5 noiembrie 1880 e data naşterii prozatorului MIHAIL SADOVEANU, pilon al panteonului literaturii române. Eu, cititorul din masa celor crescuţi cu slova sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de diamante, extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului. Şi-mi exprim acum îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru măcar trei generaţii) prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra cărţilor sale, cei aflaţi acum la o răscruce de drumuri culturale vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce înseamnă matricea spiritual-culturală în care ni-i dat nouă, românilor, să coexistăm ca naţiune între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.
Cu opt ani în urmă, la Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Fălticeni am participat şi eu, în compania unor distinşi intelectuali basarabeni, la un simpozion dedicat unui veac şi un pătrar de la naşterea Maestrului. Starea mea de spirit indusă de întâlnirea cu harul acestui mare scriitor e mereu aceeaşi. Sper că vizitatorul ocazional al acestui spaţiu virtual “concesionat” mie nu mă va judeca prea aspru dacă omagiul meu adus azi celui care m-a subjubat cu pana lui măiastră e un text mai vechi şi care, de regulă, nu intră în uzul publicării. Cu mulţumiri, pentru toleranţă.
***
Cuvânt omagial* rostit la Casa Memorială Mihail Sadoveanu din Fălticeni, cu prilejul comemorării a 125 de ani de la naşterea marelui prozator
La această "adunare domnească", eu sunt "răzeşul"… Eu sunt răzeşul, nu atât pentru faptul ca vin de pe meleagurile satelor răzeşeşti atinse de condeiul celui pe care îl omagiem, cât mai ales pentru că, în timp ce printre d-voastră se află intelectuali elevaţi, profund cunoscători ai operei sadoveniene, eu sunt doar un anodin formator de cititori ai scrisului "Ceahlăului" literaturii române, acolo jos, la temelie, unde contactul cu slova sadoveniană începe cu "Părul din ograda bunicilor", ori cu "Dumbrava minunată".
D-voastră sunteţi copleşitor mai îndrituiţi să vorbiţi la această adunare omagială, dedicată "celui mai mare narator de întîmplări şi istorii din literatura română", acestui scriitor "împurpurat de slavă", "domn peste scrisul românesc, ca celălalt Mihai--Eminescu".Vă cer totuşi îngăduinţa să aduc şi eu prinosul meu de preţuire celui care ne-a subjugat inimile cu frumuseţea scrisului său.
Ştiţi bine că sunt accidente ale firii, când oamenii mărunţi trăiesc şi ei iubiri mari, ignorând disproporţia. Eu sunt un asemenea accident şi vă cer iertare c-am să îndrăznesc ceea ce e, categoric, peste îndrituirile mele, anume de a vorbi despre cel care a fost deja împodobit, în istoria literară, cu cele mai alese vorbe de către cei mai autorizaţi şi mai pricepuţi în a le meşteşugi. În atari împrejurări, eu voi fi aici doar purtătorul mănunchiului de flori, florile fiind cultivate în grădina unor grădinari vestiţi. Adică voi uza în intervenţia mea mai mult de vorbele acelor cunoscători şi preţuitori consacraţi ai marelui prozator.
Distinsă asistenţă, e relevant faptul că ne-am adunat astăzi la Fălticeni, aproape de scaunul voievodal al Moldovei istorice, univers literar de o mare întindere în opera lui Sadoveanu, la un veac şi un pătrar de la naşterea autorului monografiei literare "Viaţa lui Ştefan cel Mare". E plină de semnificaţie şi alegerea locaţiei pentru sărbătoarea noastră omagială, dar şi prezenţa aici, şi astăzi, a românilor din dreapta şi din stânga Prutului… Prutul-"separatistul", Prutul-unionistul. Suntem aici băştinaşi ai vechii Moldove, urmaşii eroului epopeic al operii sadoveniene. Ce ar fi fost Ştefan cel Mare şi Sfânt în percepţia urmaşilor urmaşilor săi, a noastră adică, fără Sadoveanu? Doar un şir de date, un tabel cronologic văduvit de "expresia cea mai inaltă în verb şi sentiment" .
Şi încă un element semnificativ care încarcă de spirit sadovenian adunarea noastră: printre animatorii acestei frumoase zăbave la Fălticeni, se află şi urmaşii neamului Şoimăreştilor. Vasile Şoimaru, universitarul de la Chişinău, viţă şoimăreană purtătoare de sevă, ni i-a revelat pe descendenţii reali ai lui Tudor Şoimaru, eroul sadovenian, în cartea sa documentară Neamul Şoimăreştilor - 500 de ani de istorie şi, prin prezenţa sa la Fălticeni azi, face şi mai viu spiritul care tutelează acest loc consacrat în istoria literaturii române.
Prezenţa noastră la Fălticeni, pentru a-l omagia pe cel a cărui operă "are amploarea unei literaturi întregi, ca cea populară", ne încarcă de o energie specială ce poartă nimbul locului cu semnificaţie aparte în biografia scriitorului "care a dăruit eternităţii monumentul unui neam". Aici, la Fălticeni, dascălii şcolii locale l-au preluat sub tutelă, de la Domnul Trandafir, pe fiul avocatului din Paşcani. Aici şi-a întemeiat tânărul scriitor familie, împreună cu localnica Ecaterina Bălu, aici şi-a durat gospodărie temeinică, aici i s-au născut câţiva dintre copii, aici şi-a croit idealurile sale artistice, aici şi-a pus în operă o parte însemnată din proiectele sale literare. D-voastră, fălticinenii, sunteţi mai în măsură să relevaţi legăturile indisolubile ale lui Sadoveanu cu urbea care i-a fost un "centru universal". Iată, nici nu-i nevoie să reiterăm această legatură, câtă vreme aveţi custodia acestei case memoriale al cărei inventar material şi spiritual cuprinde toată biografia fălticineană a maestrului.
Eu, distinsă asistenţă, vin dintr-un alt "centru universal" al scriitorului, dintr-un alt "cerc concentric - spaţiu cu încărcătură psihică specială" în care a trăit acest "artist excepţional în toate felurile". Vin de pe meleagurile bunicilor de pe mamă ai scriitorului, de pe meleagurile lui Gheorghe şi ale Anghelinei Ursachi, "părinţii spirituali" ai lui Mihail, după moartea prematură a mamei sale. Vin nu de departe, din lunca Moldovei, mai din aval, de-acolo unde prozatorul "s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone, perpetuate de către rudele sale de pe mamă".
Eu vin cu sfioşenie la Fălticeni, din locul în care Sadoveanu a găsit prototipul personajului său preferat - ţăranul român: "Ţăranul de departe rămâne frate cu cel pe care l-am văzut întîi la apa Moldovei", confirmă scriitorul. Eu vin din alte locuri cântate atât de măiestrit de către "cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre" şi zugrăvite "magistral" de către acela considerat drept "unul dintre cei mai grandioşi contemplatori ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni şi de oricînd". Eu vin de la Hanul Ancuţei-"centrul operei sadoveniene, spaţiul vieţii intrat în amintire".
Eu vin la Fălticeni cu inima plină, copleşită de privilegiul dăruit înaintaşilor mei locali, precum un zapis de danie de la Ştefan-vodă, privilegiul de a fi trecuţi în nemurire de către cel a cărui operă "aparţine celor eterne ale acestei ţări".
Eu vin de pe meleagurile Ursăcheştilor, trecuţi de mult în amintire, cu tot ce aveau ei mai frumos şi mai demn, ca să mă şi revolt puţin, să mă revolt cuviincios, pentru punerea la îndoială a eternităţii lui Sadoveanu şi a similitudinii dintre artistul Sadoveanu şi omul Sadoveanu. Nu sunt eu combatantul potrivit pentru a ţine piept detractorilor post-decembrişti ai celui care "a impus o viziuneromânească asupra existenţei", dar vă dezvălui, ca un ecou ce transcende de dincolo de viaţă, convingerea unui exeget al scriitorului: "Eu nu put niciodată să-l separ pe omul Sadoveanu de opera sa". Eu, cititorul de rând, îl preţuiesc necondiţionat pe cel despre care s-a spus că "este un accident măreţ al peisajului, un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu". Poate că pe unii i-a obosit gloria lui Sadoveanu, pentru că "există o penumbră a gloriei sale care l-a însoţit permanent, ca o indispoziţie a altora la gloria lui". Cum să nu-i obosească gloria celui considerat "printre cei 5-6 bărbaţi ai literaturii universale, despre care se spune că n-au vârstă, n-au istorie, rămânând într-o impenetrabilă enigmă, ca şi planetele excentrice ale unui sistem solar". Cum să nu-i obosească gloria celui asemănat cu Tolstoi şi cu Gothe, gloria celui despre a cărui opera se spune că "este alcătuită din elemente constitutive care se împletesc într-o orchestră simfonică de anvergură bethoveniană".
Desigur, e greu de râvnit la gloria lui Sadoveanu. De aceea, cei care visează la ea fără onestitate, lipsiti de pudoare, i-au dezvelit lui Sadoveanu "călcâiul lui Achile" - poticnirile omului Sadoveanu în faţa unor conjucturi ale istoriei -, punând acest loc din biografia omului Sadoveanu, neatins de pomada zânelor sale ocrotitoare, mai presus de opera lui. Unii le zic acestor poticniri omeneşti "colaboraţionism", alţii "compromisuri". Ştim bine că marile conştiinţe ale vremurilor lui Sadoveanu, cele care nu aveau vocaţia martirajului, vocaţia sinuciderii, aveau de pendulat, până la nefasta decizie (oricare ar fi fost ea), între fascism şi comunism. Sadoveanu a respins cu diplomaţie şi curaj ispita germană ce i-a dat târcoale, cu preţul arderii pe rug a cărţilor sale. În ce priveşte iluzia sa, că "lumina vine de la răsărit", scriitorul a cedat impulsului sentimental cu privire la "misiunea sa socială pe care şi-a asumat-o de la început", aceea "de a purta mesajul sufletului colectiv al pămîntenilor umiliţi din care se trăgea prin mama sa": "…sufletul acestor rânduri de oameni ai tristeţii şi ai suferinţei pe care îl aveam în mine ca un venin…mama mea mi l-a trecut mie", afirmă cu năduf prozatorul. Putea să însemne "lumina de la răsărit", în conştiinţa scriitorului, speranţa dezrobirii celor pe care-i iubea şi "a căror soartă a deplîns-o neîncetat în opera sa". S-a amăgit în această privinţă; şi, odată cu el, jumătate din omenirea planetei.
Eu, cititorul de rând al scrisului sadovenian, simt în cărţile sale "vaierul durerii" din inima părintelui lor şi vibrez la orice compasiune a scriitorului cu cei din care mă trag.
Simt, de asemeni, că nu există zăbavă mai sănătoasă pentru sufletele noastre, hăituite de tăvălugul acestui început de eră post-postmodernă, decăt refugiul în cartea sadoveniană, unde tot zbuciumul din afară se estompează în "cântecul harfei eoliene, a ţiţerei uriaşe cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de jumătate de veac, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă". În cărţile lui, "toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea ecourilor".
Lectura cărţilor lui Sadoveanu îmi dă şi puterea să ignor corul detractorilor săi elitişti şi să realizez că"geniul lui Sadoveanu va transcende [timpul rătăcirii] şi va dăinui pînă la istovirea timpurilor". Iată, suntem, doar la un veac şi un pătrar de la răsărirea acestei "planete excentrice" in sistemul nostru solar, mult prea departe, sper cu ardoare, de… "istovirea timpurilor". Fie ca spiritul unicului Sadoveanu să-i însoţească până acolo pe urmaşii urmaşilor noştri, în frumuseţea şi demnitatea "viziunii romîneşti pe care [el] a impus-o literaturii române".
_______________________
*În revista BiblioPolis, vol. 15 (2005), Nr.3 se face referire la această alocuţiune, clasificată de jurnalist ca fiind „comunicare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu