În după-amiaza zilei de 21 februarie 2013, ca un privilegiu, mi s-a oferit prilejul de a participa la evenimentul care deschidea, sub auspiciile părintelui protopop Pavel Postolache, „Zilele Visarion Puiu”, manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Cu acea ocazie, nu chiar în afara temei evenimentului, au fost lansate și trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi maestrul muzician Vasile Iovu, dascăl universitar, Artist al Poporului.
În modesta mea intervenţie am făcut atunci
referiri doar la cărţile tipărite la Chișinău. Ca să nu pun la încercare răbdarea auditoriului, am renunțat să mai prezint și demersul meu pregătit și
dedicat expres temei de bază a evenimentului: comemorarea arhiereului Visarion
Puiu, mitropolit al Bucovinei şi,
ulterior, șef al Misiunii Ortodoxe în
Transnistria (provincie administrată atunci de Guvernul României pe o perioadă a
celui de-al Doilea Război Mondial).
Ca urmare a acelei neîmpliniri autoasumate, valorific
pe această cale modesta mea contribuție adusă memoriei mitropolitului cu
origini pășcănene, în fapt, un omagiu indirect, căci e vorba de un succint eseu
prin care încerc o reabilitare a relaţiei de prietenie a celor doi iluştri fii
ai urbei moldave Pașcani, unul un fericit al sorții, marele prozator M.
Sadoveanu, celălalt un purtător de cruce pe propria-i Golgotă, respectiv
mitropolitul Visarion Puiu.
***
Să încep cu… mobilul care mi-a declanșat
motivația pentru acest exercițiu de întâmpinare asupra unei nedreptăți care umbrește o prietenie, cât va fi fost ea sau nu în parametrii termenului întărit de dicționar. Nedreptate care, chiar dacă îl absolvă pe mitropolitul Visarion Puiu, totuși nu
l-ar și satisface pe arhiereu, observând din înaltul incomensurabil al Împărăției Tatălui Ceresc,
nedreptatea făcută prietenului său, Mihail Sadoveanu.
Citisem pe un site o opinie care mă revoltase,
anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla în deceniile de
după război mitropolitului Visarion Puiu şi că el, prozatorul, ar fi profitat
de pe seama prigonirii ierarhului cu origini pășcănene. Şi „întărirea” acestei
invocate acuzaţii era făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi furat
ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, instituție memorială dedicată
frăţeşte memoriei celor două personalităţi).
M-a intrigat acest punct de vedere, eu
neacceptând să separ atât de radical scriitorul Sadoveanu de omul Sadoveanu.
Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi
mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e direcţionat şi
spre o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite
în contextul acestei relaţii.
Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim (pentru o anume etapă) al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt, Victor Puiu, fiul ceferistului Ioan Puiu. Victor s-a născut la 27 februarie 1879, cu aproape doi ani înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), însă diferența de vârstă nu a fost un impediment în a-i afla pe cei doi copii predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor învăţând „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţător, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”.
După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se
recăsătorească cu Maria Puiu din Ciohorăni, sat aflat lângă Hanul Ancuţei – ca
și baștina Profirei, a doua soție a avocatului – locul de popas consacrat
literar de inegalabilul prozator. Din această a treia căsătorie a avocatului
pășcănean, Mihail mai căpătă o soră, pe Florica, copilă devenită nepoată (de
frate) a tatălui lui Victor, adică verișoara viitorului mitropolit.
Iată-i pe cei doi concitadini, chiar... rude. În
ce priveşte această ipostază a biografiei lor comune, ea e sugerată de scriitor
în unele din scrierile sale, spre exemplu, La
Ciohorăni, povestire în care o imortalizează pe Florica. Legătura de rudenie dintre cele două
personalități e întărită și de informaţiile obţinute de profesorul de limba
română Dumitru Călin din Ciohorăni, care a alcătuit un arbore genealogic al
familiei în care s-a născut mitropolitul. Prezența unor ramuri ale familiei Puiu
în acest sat aflat cu intermitențe în comuna Miroslovești e sugerată și de
înscrisul, cu o caligrafie desăvârşită și semnăturile olografe de pe o Sfântă
Evanghelie donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti (acest
lăcaş de închinare fiind cel în care, deducem din înscrisul amintit, au fost
creştinaţi unii membri ai familiei Puiu). Legătura de rudenie dintre cele două
personalități pășcănene este confirmată şi de scriitorul şi publicistul Mircea
Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o Constantin Mitru,
cumnatul şi editorul lui Mihail Sadoveanu.
Relaţia de amiciție a celor doi pășcăneni, deveniţi mari români, a avut un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea ţării, între arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai bisericii, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii”(Vasile Iancu). În acest context relaţional (o strânsă legătură cu arhiereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu), dar și motivat intrinsec de învățătura creștină, Sadoveanu a contribuit la traducerea și stilizarea Psalmilor și la scrierea altor cărți cu tematică religioasă, devenind un notoriu "hagiograf" (cum îl numește părintele dr. Mihail Daniliuc).
La cererea mitropolitul Iustin Moisescu (contextualizată
bunei lor relații) Sadoveanu a reușit să convingă autorităţile comuniste (1953)
să finanţeze restaurarea Mănăstirii Neamţ (după arhim. dr Mihail Daniliuc). La
acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi mănăstirile moldave sunt modele de
oameni şi locuri pentru povestirile sale („Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”,
„Oameni şi Locuri” etc.).
Preocupat de relaţia dintre cele două
personalităţi pășcănene, scriitorul Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi
crede că „nimeni n-o ştie [relaţia - nota mea] în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge
totuşi la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi
simplu [nu o mare prietenie - nota mea], mai mult complicată de timpurile tulburi pe care
le-au traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după
oameni, cu limitele lor”.
E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc
confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept) anatema
trădătorului, întărită de condamnarea la moarte în contumacie şi caterisire. Se
poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la drama prietenului său. Se știe
că, pe cale conspirativă, între cele două personalități a existat și o
corespondență secretă (Vasile Iancu), că Sadoveanu ar fi primit de la mitropolit și un colet
conținând cărți religioase. În anul 1956, pe când Visarion Puiu era la Paris,
Sadoveanu, deşi bolnav (venise la o clinică medicală, în urma accidentului său
vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară,
asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor. Vasile Iancu
(scriitorul deja invocat) crede că prozatorul intervenise la Gheorghe
Gheorghiu-Dej în acest scop şi că demnitarul l-ar fi îndemnat pe mitropolit să-şi calce pe inimă şi să scrie un memoriu în care să se
dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseseră în starea dată.
În 1958, din nou, scriitorul l-a vizitat pe
mitropolit în Franța, împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu
(viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere intermediat de Mihail
Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa,
obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat în
exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat
întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi
garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu
le-a răspuns binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”.
Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată.
Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la
Bucureşti”.
După această ultimă încercare de aducere acasă a
mitropolitului surghiunit Visarion Puiu, fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu
trei ani înaintea lui se stinsese din viaţă şi prietenul său, scriitorul.
Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor
doi români iluştri tutelează acelaşi edificiu memorial (vilă care n-a fost nicicând însușită ca proprietate de Sadoveanu) e o idee inspirată,
menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia, contradicție încă
întreținută de unii pe seama acestei relaţii istorice, ce-i drept, cu
„meandrele şi tainele” ei.
(Text actualizat - 27 februarie, 2025)
Gheorghe Pârlea
FOTO: O prelucrare a jurnalistului Vasile Danci Moroșanu
