Recent am făcut un
inventar selectiv al cărților din modesta-mi bibliotecă – așa, ca și cum ai
răsfoi un album cu fotografii de familie. Asta, ca să văd ce am "trecut cu
vederea” de la lectura așezată, integrală. Și, firește, să-mi amintesc de
cărțile citite cu pasiunea actului intelectual calificat a fi „cea mai plăcută și
de folos zăbavă”, proces atât de supus factorilor perturbatori, cei veniți dinspre
cotidianul dependent de nevoile ființei trupești.
Am destule cărți rămase necitite, am constatat – deh, parcă cine
n-are?! Dar și citite (păstrez pentru mine raportul dintre cele „consumate” și
cele doar… „conservate”). Între cărțile citite, am dat de o plachetă cu versuri
(apărută în 2013) care mi-a produs o tresărire, ca și cum aș fi avut o anume
filiație cu această cărticică. Nu sunt autorul ei, dar am simțit ceva ce mă
îndeamnă imperios s-o deschid. Si mi-am dat repede seama ce-i cu… fiorul
misterios. E în ea, în amintita plachetă, și receptarea mea (scrisă) asupra
substanței poetice impregnate în hârtie, anume „prefața”, consecința unei
întâmplări care m-a găsit în cercul ei de influență.
Și fiindcă între exercițiile mele de comunicare virtuală împărtășite nu
se află încă și această experiență personală, o fac – târziu, ce-i drept –
acum. Ce „uneltire” a întâmplării face să iau decizia cu o așa întârziere? Din
păcate, un eveniment trist, legat de plecarea la Cer a primei persoane care a
simțit existența poetei în alcătuirea ființială a Tatianei Ungurenașu, autoarea
plachetei amintite. E vorba de învățătoarea de demult a poetei, respectabila
doamnă Agripina (Coca) Preutu, una dintre cele mai îndrăgite dăscălițe ale
satului nemțean Șoimărești, comuna Drăgănești. Gestul meu de aici e și ceva din
ceea ce ar însemna, în parte, un in memoriam dedicat dăscăliței pe care am
cunoscut-o și care ne-a semnalat, cu sensibilitatea-i specifică, existența unui
nume, între poeții cei mulți – și adesea neștiuți –, care confirmă zicerea lui
Alecsandri: „Românul s-a născut poet”
*
Întâmplarea, pe care noi o detaşăm complet de orice agent, s-ar putea
totuşi să fie o întreprindere precisă, ocultată doar de capacităţile noastre
senzoriale limitate, de acel procent de accesibilitate, în cuantum de maximum
zece la sută (zice-se) din întregul sistem intelectual pe care îl putem accesa
ca indivizi umani.
Spre exemplu, iată cum s-a manifestat, prin intermediari “la vedere”,
întâmplarea legată de postura pe care o exercit aici, dincolo de misteriosul
aşa-zis agent iniţial. Până acum doisprezece ani, când ne-a vizitat prima dată,
la Mirosloveşti, profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău, ştiam
vag doar că la vreo douazeci de kilometri de habitatul traiului meu există un
sat cu numele Şoimăreşti. Dar reprezentarea aceasta era distorsionată de o
imagine literară, anume de existenţa locului de baştină în Basarabia al
Neamului Şoimăreştilor, cin familial făcut celebru, prin eroii romanului omonim Tudor şi Mihu Şoimaru, de către
inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu.
Şi de atunci, deşi am fost doar de două ori la Şoimăreştiul de pe malul
drept al Moldovei şi de alte două ori m-am întâlnit la baştina mea cu două
persoane din acest sat moldav, devenite absolut speciale pentru mine, numele Şoimăreşti a căpătat semnificaţii noi şi profunde în conştiinţa mea. Pe parcurs, legătura mea spirituală, care o excede pe cea fizică, cu satul Şoimăreşti
din judetul Neamţ capătă noi valenţe.
Desigur, accentele acestea noi, legate de locul ignorat de mine până nu
de mult, îl au ca intermediar pe acelaşi intelectual basarabean menţionat mai
sus, cunoscut de multă lume pentru ataşamentul său faţă de neamul românesc din
interiorul şi exteriorul vetrei strămoşeşti, pentru sutele de mii de kilometri
parcurse spre a-şi cunoaște conaţionalii şi pentru a-i îndemna “să ne ţinem de
neamuri”, cum, mai mult politicianist, ne îndemna cu mai bine de un deceniu în
urmă un om politic de la Chişinău.
Şi iată ce rol are universitarul Vasile Şoimaru în faptul de a ajunge
să fiu semnatarul acestui demers legat de un proiect editorial ce îl are ca
subiect pe un şoimăreştean, mai precis, pe o fiică a satului Şoimăreşti, aflată
de mult timp cu traiul departe de satul natal.
La câteva zile după lansarea, la Mirosloveşti, a volumului “O punte
peste Prut” – ce mă are ca autor, si coordonator de proiect editorial pe
profesorul dr. Vasile Şoimaru, care e, aş putea spune, şi “furnizorul”
substanţei tematice a peste jumătate din această carte şi realizatorul
iconografiei volumului –, m-a înştiinţat prin poşta electronică despre un nou
proiect de aceeaşi natură, dar de o anvergură mai mică, sub aspectul întinderii
conţinutului.
Aflu astfel că distinşii dascăli şoimăreşteni Coca si Vasile Preutu, la
care am făcut referire mai sus ca reprezentând pentru mine persoane speciale,
i-au înmânat prietenului nostru de la Chişinău un manuscris cu circa cincizeci
de poezii, în scopul tipăririi unei cărticele. Cum dânsul era deja în
întârziere faţă de graficul prefigurat pentru tipărirea ediţiei a doua a cărţii
dedicate tragediei militare româneşti de la Cotul Donului şi, colac peste
pupăză, distinşii săi colaboratori, profesionişti în materie, erau de asemeni
copleşiţi de proiectele proprii, mi-a propus mie, în extremis, să mă ocup de
ceea ce ar însemna practica uzuală pentru un redactor de carte şi să alcătuiesc
şi prefaţa cărţii ce va rezulta. Degeaba aş fi încercat eu să mă sustrag, cu
motivarea că-mi lipseşte exerciţiul de această natură, căci riposta dlui Vasile
Şoimaru m-ar fi adus repede la tăcere, cum, cu cea mai bună intenţie, a mai
făcut-o cu mine de atâtea ori.
Şi iată-mă astfel în faţa unui document electronic cu patruzeci şi două
de poezii, ultima fiind găsită fără titlu (probabil o eroare de computer),
având-o ca autoare pe Tatiana Ungurenaşu, despre care am dedus din conţinutul
poeziilor că are origini şoimăreştene şi că trăieşte de multă vreme în
străinătate, undeva prin Apusul Europei. Doar atât despre biografia autoarei.
Asta, până când dl. Vasile Şoimaru îmi propune să mă informez din monografia
“Satul Soimăreşti, cinci veacuri de existenţă", avându-i ca autori pe
Vasile şi Agripina Preutu (coordonatorul şi autorul proiectului editorial fiind
acelasi dr. Vasile Şoimaru), volum cu 300 de pagini, apărut în 2006 la Ed.
Prometeu din Chişinău. Astfel am mai aflat despre Tatiana Ungurenaşu, inclusă
în monografie la capitolul “Fii satului”, că este născută în anul 1967, este
absolventă a liceului din Târgu Neamţ, că a fost una dintre cele mai îndrăgite
eleve ale autorilor monografiei deja numite, pentru că “era cinstită, foarte
cultă, harnică, dornică de a acumula cât mai multe cunoştinţe şi de a-şi ajuta
semenii”. Cam atât despre biografia autoarei plachetei ce se plăsmuia în oarece
grabă, mai ales spre bucuria generoşilor dascăli ai poetei, cuceriţi de nobleţea
sufletească şi de talentul literar, surse de lumină pentru fiinţa fostei lor
eleve, lumină din care îşi aprind şi ei, dascălii de demult, candelele
sufleteteşti acum, la vârsta senectuţii.
Citind textele care urmau să fie arhivate în carte, fie şi într-o
cărticică, deşi cu unele cusururi legate de scrierea literelor cu diacritice
(neajuns specific folosirii sofisticatului computer) şi, pe ici-acolo, de
punctuaţie (aceasta, mai degrabă incompletă), lectura mi-a fost surprinzător de
motivantă, pentru că structura mea romantică a rezonat natural la trăirile
intense ale celei care mi se confesa poetic, evident, la modul indirect.
Mi-a fost clar, de la prima lectură, că mă aflam în faţa conţinutului
liric al unui debut editorial întârziat, dar, în percepţia mea, fără dubii, un
debut care va consacra un poet. Întrebându-mă în sine-mi dacă nu cumva mi-ar fi
trebuit şi o certificare a acestei aprecieri categorice, venită de dincolo de
receptarea mea subiectivă, m-am bazat şi pe titultura de “poetă” din monografia
amintită, calificare decisă de autorii cărţii (fără a specifica însă şi opera
poetei). În plus, ca o edificare deplină, am întrezărit şi un răspuns
suplimentar, venit din afara cazului în observaţie, răspuns preluat dintr-un
interogatoriu al poetul dizident Iosif Brodschi, ruso-american, deţinător al
premiului Nobel. La nedumerirea anchetatorului zelos, care-i cerea să-şi
certifice numaidecât, printr-un document, calitatea de poet, Brodschi i-a dat
acestuia (redau cu aproximaţie) următorul răspuns: calitatea de poet nu se
certifică, precum profesiile propriu-zise, care sunt atestate de o şcoală; nici
măcar universitatea nu certifică statutul de poet, starea de a fi poet fiind de
la Dumnezeu (am parafrazat după Constantin Călin, “Stăpânirea de sine”, Bacău,
2010). Aşadar, pe lângă percepţia mea de cititor de poezie, cu un oarecare
exerciţiu în scrierea versurilor, adaug şi faptul că Tatiana Ungurenaşu se
consideră ea însăşi poetă, de vreme ce a perseverat în a-şi constitui un ciclu
de cel puţin câteva zeci de poezii, sub titlul generic “Drumul spre lumină”
(presupun că mai are şi alte poeme şi că această “stare de spirit”, cum
defineşte Nichita Stănescu poezia, durează deja de ani buni, căci unele poezii
ale poetei sunt şi datate).
Poemele sale sunt scrise într-o combinaţie stilistică ce atinge, prin
unele caracteristici, cam toate curentele literare de la clasic până la
postmodernismul timpuriu, exprimate fiind cu mijloace formale variabile, dar cu
dominaţia tehnicii clasice. Ele exprimă preponderent un “eu empiric”, adică
hrănit de o anume experienţă intuitivă şi de o puternică tensiune interioară.
Din toate unitătile poetice răzbat sentimente puternice, născute din
antagonismul dintre timpul prezent şi timpul trecut, care coexistă în firea
poetică a autoarei într-un conflict acutizat de frustrare şi atenuat de
melancolie. În cele mai multe dintre poeme, poeta foloseşte verbele la persoana
întâi şi a doua, ceea ce înseamnă că razbate din dinlăuntrul său vocea
interioară, adică expresia experienţei proprii. Desigur, din unele versuri
transpare şi ceea ce specialiştii numesc “eul liric”, adică tendinţa de discurs
meditativ, ce exprimă trăiri umane general valabile, dincolo deci de eul
propriu. Poeta stăpâneşte bine prozodia poeziei clasice, convingând categoric
în ce priveşte rima şi ritmul, iar când normele canonice îi îngrădesc expresia,
recurge la unele libertăţi specifice poeziei postmoderne. E remarcabilă capacitatea
sa poetică de a găsi expresii ale limbii – figurile de stil – care să traducă,
simbolistic, reprezentările sale interioare, efervescenţa trăirilor care le dau
naştere.
Aşadar, în majoritatea poeziilor sale autoarea îşi joacă rolul propriu,
fără mască, dezvăluindu-se cititorului în trăirea dorului său adânc de tot ceea
ce a însemnat locul natal şi elementele lui vii, sau devenite vii prin anexare,
ca părţi ale propriei sale fiinţe: părinţii, fratele, rudele, biserica, şcoala
(prin învăţătoarea sa, doamna Agripina Preutu), râul, lunca, elementele
naturale conexe acestora, însumate în simbolul suprem – copilăria. Tablourile,
portretele, stările melancolice sunt redate prin vehiculul epic, un eposs
încărcat de lirism, precum pomii de podoabele lunii lui Florar. Fiecare poezie
este ca o povestire tristă, cu două personaje, evident, interlocutorul poetei
fiind persoana pasivă, persoana-simbol pentru acasă, pentru copilărie, pentru
ţară, persoană complet dominată de discursul poetic al “povestitoarei”.
Dar să prelevăm câteva probe din acest grupaj de poezii, spre a le
percepe substanţa. Spre exemplu, iată câteva caracteristici stilistice şi
tematice care reprezintă marca simbolică a identităţii poetice, în cazul
Tatianei Ungurenaşu. În poezia “Sete de lumină” poeta se substituie naturii,
devenind, pe rând, elemente ale ei, anume “frunza însetată de lumină”, “pasăre
rănită în zbor”, “ram care se-ndoaie”: „În a pământului grădină/ Sunt frunza
însetată de lumină/ Şi sunt ram care se-ndoaie/ Când tâmplele-s pline de
ploaie.// Sunt doar o pasăre rănită/ În zbor spre lunca înflorită,/ Iubesc
lumina dimineţii/ Şi cântecul sublim al vieţii.”
Dragostea, în contextul raportării acestui sentiment la dragostea de
satul natal, capătă în poezia Tatianei Ungurenaşu, prin intermediul
comparaţiei, valenţe hiperbolice: “Dragostea întotdeauna/ E mai tare ca
furtuna,/ Poate muntele să-l sape…/ Şi mă-ntorc pe mal de ape/ Unde-i satul
care are /Busuioc prin buzunare.”/ (“Drumul înspre satul meu”). Şi în contextul
redării dimensiunii comparative dintre cele două puncte spaţiale prin care se
identifică autoarea, (adică satul natal şi locul înstrăinării), în raport cu
intervalul de timp dintre timpul copilăriei şi timpul creării poemului, iată
percepţia ei poetică: “Dar ceasurile vieţii curg./ Cât de departe eşti,
pruncie!/ Şi între răsărit şi-amurg,/ Suntem un fir de păpădie./.”
(“Copilărie”)
Personificarea, ştim cu toţii, dă poeziei o notă lirică pregnantă.
Vara, spre exemplu, devine confidenta poetei din Şoimăreşti, evident, căpătând
astfel fiinţă umană: “Mai ştii, dragă vară,/ Că odinioară/ Îmi împleteam salbă/
Din fire de iarbă?/” (“Vara”). Iar primaverii i se adreseaza astfel: “Frumoasă
primăvară,/ Te-aş pune într-o ramă./ Unde mi-am pus demult/ copilăria,/ Iar
lângă tine –/ Un tată şi o mamă,/ C-aşa-i deplină bucuria!” (“Scrisoare
mamei”)
Inedit în poemele Tatianei Ungurenaşu îmi pare a fi simbolistica
terapeutică pentru sufletul rănit de dor. Cum în flora satului, sau chiar în
rusticile grădiniţe cu flori, aferente gospodăriei, natura e şi vindecătoare,
iată cum exploatează liric poeta această binecuvântare ancestrală: “Aninată de
hârtie,/ Stă o floare din răzor/ Fiindcă mama sigur ştie/ Că o floare din
câmpie/ Potoleşte răni de dor.” (“Floare din răzor”). Sau, un leac pentru dorul
presupus, în spiritul reciprocităţii, al doamnei învăţătoare pentru eleva sa de
demult: “Florile de câmp îi plac,/ Flori de rând/ Şi flori de leac/ Dă-mi,
durerea să-i împac./ (”Flori de leac”).
Desigur, orice om plecat din sat, care are instrucţia minimă pentru
a-şi pune uneltele în slujba bobul de jar ce-şi aşteaptă scânteile, îşi va
aduce aminte şi de identitatea lui duhovnicească, de Biserica în care a primit
taina Botezului. Iată cu câtă râvnă o face poeta aflată sub modesta lupă a observatorului
ocazional: “Biserica din satul meu/ O cânt aici în pribegie,/ Cu sufletul
arzând mereu/ Cum arde jarul în căţuie./” (“Biserica de-acasă”). Dar Biserica
îl întruchipează pe Hristos, ea putând fi luată cu sine chiar şi acolo în
străinătăţi; iată confirmarea poetică: “Când am plecat pe căi de dor/ Eu Te-am
ascuns în suflet,/ Măreţ în straie tricolor,/ Să îmi grijeşti de umblet./ Erau
pe cale mărăcini,/ M-au stors când arşiţa,/ când gerul,/ Dar n-am spus taina/
la străini – / Că am ascuns în mine/ Cerul./” (“Cu Tine, Doamne”).
Despărţirea de acel „centrul universal” al fiecăruia – concept abstract
în formularea lui Mircea Eliade, dar concretizat în popularul cuvânt Acasă –
capătă pentru poeta şoimăreşteană dimensiune majoră, adică trece dincolo de
hotarul Ţării. Aşadar, nu putea lipsi nici dorul (explicit) de Ţară din trăirea
întru poezie a Tatianei Ungurenaşu. Iată cât de mişcătoare îi este raportarea
sa interioară la scumpa-i Ţară: „Pe cărările străine,/ Ţară, te-am luat cu
mine,/ Că-n iubirea mea firească/ Bucuria şi durerea/ Sunt în limba
românească./ Ţara mea, din flori de munte/ Ai coroana de pe frunte./ Rădăcină
de stejar/ Ţi-a pus Ştefan la hotar/ Şi-a scris în domnesc registru:/
<<Ţara mea e pân’ la Nistru!>>/ Tara mea cu sânziene/ Şi cu jertfe
brâncovene,/ N-am dorinţă mai aleasă/ Ca întorcerea acasă,/ În Apusul prea
străin/ N-aud cântec bizantin./ Ţară de la Răsărit,/ Eşti pământul meu
râvnit!/” („Dor de Ţară”).
Versurile poetei Tatiana Ungurenaşu ating şi tematica socială, în contextul
evenimentelor istorice, implicându-l în evocarea lirică pe tatăl său, pe care
îl plasează într-o dimensiune temporală ce atinge şi epoca martirilor “traşi pe
roată” : “Şi te-am văzut plângând/ odată,/ Ţăranii erau traşi pe roată,/ Curgea
cu lacrimi/ şi sudoare râul,/ Pleca în ţări străine grâul” (“Tată, n-ai
îmbătrânit”). Dar socialul din poetica Tatianei Ungurenaşu e legat mai ales de
starea prezentului, poeta împărtăşind cu masa românilor pribegi condiţia
dramatică a emigrantului. Iar optimismul ei întru îndreptare e legat, din
păcate, doar de Providenţă: “Şi peste zarea furtunoasă/ Fă, Doamne, o măreaţă
punte,/ Să se întoarcă toţi Acasă,/ Români pribegi,/ cu Tine-n frunte!”(“Cu
Tine, Doamne”).
Dar iată, într-un final nedrept de repede hotărât, şi coroana cu
briliante, în înţelesul meu, al acestui grupaj de poezii, anume două imagini
poetice demne de poeţii cu nume deja: “De veghe-i piua cea bătrână/ Care
despică timp şi apă./ Trec vânturile şi îngână/ Un cântec desfrunzit de toacă.”
(“Târziu în toamnă”)
Fără îndoială, poeziile poetei şoimăreştene au multe caracteristici
care îmbie la observaţie, la analiză. Cititorul care va avea privilegiul
darului oferit de autoare va avea răgazul să se primenească sufleteşte cu
trăiri înalte, unele inedite, să se desfete cu mirări şi exclamaţii împărtăşite
sau încă neexplorate în contextul poetic. Eu doar pot să asigur prezumtivul
cititor că toate acestea se vor întâmpla.
Ajuns la o grăbită concluzie, fiindcă poezia e definită şi prin
sintagma “arta de a mişca”, eu fiind deja sub acest efect artistic, nu am decât
a confirma, prin senzorii mei subiectivi, că cele patruzeci şi două de texte
semnate de Tatiana Ungurenaşu - reiterez, cel puţin în opinia şi trăirea celui
care îndrăzneşte acest demers - reprezintă un sumum contextualizat poeziei,
adică artei de a mişca acea parte a entităţii noastre care răspunde de
resuscitarea sentimentelor curate, ameninţate grav în această epocă. Amenintate
de o pasivitate artificială, întreţinută mai mult sau mai puţin voluntar de
imperiul pragmatismului postmodernităţii globaliste. Dacă această poetă
şoimăreşteană nu ne-ar fi fost descoperită de aceşti doi oameni generoşi,
venerabilii dascăli de şcoală, demni de respect şi preţuire, doamna şi domnul
Agripina şi Vasile Preutu, şi dacă n-ar fi fost întâmplarea de a fi ajuns pe
aceste meleaguri cărturarul de la Chişnău, cel care a facilitat metamorfozarea
spiritului poetic într-un produs editorial, adică într-o carte, fie ea şi o
aşa-zisă plachetă, atunci acest buchet de poezie şoimăreşteană ar fi rămas
ascuns în tainiţa unei inimi rănite de dor. Odată descoperit acest izvor al
dorului liric, el va căpăta făgaș de curgere, garantând poetei Tatiana
Ungurenaşu prezenţa sa sigură, poate chiar apoteotică, pe “drumul spre lumină”,
bucurie la care orice poet aspiră, în comuniune cu cititorul. O comuniune, de
asemeni, întru frumos şi etic, modul de a fi al fiinţei umane, dincolo de ceea
ce reprezintă ea trupeşte.
Gheorghe Pârlea
(Prefață la placheta „ Cărare spre lumină", Tatiana Ungurenaşu,
Tipografia „Balacron”, Chișinău, 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu