În joia aceea, satul era mai viu decât
în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau
înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în
ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor
patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla
asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea
regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea
copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii
orânduiri adusă de ruși după război.
Acum, deși e doar un pui de târg, dacă
îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate,
sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din
copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar
trebui să fie pe dos.
Pe drumul de întoarcere, târgoveții din
jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar
malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî
adânc în puțul timpului.
Câteva femei gureșe urcau și ele dealul
agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea
cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât
slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de
unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi
și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă
focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos
spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.
-
Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de
la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum,
Olguța lui Niculică.
Ca trezită brusc din buimăcia unui somn
ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei
casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din
țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria,
femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani.
După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de
durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de
pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:
-
Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!...
Și nu reuși nimeni s-o oprească din
vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma sa încercau să găsească o
noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.
-
Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe
hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă,
încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.
-
Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a
nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!
Și, ca o smintită, își aruncă broboada,
ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase
de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă
la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică vara colbul drumului până-n
vârful copacilor.
*
Nedumerite, martorele întâmplării de pe
culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită
purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute
a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul
satului.
Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică
zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii.
Adesea genitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor
bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în
schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia,
fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își
doseau banii în tainițe separate.
Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși
agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu
temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria
lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe
rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind
în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au
cheltuit din sumă, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât.
Văzând ea zădărnicia umblatului cu
binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată
temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.
-
Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi
cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia
Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’!
Și Magistratul din Ceruri a făcut dreptate, la vreo
patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit de osârdia petentei în rugăciunile cele
aferente procesiunii.
Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”,
aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a
țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba
locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș
provizoriu, urmând să-și mute comoara mai
înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete
rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul
ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea
dreptății.
Aflând deznodamântul „demersului” ei,
bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alese anume această
pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia mamei păgubite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu