Spre sfârșitul anilor ’50, cei care ne
băteau în poartă aproape zilnic erau clienți ai tatei, părintele meu exersând pe-atunci
(clandestin, din pricina fiscului rapace) îndeletnicirea de pălărier, o
manufactură de necesitate care însemna pentru tata condiția de supraviețuire
după un război abia încheiat, asezonat cu seceta și stabilizarea monetară ce au
urmat îndată după ce au tăcut armele.
Între musafirii noștri cei nepoftiți,
după agenții întovărășirii, care își
încheiaseră „opera”, a urmat a ne frecventa și directorul școlii, profesor de
istorie convertit la această specializare didactică din cea de învățător.
Membru de partid fiind, că altfel nu putea fi director de școală, avea și
sarcini obștești, trasate pe linie ideologică. Pentru un profesor de istorie,
partidul unic al vremii considera că participarea lui la colectivizarea satului
era cea mai potrivită implicare socială, căci țara tocmai făurea istorie, o
epocă ce tindea spre crearea unei societăți din care să rezulte un… om nou. Mai ales componenților acestei
categorii didactice de la sate, musai li se explica cum stă treaba asta, prin
activiști specializați ad-hoc, după care li se cerea la modul autoritar să
acționeze întocmai.
După ce i-a convins pe săteni să adere
la întovărășire, dom’ Miluță, că așa era încă apelat – altora li se pliase lexicul
cu ușurință suspectă pre limba cea inovatoare, adică pe apelativul tova’ș director –, sârguinciosul activist de partid a trebuit să-și aducă obolul
și la colectivizarea satului.
Om serios fiind, respectat în sânul
obștii, tot zelul său de voluntar și-l reducea doar la ceea ce numim ca fiind metoda convingerii. Zic asta fiindcă se
știe că în alte sate se foloseau și metode adiționate cu efecte fizice (desigur,
nu mângâieri pe creștet) asupra celor ce înțelegeau greu „binele” ce urma să
rezulte din munca în colectivă. Și
succesul lui dom’ Miluță nu era deloc neglijabil.
Cu tata însă, tovarășului director i-a
fost mai peste mână. La întovărășire, izbânda procesului i-a avut catalizatori
pe agenții fiscali ai comunei, între care unul cu gura mare și tupeu. Acesta
intra în locuința gospodarului și-i sechestra fără drept de apel scoarța de pe
perete, operă de artă populară țesută cu osârdie de gospodina casei, sau
alteori îi înșfăca plapuma și pernele de pe lavița cu saltea de paie. Și metoda
se repeta până ce gospodarul dădea semnătura cea scontată de către strategii
noii revoluții agrare.
Intelectual al satului fiind, provenit
la rându-i din familie de dascăli, dom’ Miluță nu putea să-și coboare prestația
de activist al regimului la nivelul barbarismelor de prin alte părți. În limbaj
mai actual, era un activist cu față umană.
În sinea lui, poate că profesorul nostru
chiar conștientiza că, în epocă, el era de partea răului, un rău pe care
încerca să-l estompeze, ambalându-l în hârtie steclită. Așa se explică și concesia pe care i-a făcut-o tatei după
repetatele prezențe la poarta ogrăzii noastre.
Tata, om respectuos și cu stăpânire de
sine, căuta mereu cuvinte potrivite atunci când avea de dat un răspuns interlocutorului.
De exemplu, într-o dimineață, din nou, dom’ Miluță ne bătu devreme în poartă.
Îl întâmpină tata, cu zâmbetul lui de om blajin și cu vorba caldă mereu la el:
- Cum văd eu, dom’ director, la matale cucoșii cântă mai devreme decât
la mine. Așa că, iertare că am agiuns la poartă cu oarece zăbavă!
Tata nu primi imediat replică la gluma
lui, dovadă că musafirului nedorit nu prea i-a plăcut cimilitura. Și, după tăcerea
cea dinainte de cuvânt, acesta intră direct în discursul cel cu temă cunoscută.
- Dom’ Neculai (în logica
reciprocității, profesorul nu folosea nici el apelativul tovarăș, în relație cu tata), datoria mă obligă să insist. Nu-mi
îngreuna treaba asta cu trecerea la colectiv. Ați mai rămas doi-trei
îndărătnici. Hai că pe cei cu cinci-șase hectare îi înțeleg. Dar dumneata abia
că ai două. Ce mare pagubă din asta, dacă așa înțelegi că înseamnă
colectivizarea.
Înaintașii familiei din care provenea
tata se îndeletniceau cu dulgheria. Deși moștenea un mic atelier al bunicului, tata
avea înclinații spre alte meserii practice. Neagricole însă, căci din asemenea
ocupații se putea face mai ușor niscai economii pentru nevoile cele dictate de
ambițiile lui de părinte. Ne avea pe mine, pe fratele meu, cu doi ani în urma
mea, și pe sora noastră, născută târziu, cu doi ani înainte de încheierea
colectivizării satului. În privința trecerii sale la colectiv, tata știa că n-o
să reziste până în pânzele albe, de vreme ce aproape toți consătenii lui se
supuseseră – de voie, de nevoie – noii politici agrare. Dar el avea în minte un
plan, anume pregătit pentru a-l pune în valoare după o naturală și minimă rezistență.
Pe lângă meșteșugul de a recondiționa
pălării, piesă de vestimentație foarte populară în sat, tata învățase și
îndeletnicirea legată de montarea și demontarea sobelor, inclusiv de
manufactura cahlelor/ plăcilor de teracotă, piesele edificiului care ferecă
focul în casă. Știa totodată că meseria lui era integrată în serviciile întreprinderilor
de gospodărire orășenească. La cea din Pașcani, cel mai apropiat oraș, era
director un alt vrednic de fapte mari cu numele Gospodaru, respectiv vărul profesorului
nostru, personajului central al acestei aduceri aminte. Și tata își ticluia strategia
pas cu pas – sintagmă uzuală în
vremurile mai dincoace.
Într-o dimineață, cu poarta ogrăzii
întredeschisă și cu cei doi oponenți de-o parte și de alta a ei – unul mai mult
în drum, celălalt mai mult în ogradă –, tata dădu drumul planului său secret:
- Dom’ director, dacă mă trec la colectiv, de unde și cum ’oi mai face
eu un ban de pus deoparte pentru viitorul copiilor mei. Dumneata ai unul și
două simbrii garantate. Ce-o să fac eu cu cei trei copii, de mă voi debarasa de
bruma de pământ la care râvnește partidul ?!... Că de-i va ține Dumnezeu
sănătoși și de-or avea oleacă de minte, n-am de gând să-i cresc pentru munca în
colectiva asta la care pui mata umărul. Râvnesc la o soartă mai bună pentru ei,
că eu și mama lor ne spetim din fragedă tinerețe pe te miri ce.
Și tata primi îndată replică:
- Nu te îngriji de asta, dom’ Neculai, că statul socialist are grijă de
copii. Școlile profesionale școlarizează gratuit, cu toate nevoile de cazare și
masă asigurate. Când va veni vremea, să te hotărăști la ce meserii îi dai, că
te-ndrum eu încotro s-apuci.
- Eu vreau să-i dau la liceu, dom’ director, că după rezultatele lor
școlare se pare că-s vrednici de moftul meu de părinte, avansează tata strategic.
- Sunt vrednici, dom Neculai, nu
zic că nu-s, că-s mai mereu cu nasul în cataloagele lor. Mai ales cel mai mic
dintre ei… Însă pentru școlile astea, internatul costă mult.
Și tatei îi veni la îndemână să progreseze
tactic, ba chiar să intre cu punctul culminant al strategiei sale:
- Uite la ce mă mai gândesc eu de-o vreme, dom' director... Dacă-aș găsi
vad la văru’ dumitale, directoru’ de la IGO, să mă angajeze ca teracotist-montator,
m-aș înmuia la inimă și aș aduce ușurare și caznei ăsteia care te face pe
dumneata să bătătorești drumul până la poarta mea.
Și, după un zâmbet care îi sugera tatei
că interlocutorul i-a înțeles vicleșugul, tovarășu’ director deveni îndată explicit
asupra părții lui de implicare în tactica tatei.
- Dom’ Neculai, nu-ți promit că plimbarea mea silită pân’ la poarta
dumitale se va încheia pe calea asta, dar… vom trăi și vom vedea.
Și uite-așa, istoria trecerii tatei la
colectiv nu poate fi socotită nici vreo eroică rezistență, ca prin alte părți
ale țării, dar nici o pagubă cu totul pe degeaba. Căci după ce mamei i se mai
potoliră bocetele după Florica, iapa pe care am călărit-o fără frâu și fără să
știu de șa până a luat-o colectivul, tata deveni muncitor cu simbrie regulată,
navetist (cu bicicleta) la Pașcani și în toate satele cu școli (încălzite cu
lemne) arondate acestei întreprinderi orășenești. Ba deveni și fruntaș în întrecerea socialistă (fără
condiția de a fi fost membru de partid), ca să ne mândrim noi, plozii lui, deveniți
între timp liceeni, privindu-i bustul fotografiat la panoul public, expus
văzului unui oraș întreg. Desigur, în mintea noastră încă necoaptă, nu puneam
la socoteală atunci că nu toți locuitorii orașului Pașcani aveau să treacă, în
șir indian, prin fața sediului întreprinderii de pe Str. Mihail Kogălniceanu,
cu panoul de onoare expus la poartă.
Gheorghe Pârlea
.webp)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu