Trei ani de la plecarea la
Ceruri a unui Român ales – basarabeanul ANDREI VARTIC
Memoria legată de patriotul şi omul de înaltă cultură Andrei Vartic, fireşte,
a trecut hotarul dincolo de ceea ce ţine de privat, de cercul restrâns al
familiei şi prietenilor. Trecutul cel asociat cu omul special Andrei Vartic a
devenit memorie colectivă. Aşa se explică implicarea afectivă a celui care,
citindu-i carţile, încearcă aici un modest remember, la trei ani de la plecarea
eruditului intelectual basarabean la cele veşnice.
Comemorarea anuală a regretatului fruntaş al românismului basarabean s-a făcut
în primii doi ani la M-rea Diaconeşti (judeţul Bacău) – la prima, printr-o
conjunctură onorantă fiind invitat şi eu. Cu acel prilej, i-am adus modestul meu omagiu de cititor cărturarului
dispărut, distinsul redactor şef al săptămănalului “Literatura şi arta” inserându-mi
demersul într-un număr al publicaţiei numite.
Şi anul acesta, iniţial, comemorarea era programată în acelaşi loc de închinare
şi de pioasă pomenire, iar prezenţa mea modestă la preconizatul ceremonial nu era
supusă vreunei incertitudini. Însă, reconfigurările de trasee în întreprinderile
noastre umane sunt garanţia adaptabilităţii perpetue la “condiţii”, la împrejurări
ce sfidează adesea ambiţiile noastre de imperturbabili “programatori” ai
propriilor “itinerarii”. Aşadar, omagiul meu adus vrednicului cărturar şi
bunului român chişinăuian (gata-gata să-l cunosc şi fizic, ca pe un ales
privilegiu făgăduit mie de distinsul său prieten dr. Vasile Şoimaru) se va
consuma pe cale publicistică.
Comemorarea religiosă, prin tradiţionalul parastas creştin-ortodox, a
regretatului patriot basarabean, a polivalentului om de cultură care a fost
Andrei Vartic are conotaţii dintre cele mai curate şi mai tainice. Semnificaţia
gestului curat, moralmente, vine din adâncimea dragostei familiale şi a camaraderiei
insuflate şi întreţinute de omul special, de Omul ales de Dumnezeu să poarte
numele şi povara vieţuitorului care a fost Andrei Vartic. Şi aceasta mi se
relevă mie din pilduitoarea reciprocitate manifestată de familie şi prieteni în
asemeni (şi în alte) împrejurări legate de memoria lui Andrei Vartic. Iar menţionata semnificaţie tainică a acestei legături cu cel comemorat,
relaţie care trece hotarul percepţiei dincolo, în universul puţin pătruns al
misticului, observ, vine din existenţa complexă, totală, a celui ce a trăit mai
mult mental şi sufleteşte decât strict biologic, raport inversat, din păcate,
la majoritatea covârşitoare a semenilor, mai ales în nevrednicele noastre vremuri.
Spun învăţaţii, în cuvinte şi înţelesuri care nu-mi stau la îndemână decât
prin modesta mea tălmăcire, că omul complet e cel care ridică ochii spre Cer; şi
nu doar contemplându-i alcătuirea, ci căutând şi spre Alcătuitor. Eu fiind unul
dintre modeştii cititori (târzii, ce-i drept) ai celui care şi-a ars făclia vieţii,
framântate de trăire intensă, scriindu-şi gândurie cu acribie, ştiu că Andrei
Vartic s-a numărat printre acei puţini laici cultivaţi ai vremurilor noastre
care l-au căutat pe Dumnezeu cu pasiune. Nu ştiu precis dacă a făcut-o şi cu fervoarea
dogmaticului rugător, dar am certitudinea că a făcut-o, cu ardoare, căutându-l
pe Dumnezeu în fiinţa neamului său. Şi găsindu-L, şi-a înălţat Neamul cu o
treaptă mai sus în inima sa, dar şi în ochii celorlalţi, prin promovarea expresă
a acestei trăsături a matricei spirituale româneşti. Am simţit şi am observat (cât
am putut) asta, chiar dacă profunzimea întrebărilor şi răspunsurilor gânditorului
Andrei Vartic, adesea neconvenţionale, legate de această preocupare a sa de
natură istorico-filozofică, doar mi-au înaripat intuiţia şi mi-au grăbit
curiozitatea de-a afla înţelesuri în neînţelesuri.
Căutările pe această direcţie ale lui Andrei Vartic, făcute “in teren”, cu
oboseala trupului” (la Ţipova, spre exemplu) au fost pline de semnificaţii
pentru căutător. Şi aceste osteneli au fost dedicate, mai ales, creştinilor de
la începuturi, acelei viţe ignorate (in contextul genezei româneşti) a neamului
din care i se trage poporul român, anume anticii daci de la Nistru, cei dintâi
care au aflat Cuvântul Domnului prin Apostolul Andrei. Unul dintre plinele de
adâncuri eseuri ale sale se intitulează “Să fim drepţi”, şi justifică acest îndemn
folosind ca pârghie pentru mesajul său mesianic existenţa celor 80 de biserici
săpate în stânca din malul drept al Nistrului, consecinţă a creştinarii celei
dintâi, chiar de către Apostolul lui Iisus. Şi e mândru că Apostolul a găsit
aici una dintre cele mai locuite zone ale Europei. Că Sfântul Apostol Andrei
“n-a venit (aici, la Nistru) să transmită Cuvântul lui Hristos în pustie; (şi că)
urma drumului Lui e în fiecare gângurit
al nou-născuţilor”. Cercetările din
acest complex monastic, făcute în 2007, coroborate cu asidua lucrare în
bibliotecile care arhivau bibliografii prăfuite de uitare, l-au dus pe Andrei
Vartic la urmatoarea concluzie: “…(aceste
sanctuare) sunt modele exemplare de continuitate geto-dacică în spaţiul românesc
timpuriu, ba chiar modele de trecere nonviolentă şi non-politică de la
monoteismul dacic la cel creştin-ortodox, (ceea ce înseamnă că) continuitatea
religioasă monoteistă a dacilor în monoteismul creştin-ortodox al românilor măsoară
cel mai perfect vechimea primordială a poporului român în spaţiul său de geneză.”
Cercetând cu spiritul său analitic, de istoric si artist, patrimoniul
monastic al Bucovinei, în frunte cu Biserica de la Voroneţ, Andrei Vartic vede în lucrările meşterilor de
biserici şi în icoanele murale ale pictorilor care le-au impodobit creaţii
“coborâte parcă din ceruri”. În cuvioşii din mănăstirile şi schiturile noastre,
reprezentaţi de aceste icoane murale ale bisericilor carpatine, A. Vartic vede
(cu ochii săi interiori, cei de savant) că aceştia “sunt iluminaţi nu întru
propria mântuire, ci întru mântuirea întregului neam omenesc”.
În acelaşi context al prezenţei lui Dumnezeu în omul neamului său, în
scrierile lui Andrei Vartic am observat aplecarea sa expresă asupra şcolii
isihastice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în centrul căreia se află
Daniil Sihastru (în legătura cu acest schivnic, furnizându-ne cam toate datele
ce pot fi strânse până acum, unele dintre ele filtrate din legendele timpului).
Despre Daniil Sihastru, A. Vartic crede că “avea harul înainte-vederii şi
crease deja, posibil în baza unei frăţii anahoreice mult mai vechi decât cea a
lui Grigore Palamas, şcoala de sihaştri din Munţii Putnei, unicală nu numai în
context balcanic, ci şi european”.
Dar prospecţiunile filosofico-teologice, ale lui Andrei Vartic, strâns
legate de spiritualitatea şi viaţa materială a poporului român ar putea face
obiectul unei exegeze erudite sau al unei teze de doctorat pentru cei preocupaţi
de faptele culturale ale regretatului intelectual basarabean. Eu am ţinut să
fac, aici, doar o succintă argumentare a justei alegeri, in mod expres, a unor
locuri încărcate de lucrare duhovnicească pentru cinstirea memoriei omului ales
Andrei Vartic.
Şi încă ceva care ţine de omul special, de Românul vrednic de pomenire
Andrei Vartic. Ceea ce m-a sensibilizat acut în raportul meu de anonim cu prolificul
fruntaş al Cetăţii basarabe a Romanismului, cu Tribunul Andrei Vartic, cunoscut
mie doar prin intermedierea gândurilor sale publicate postum, e forţa din manifestarea
suferinţei nedreptăţitului şi acurateţea din pledoaria justitiarului - ambele
exprimate în numele Neamului său cel prigonit cu tot cu bucata sa de Vatră.
Fiindcă o coincidenţă face ca această comemorare să succeadă alteia, anume tristei
aduceri aminte a împlinirii celor două veacuri de la ruperea Basarabiei din
Vatra Neamului, încerc să dau expresie, prin neînsemnata mea întreprindere, şi
câtorva cuvinte (deja clamate şi imprimate pe hârtie ori pe suport electronic
de către emitentul lor) pe care, sigur, le-ar fi rostit şi în aceste zile patriotul
român Andrei Vartic. Dincolo de ceea ce ne disparte fizic de cel comemorat, el,
luptătorul Andrei Vartic, e încă pe baricade. Spiritul său justitiar sfătuieşte,
şi unde e absolut necesar, strigă, biciueşte (precum Hristos pe neguţătorii din
Templu) prin cel mai fidel intermediar născocit de om: cuvântul scris. Acest
cod grafic, ce arhivează viul, e în măsură chiar să le readucă acasă celor ce au
cunoscut vocea absentului inflexiunile sonore, particularizate ale celui căruia
cuvintele scrise îi aparţin.
Aşadar, iată, în legătură cu ratarea Reîntregirii vetrei românilor,
spiritul analitic al lui Andrei Vartic ar reitera azi ceea ce a mai spus cu
naduf, anume că: “Dacă România le permitea tuturor românilor din Basarabia, măcar
după origine (…), să-şi redobândească cetăţenia românescă, alta era situaţia la
cel mai atacat hotar al naţiunii române, dar şi al civilizaţiei europene”.
Traspare din această frază durerea, sângerarea rănii nevindecate. Andrei
Vartic însă nu-şi pierduse nicicum speranţa în reevaluarea şanselor de re-Unire
şi ripostează pesimiştilor astfel: “…ni se tot spune că re-Unirea Basarabiei cu
România e un vis. Nu-i adevărat, fiindcă sacrificiul poporului român din
Basarabia nu e vis! Fiindcă genocidul comunist din Basarabia nu e vis! Fiindcă
Basarabia a fost, este şi va fi hotarul de est – e drept că cel mai vulnerabil
– şi al românilor, şi al Europei. Fiindcă Basarabia e pământ românesc. Fiindca
Nistrul, încă de pe vremea Apostolului, este împânzit cu biserici rupestre creştine”.
La acuzaţiile exponenţilor de la aşa-zisul vârf al culturii, aflaţi pe
malul Dâmboviţei, anume post-postmoderniştii cei care alungă naţionalul din
creaţile lor “globalizate” şi “globalizante” şi-i repudiază pe iubitorii de
neam, ignorând starea de fapt a vieţuitorului basarabean, Andrei Vartic, mai întâi,
constată cu intrigare: “…lupta basarabenilor pentru renaştere naţională,
orientată împotriva ocupaţiei ruseşti şi comuniste a degenerat în ochii
formatorilor de opinie de la Bucureşti în naţionalism”. Şi iată ce le răspunde
explicit acestora, ca să înţeleagă şi ei de ce există naţionalism românesc în
Basarabia: “…(există naţionalism în Basarabia) fiindcă există şi mai mult rasism
rusesc, amestecat cu internaţionalism comunist, şi încă şi mai mult mesianism
ortodox rusesc, (dar că) “… în timp ce naţionalismul românesc se manifestă prin
cultură, cel rusesc (se manifestă) prin ură”.
Şi apropo de naţionalismul românesc din Basarabia, cel manifestat prin
cultură şi artă populară naţională, iată cum argumentează Andrei Vartic esenţa
acestui tip de reunificare, preliminară celei politice, în legatură cu Unirea
cea deja făcută de către cel mai cunoscut şi îndrăgit român, dincolo de orice
hotar politic trasat între români, anume ilustrul dirijor şi violonist Nicolae
Botgros şi Lăutarii săi: “De fapt, trebuie să înţelegeţi bine lucrul acesta,
meritul lui Botgros şi al orchestrei sale nu este unul de excepţie sau întâmplător.
Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă Lăutarii nu ar
fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învăţat tradiţia muzicală
românerască în colbul drumului şi pe prispa casei părinteşti, în veci nu mai cântau
atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc.”
Desigur, gândurile patriotului şi eruditului om de cultură Andrei Vartic nu
pot fi prezentate cantitativ aici, in acest succint demers de cinstire şi
aducere aminte, decât ca o expresie a unei adânc consumate vieţi de om, o viaţă
împlinită relativ, calendaristic, căci, la plecarea la Domnul, Andrei Vartic
abia împlinise şaizeci de ani. O viaţă, însă, împlinită impresionant în fapte
ce ne sunt intermediate de vrednicii săi prieteni, care nu dovedesc să-i adune mereu
textele în tomuri pe care el n-a mai avut răgazul să le desăvârşească editorial.
O viaţă împlinită cu dăruire – şi în percepţia
celor care abia îl descoperim.
Din forţa şi diversitatea faptelor sale dedicate Neamului, mulţi aflăm, ca
pe un handicap insurmontabil, că, prin Andrei Vartic, românii, indiferent unde
le este cetatea, dar mereu legaţi sufleteşte de Cetatea-Vatră, au pierdut, cu
trei ani în urmă, un semen ales, în plină disponibilitate creatoare. Unul
dintre prietenii şi camarazii săi de luptă pentru redobândirea drepturilor
aproape pierdute ale Neamului, în
Basarabia, anume Alecu Reniţă, ni-l prezenta, sintetic (în ziua fatidică a
despărţirii), pe omul si românul vrednic Andrei
Vartic astfel: „Andrei Vartic ar fi reuşit să ajungă, dacă şi-ar fi propus, un
mare savant şi academician sovietic, un cap de şcoala imperială, dar el şi-a
sacrificat eventuala carieră oficială, schimbându-le toate pe una: devotament
total şi opera de iluminare şi deşteptare a fraţilor săi îndoctrinaţi şi înstrăinaţi
de către ideologia perfidă a Kremlinului. În anul 1985, când s-a spart minciuna
comunistă, Andrei Vartic a fost printre primii care a ieşit din tăcere şi a
urcat pe baricade, spunându-ne fără teamă că trebuie să ne cucerim dreptul la
libertate, identitate naţională, limbă, alfabet, tricolor, dreptul de a fi stăpâni
în propria noastră casă.”
Iată, în concluzie, conturul
unui portret de tribun al Neamului, poate un Avram Iancu târziu, sortit să se împovăreze
în Basarabia, precum Iancu cel din Ardeal, cu suferinţele similare ale celei de-a doua ramură
din Trunchiul multimilenar al Neamului Românesc, aflată (încă) sub vremuri neprielnice
dreptăţii. Fie ca memoria lui Andrei Vartic să capete dreapta recunoaştere
peste timp şi peste timpuri, iar aspiraţiile lui cele restante, dedicate
Neamului, să se împlinească prin vrednicia prietenilor săi apropiaţi, tovaraşii
săi de luptă, cunoscuţi nouă ca fiind de aceeaşi stirpe cu bravul lor camarad,aflat
acum la Ceruri!
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu