Cu
trei ani în urmă, pictorița băcăuană Tamara Antal hotărî să se întoarcă,
într-un fel, la rădăcini. Mai precis, la baștină, acolo unde a văzut întâia
dată lumina zilei, acolo unde a rostit pentru prima oară cele mai vechi și mai
pline cuvinte în limba neamului său: mama, tata, acasă. Donase atunci
comunității satului Miroslovești din județul Iași câteva zeci de lucrări,
dintre acele care, prin simbolurile încorporate, îi sugerau privitorului
obârșia creatoarei. În acele lucrări oferite atunci și expuse, prin implicarea
directă a artistei, în holul încăpător al unei abia recepționate clădiri
edilitare din sat, metaforele picturale care o particularizează pe artistă în
cinul cobreslașilor săi ne sunt relevate prin intermediul tehnicii
colajului, decolajului și așa-zisei împâsliri
din care rezultă originalele sale tapiserii.
De
data aceasta ne referim la o altă ofertă, respectiv 27 de lucrări ale aceleeași
pictorițe, donate comunității satului natal, lucrări realizate în acrilice sau
prin intermediul artei digitale. O singură temă însumează toate demersurile
artistice conținute de aceste tablouri, anume „Transfigurări vegetale”, cu o
subtemă intitulată „Studiu asupra măslinilor seculari”. Termenul „transfigurări”
trimite la faptul că lucrările nu sunt reproduceri fidele, ci idei rezultate
din viziunea artistei asupra universului vegetal, ambientul edenic care ne facilitează,
pe lângă viețuirea biologică, perceperea, asimilarea și re-crearea frumosului.
Legat de subtema dedicată măslinilor,
e de precizat că o conjunctură familială îi oferă anual artistei contactul cu
universul exotic al Tunisiei, țară nord-africană din spațiul ecosistemic
considerat a fi originea măslinului, pomul încărcat de o simbolistică
eminamente pozitivă, „pomul biblic” care anunță supraviețuitorilor Potopului
(prin creanga de măslin adus de porumbel pe arca lui Noe) recăpătarea
pământului/ uscatului, „pomul păcii” la grecii antici, pomul care oferea lumii
începutului cea de-a treia sursă importantă de viață după pâine și vin:
uleiul.
Trunchiurile
de măslini seculari, plăsmuite prin tehnica „digi-art”, conțin metafora
relației privilegiate a acestui arbore matusalemic cu temutul Cronos, în antiteză cu starea
omului aflat perpetuu sub obida timpului.
Dar
ceea ce e de "povestit" în legătură cu această a două donație a pictoriței de
la Bacău, devenită colecție expusă pentru „permanență” (termen, din păcate,
supus și el efemerului) în incinta proaspăt renovatei Școli Gimnaziale din
Miroslovești, e „odiseea” acestei realizări mult întârziate, căci lucrările au
fost livrate de pictoriță cu doi ani în
urmă, localnicilor revenindu-ne atunci, sub egida autorităților, datoria de a le înrăma, după modelul și
cutuma de lucru recomandate de donatoare.
În
ce mă privește, fiind intermediarul ambelor donații, prin urmare martor și
sursă credibilă pentru rememorarea de aici, am să redau pe scurt povestea „cu meandre” a acestei de-a doua expoziții. Prima
punere în fapt a generosului gest al pictoriței descinse din spațiul mirosloveștean a
decurs fără vreo stavilă reală sau plăsmuită de vreun potrivnic. Îndeplineam atunci
o „misie” culturală în cadrul Primăriei, iar primarul își autoasumase
implicarea directă în realizarea expoziției, dânsul fiind – ce-i drept – promotorul unei bogate palete de acțiuni
cultural-spirituale în cele două mandate ale sale.
La
puțin timp după prima împlinire, pictorița ne-a propus o nouă donație, evident,
acceptată cu satisfacția pe care darul o subînsuma. S-a întâmplat asta însă
tocmai când, în urma alegerilor locale, s-au „schimbat stăpânii” la Primărie.
Desigur, în situații de normalitate actele culturale ar trebui să aibă
cursivitate, împotriva ecoului adversității partinice din timpul înfruntării electorale
și a inerției postelectorale. Și cu atât mai cursiv putea fi parcursul, cu cât
cel ce-și asuma continuitatea unui fapt aflat în desfășurare nu avea apartenență
politică.
Disputele
politice pre și post electorale, ca în orice tip de beligeranță, își au însă
victimele lor colaterale. Deși „fără de partid”, am dedus că eram privit ca un
aparținător al „taberei adverse”, deci indexat cu eticheta „unul de-al lor”.
Primisem deja semnalul eliminării mele din jocul inocent de „animator” cultural
de la susținătorii noii garnituri administrative, dar asta vizând mai ales
implicarea mea într-o veche relație frățească (în numele comunității) cu
basarabenii, colaborare din care au rezultat, pe lângă altele, o secțiune de
carte basarabeană în cadrul Bibliotecii Comunale și trei cărți monografice
dedicate spațiului cultural local, tipărite cu sprijin frățesc la Chișinău.
Așa
stând lucrurile, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să rezolv problema celei
de-a două expoziții a doamnei Tamara
Antal fără sprijinul autorității, pe cont propriu, în ideea că o voi scoate eu cumva
la capăt. Trebuiau lucrate ramele, procurată sticla, tăiată pe măsură etc. Dar
vorba ceea (intrată în folclor, tot din politică): „ghinion!”. Singurul meșter
local care putea lucra ramele, cu renume însă și de meșter în a „duce cu
vorba”, mi-a prelungit iluzia că orice om păcătos are șansa pocăinței până ce
SRL-ul său a dat faliment. Mesajele mele privind „pasul pi loc” către generoasa
noastră donatoare erau profund încărcate de disconfortul neputiciosului și de
temerea că ele vor fi percepute de răbdătoarea interlocutoare drept mostre de
ipocrizie întru susținerea unei mascate neimplicări.
Și
fiindcă îmi era greu să suport eventualitatea unor etichete care nu mi se
potrivesc, mi-am luat într-un sfârșit inima în dinți și, în formă subliminală,
am cerut… „armistițiu” noii conduceri a Primăriei, căci ecoul de pe frontul
electoral încă reverbera sub forma „războiului rece”.
Deși
nu am fluturat la propriu „steagul alb”, mi s-a înțeles cu toleranță intenția, chiar cu
generozitate, aș zice. Era și cazul, căci trecuseră deja doi ani de la…
„ruperea frontului”. Primarul, relativ operativ, ne-a tocmit meșter tâmplar
tocmai la Botoșani, la un prieten de-al său („c-așa-i în tenis”, ar zice
regretatul Toma Caragiu) și ne-a oferit niște sticlă de geam depozitată prin
cotloanele instituție administrative, parcă anume păstrată spre a fi
reabilitată în folosul artei. Viceprimarul, mai tânărul meu coleg de branșă
didactică (dânsul fusese și cel care „pregătise terenul” pentru admiterea mea
la „conferința de pace”), a fost cel care, la timpul oportun, s-a deplasat la
Botoșani spre a ne aduce mult râvnitele
rame, etapa cea mai dificilă a intreprinderii care ne angaja.
Mai
aveam însă o problemă: nu găseam geamgiu. Cel pe care îl știam de meserie ne-a
transmis că nu se prinde fiindcă n-ar fi nicio șansă de reușită
cu sticla aflată jumatate de secol sub agresiunea factorilor erodanți. Ne-a
venit în ajutor preotul paroh al satului, care, cu influența preacucerniciei
sale asupra enoriașilor, l-a reactivat în mai vechea sa meserie pe unul dintre cei
mai respectabili „politehniștii” ai satului, părintele asistând personal și la derularea
operațiunii, spre a verifica cât har prezicător au Casandrele locale. Și ne-am
convins: „bisturiul” lui nea Cozma „a mers brici”, adică fără rebutul
preconizat.
Semnalul
victoriei a ajuns și la Bacău, motiv pentru care pictorița cu origini mirosloveștene
a făcut două drumuri la Miroslovești (primul, cu scopul vopsirii ramelor), angajându-și în această "odisee" și
familia (soțul și fiul) spre a pune în practică ceea ce devenise și pentru dânsa
o iluzie. La al doilea drum, rămasă fără ajutorul auto din partea familiei, distina doamna s-a
îmbarcat într-o cursă regulată a unei societăți de transportat persoane, purtând
după dânsa un rucsac și un geamantan cu rotile, ambele ticsite cu materiale
aferente expoziției. Eșecul demersului meu către câțiva posesori de autoturisme
(eu nu m-am învrednicit cu o asemenea veleitate) de a o întâmpina în stație pe pictoriță și a-i ușura parcurgerea kilometrului care desparte stația de
microbuz de locul unde urma amenajată expoziția, a făcut să-mi crape obrazul de
rușine când, ieșit (per pedés) în întâmpinare, am întâlnit-o mărșăluind prin sat, împovărată
de materialele complementare unei expoziții respectabile.
Și
cum poporul ne-a garantat temeinicia zicerii că „tot răul e spre bine”, să vezi ce
face la o adică (spre a întări zicerea)… Facebook-ul: transcende virtualul în real. Așa se explică
minunea că două prietene ale pictoriței de pe Facebook (loialele doamne Constantina
și Dorina) au devenit tam-nisam trup, adăugat spiritului cel destrupat din
spațiul cibernetic. A durat pregătirea expoziției, în această a doua fază, la
care am fost martor activ, preț de peste zece ore din parcursul a două zile. Și
nu e ușor deloc de făcut față exigenței pictorilor. Asta, dacă luăm în calcul
doar câtă muncă am depus numai pentru… dosurile tablourilor.
Acum,
după toată povestea asta care ne-a relevat, în sfărșit, că arta, politicul și…
facebook-ul își pot da mâna, un sat atins de condeiul lui Sadoveanu are două
expozițîi de artă rezultate din penelul artistei Tamara Antal.
*
Post-scriptum: Paralela
Sadoveanu-Antal, invocată în final, mai are o susținere: meșterul care ne-a implantat în pereți bolțurile pentru atârnarea tablourilor e un strănepot de-al lui
Sadoveanu. O coincidență care confirmă zicerea plăsmuită de însuși marele prozator din
neamul Ursăcheștilor: „Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al
lui Dumnezeu.”
Gheorghe Pârlea
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu