D-na Ninela Caranfil – artistă emerită, actriţă la Teatrul Naţional din Chişinău – ne-a făcut cinstea de a ne fi oaspete al comunei de două ori. A recitat impresionant, de fiecare dată din lirica naţională, pentru noi, mirosloveştenii, fără nicio discriminare, comparativ cu atitudinea ei faţă de rafinaţii iubitori de teatru, cei care populează cele două săli ale Teatrului Naţional din capitala Republicii Moldova, de fapt din Basarabia noastră înstrăinată. Domnia Sa a scris şi două cărţi, una din ele intitulată Tăcerea de pînă la Cuvînt. Frumoasă şi adâncă metaforă a născut, în egală măsură, mintea şi sufletul acestei Doamne! Prin urmare, nu am putut rămâne pasiv în faţa licenţei literare care, iată, consacră un concept. Şi am preluat-o, cu aproximaţie, pentru modestul meu demers, cel dedicat, aici, debutului revistei noastre locale.
Aşadar, ce vrea să însemne “tăcerea de până la cuvânt”, ca etapă obligatorie care precede cuvântul? Înseamnă fapte temeinice, nerostite, înseamnă răbdare, înseamnă chibzuinţă, înseamnă modestie. Şi numai după acestea toate ar trebui rostit cuvântul, glasul celui care nu strigă în deşert. Cam asta îşi propune, îndrăznesc să sper, demersul nostru editorial ce, iată, cu timiditate justificată, debutează astăzi ca primul număr al publicaţiei locale Glasul satului.
Locuitorii satelor Comunei Mirosloveşti sunt vrednici urmaşi ai unor comunităţi cu anvergură istorică. Satele Verşeni şi Miteşti s-au aflat pe hărţile strategice ale Bătăliei de la Războieni. În mormântul comun de sub Biserica zidită în Valea Alba a jertfei supreme adusă Gliei strămoşeşti zac, sigur, şi osemintele cinstite ale unor miroslăveşteni, soceni, verşeneni şi miteşteni de demult. Gospodăriile de azi ale urmaşilor acestor eroi s-au născut şi din ocinile dăruite drept rasplată de către Domnul Ţării, vrednicul de pomenire Ştefan cel Mare şi Sfânt. Răzeşii din Miteşti şi-au păstrat zapisurile de danie până aproape de vremurile noastre. Iată un exemplu de tăcere de până la cuvânt.
Dar câte fapte vrednice nu au urmat, în decursul timpului, şi au rămas ascunse în tăcere! Obolul bravilor oşteni ai meleagului natal în celelalte războaie de neatârnare şi de întregire a neamului, isprăvi de muncă şi de omenie care au cinstit locul şi omul, până când, iată, s-a ajuns în epoca aceasta nouă pe care înaintaşii au şi râvnit-o. Suntem noi oare vrednici de învrednicirea lor? Dacă nu, avem noi, oare, puterea aceea dătătoare de speranţă întru îndreptare?
Să frământăm în gândurile noastre - în "tăcerea de până la cuvânt" - faptele, împlinirile şi neîmplinirile care ne urmăresc precum umbra propriului trup, ca mai apoi să putem da glas, cinstit şi frumos rostit, acestei înţelepte tăceri.
Pentru aceasta, o echipă de oameni din sânul comunităţii locale, oameni atenţi la viaţa Cetăţii, vă pun la dispoziţie suportul: o coală albă ce, nădăjduim, nu va fi întinată de gândurile care hrănesc mândria deşartă şi zavistia cea care urâţeşte şi omul, şi locul. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Gheorghe Pârlea Publicat în Glasul satului nr.1, 2010)
(Prima pagină din Glasul satului nr.3, 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu