Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare,
cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare
a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că
astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul
dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc
să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău.
La mulți ani frumoși, domnule
Ionel!
De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui
pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis
în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi
profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care
dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la
acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din
structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu
ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul
trupului.
Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu
cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire
la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența
„agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său
intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte
reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi
aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că
scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator,
autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume
lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă
a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie
arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională,
amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel
Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage
mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg.
Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul
uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă
cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la
compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis,
e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre
habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile
râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e,
invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de
frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e
inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu
expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul
care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii
și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei
redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice,
îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave
n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup
hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic,
potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi
dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care
vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Că au fost și încă
mai sunt așa-ziși răpitori de dragoste în zbuciumata Basarabie, nu-ncape
îndoială. Ce dovadă mai evidentă și totodată mai crudă poate fi răpirea
dragostei de Neam, a dragostei de frate în cazul unei fracțiuni copleșitor de
mare, aparținând întregului desemnat de populația actuală a R. Moldova?!
În cartea mai sus menționată, „Noi și noi”, cel mai recent dar primit
(prin poșta... transfrontalieră!), prietenul meu de la Chișinău inventariază –
eseistic și, paritar, poetic – cât de viciată le-a fost basarabenilor matricea
lor ființială, cu tot cu esența ei existențială: dragostea de Neam. Dar
calamitatea geopolitică abătută asupta Vetrei românești de la răsărit,
instrumentată de țarul Alexandru I și Sultanul de la Istambul, într-o primă
etapă, și apoi de Stalin, efect al Pactului Ribbentrop-Molotov, n-a fost
fatală. Sperăm cu toții asta, dar mai ales autorul cărții, care își strecoară
această speranță în invariabila sa formulă de încheiere a convorbirilor noastre
telefonice și virtuale: „Trăiască România Mare, cu noi în ea!”.
Conform autorului volumului „Noi și noi”, conștiința de Neam a
basarabenilor îi divizează pe frații noștri de la răsărit de Prut în două
unități fracționare: „Noi”, desemnat prin partea rezistentă, imuabilă a ființei
și un alter „Noi”, din păcate, vulnerabil în fața străinului ocupant, un „noi”
aflat deci în contradicție cu primul. În eseurile jurnalistice din carte (unele
cunoscute mie din presa chișinăuiană care le-a inclus) urmate de câte un poem
contextualizat temei eseului, basarabenii se pot privi în oglindă spre a-și
consulta starea lor de conștiință în condițiile suportate direct sau ca efect
al generațiilor supuse grav deznaționalizării, mutații imprimate în ADN-ul
moștenitorilor. Desigur, e vorba de starea lor curentă de aparținători ai
Neamului cel silit să suporte încă hotar în sânul său. Eseuri/ demersuri
jurnalistice precum „Sârma ghimpată – de Neam blestemată”, „Limba - izvorul
ființei”, „În hora neamurilor”, „Urmași fără urme”, „România Mare - unică
salvare”, „E slut la Prut”, „Ridică-te, Stefane! Ce-aștepți, Ioane?” (vezi
celebra sursă a parafrazei, poezia pentru care autorul a fost martirizat),
„Dragoste de Neam și lumină în Țară”, „Țara asta și Țara noastră” etc. sunt
edificatoare pentru ca cititorul să discearnă între cele două plurale ale
persoanei întâi, identice ca formă, dar distincte și dihotomice prin anatomia
conștiinței aparținătorilor la ele. Volumul „Noi și noi”, prin caracterul
profund pedagogic al demersurilor morale conținute, îmbrăcate în canoanele
jurnalisticii militante și, complementar, ale poeticii moraliste, prin
dinamismul trăirii autorului în solidar cu zbuciumata societate basarabeană e
expresia a ceea ce îl caracterizează, în sânul branșei sale, pe jurnalistul și
poetul Ionel Căpiță.
Dar succinta referire la cartea numită mai sus a prietenului meu nu e
legată de intenția de a dezvolta aici o recenzie propriu-zisă asupra cărții, ci
doar un pretext ca să edific, prin posesia ei – ca un recent adaos la celelalte
volume de același autor din biblioteca mea – privilegiul prieteniei mele
atipice cu dl Ionel Căpiță. Zic „atipice” fiindcă în această relație, cum onor
cititorul a observat, unul oferă, celălalt primește. Eu, primitorul, sărac
fiind în astfel de avere personală, pot, în schimb, să-i întorc prietenului meu
de la Chișinău bucuria sinceră și recunoștința adâncă ale celui care primește
darul. Dăruitorul are și el, din asta, bucuria sa: o dezvoltă chiar
binefăcătorul meu în eseul „Bucuria de a da” din același volum aflat aici în
atenția mea ca laitmotiv al modestului meu exercițiu aniversar.
Așadar, în zilele acestea s-a ivit prilejul (și încă ce prilej!) să-i
reiterez distinsului meu prieten de la Chișinău prețuirea mea expresă și cele
mai alese urări pentru restul timpului propriu, pe care i-l doresc (și i-l
întrevăd)… lung și binecuvântat de Domnul cu toate cele trebuitoare omului la
senectute! Și, la cele zise, adaug numaidecât și speranța că voi avea,
alăturați în spirit, și câțiva asociați la acest exercițiu al meu de dragoste
frățească silită să înfrunte hotarul din sânul Neamului.
Gheorghe Pârlea
Miroslovești, jud. Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu