul Vasile pe vechi, dându-ne în stambă după
miezul nopţii, parodiind copilăreşte datina Pluguşorului, făcând-o chiar şi în
gospodăriile mai puţin primitoare ale unor colegi mai scortoşi. Şi cine credeţi
că era liderul (cum se zice acum), adică animatorul?...Era chiar cel al cărui
trup a fost despovărat de viaţă spre a ne mâhni adânc pe noi, colegii săi de
decenii; era chiar cel care ni se părea nouă că va avea şapte vieţi, ca in
basme, şi că vom apuca a-l vedea fără cârjă şi fără cocoaşă chiar şi la 90 de
ani, căci avea în plus şi exemplul de rezistenţă şi longevitate al tatălui său,
răposatul dascăl bisericesc, Vasile Ştefan, pe care fiul îl adora. Şi poate că
s-ar fi-ntâmplat întocmai, chiar dacă neajunsurile vârstei i-au întinat serios celui
despre care vorbesc integritatea trupească. Dar mult regretatul meu coleg nu a
fost lovit trupeşte la această epocă a bătrâneţii cât, mai ales, i-a fost
strivit sufletul de o năpastă care stinge orice luminiţă din sufletul unui tată.
Căci TATĂL cu numele şi fiinţa învăţătorului Ioan Ştefan, recent, foarte
recent, şi-a pierdut subit, în floarea vârstei, fiul; unicul său fiu, pe Ionuţ.
Moartea unui fiu e o tragedie fără echivalent la orice vârstă a tatalui. Dar când
tatăl are mai mare nevoie ca oricând de lumina cea care îi mai ţine aprins opaiţul
bătrâneţii, moartea fiului îl dărâmă, îl zdrobeşte de viu pe bietul părinte. Ce
tată poate rezista acestei năpăstuiri?!
Ce tată poate purta această stâncă pe grumaz?! Ce tată mai poate găsi
alinare lăuntrică după o asemenea săgetare a inimii de părinte. Mulţi părinţi
au împărtăşit, pe lumea noastră vulnerabilă, tragedia tatălui căruia noi,
apropiaţii, i-am deplâns soarta nemiloasă de părinte. Desigur, destui părinţi
cu această năpăstuire au rezistat. Luminiţa, însă, din sufletul părintelui care
i-a fost tată lui Ionuţ, s-a stins, precum lumânarea, în cele două luni de zile
de la pierderea fiului, pricinuindu-i trupului aceeaşi topire a vieţii din el. Şi
asta, suntem încredinţaţi, fiindcă domn’ Ion Ştefan îşi pierduse definitiv
sursa de energie, externă fiinţei sale, care i-ar mai fi dat şanse să înfrunte neajunsurile
fireşti ale batrâneţii.
Domnul
Ceresc, însă – la care, fără tăgada noastră, e Viaţa însăşi – are planurile
sale dumnezeieşti cu fiecare dintre noi, fără ca noi, muritorii, să avem
puterea de a înţelege Rânduiala Sa. De aceea, nouă nu ne rămâne decât speranţa
că motivul plecării colegului nostru la Domnul e grabnica sa alinare, e nerăbdarea
sa de a-şi întâlni fiul drag, poate, Acolo Sus, în loc anume destinat de Părintele
nostru Atotputernic, Cel a Cărui milă ştim, sau măcar sperăm, că e nemărginită.
În
această speranţă, legată de Bunatatea compensatoare a Ziditorului faţă de fiii
săi lumeşti, îi îndemnăm pe membrii îndureratei familii – pe doamna Tincuţa,
mai ales, care duce povara supraomenească a celor două pierderi cumplite – să găsească
sprijin întru consolarea firavă pe care, cu adâncă compasiune, le-o dorim din sincerele şi întristatele noastre inimi.
Iar
pe Cel care ne cheama la El pe rând, dar nu în ordinea calculelor noastre lumeşti,
Îl rugăm fiebinte să-l ierte pe răposatul nostru coleg, căci nu e om fără păcat,
şi să-i întocmească odihnă veşnică şi uşoară, spre compensarea nemărginitei
sale suferinţe sufleteşti de aici, de pe pamant, care i-a grăbit plecarea acolo
unde sperăm că „...nu este durere şi nici întristare, nici suspin”.
Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în
pace, DOMNULE ÎNVĂŢĂTOR IOAN ŞTEFAN, coleg drag, brav Cetăţean de Onoare al comunei Mirosloveşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu