Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni

Satul Boureni și panorama văii Moldovei (vedere de la capela funerară a Valeriei Micle Sturza), în fundal, Masivul Ceahlău (foto: dr. V. Șoimaru)

I-am auzit adesea pe consătenii mei cei mai bătrâni vorbind nostalgic de vremurile tinereții lor. Și între acele teme rememorate nu lipsea cea legată de starea de pălmași a părinților și bunicilor lor pe pământul Sturzeștilor. În sat, mai precis în „Deal la Curte”, erau hambarele boierești pe care, în 1907, țăranii erau gata să le incendieze. Nu s-a întâmplat asta însă, deși plănuiseră să o facă răzvrătiții din Verșeni, satul Profirei Ursachi, mama „Ceahlăului literaturii române” din secolul al XX-lea (și din veacurile care vor urma). Răsculații au fost arestați înainte de a apuca să se răzbune pentru condiția lor de umiliți ai sorții. 

De ce toponimul numit conține sintagma „la Curte” m-a mirat o vreme, căci curțile boierilor Sturzești, prinți de pe urma a trei domnitori ai Moldovei (doi cu numele Sturdza), n-au fost la noi, la Miroslovești, ci în satele vecine. La reședința de la Cristești, domnitorul Mihail Sturza ținea uneori divanurile, iar la Cozmești și Miclăușeni există și azi palatele boierești ale înaintașilor și urmașilor domnitorilor Ioniță și Mihail Sturdza. Dicționarul consacră termenul „curte”, între altele, ca fiind spațiul aferent locuinței, dar probabil că reședința moșierului presupunea, prin excepție, și „transferarea” acestui spațiu – de regulă atașat locuinței – în zonele proxime moșiilor, acolo unde spațiile erau mai generoase pentru funcțiile specifice „curții”. Iar Sturzeștii, se știe, abundau în asemenea posesii. Grigore M. Sturza, poreclit Beizadea-Vițel, testatorul direct al Sturzeștilor cu moșii pe valea din avalul Moldovei și, simetric, pe valea Siretului, era cel mai mare latifundiar din Moldova, având în jur de treizeci de moșii. 

Despre acareturile „rezidențiale” de la Cristești ale Sturzeșilor știm că nu mai există, de asemenea și despre reședința lui Dimitrie-Mihail Sturza de la Boureni aflată în spațiul în care se află Școala Generală de azi. Pe valea Siretului însă, la Miclăușeni și Cozmești, palatele există, dar cu funcții improprii. Cel de la Cozmești e un așezământ social, iar palatul de la Miclăușeni e totuși într-o explicabilă relație cu ceea ce a fost: e muzeu. 

În legătură cu soția unuia dintre boierii Sturdza, cel cu moșie (și) la Boureni (sat aflat în proximitatea satului meu, Miroslovești), s-a vorbit și s-a scris despre existența unei filiații a acesteia cu poetul Mihai Eminescu. Și s-a mers până a se invoca o legătură de prim grad familial, cum eronat au publicat unii gazetari cu pregătire profesională precară, sever „puși la punct” de academicianul Constantin Ciopraga (firește, pe acei din timpul vieții eruditului cu origini pășcănene). Respectivii condeieri o recomandau pe Valeria (Micle) Sturza, consoarta prințului Dimitrie-Mihai Sturdza de la Boureni, drept fiica „din flori” a „poetului nepereche”. Acordându-le credit acestora, chiar și localnicii satului Boureni trăiau în această confuzie. Din păcate, eroarea este perpetuată (chiar și în presă) și în prezent. Și, culmea, o fac chiar persoane care par a avea legături cu literatura, istoria. 

Încerc așadar, în cele ce urmează, să țin cât mai precis făgașul natural al fluxului informațional care atestă totuși o conexiune, nicidecum însă atât de directă, între Valeria (Micle) Sturza și Eminescu. Dar asta nu ca scop în sine, ci colateral intenției autorului întreprinderii de aici de a prezenta notorietatea acestei personalități feminine, devenită prin căsătorie Sturdza și care prin numele de domnișoară, Micle, incită la asociere cu numele geniului poeziei noastre. 

Demersul de față e contextualizat unui proiect monografic (care încă trenează sub efectul perturbărilor diverse ale perioadei de informare), sugerat de prof. dr. Vasile Șoimaru de la Chișinău, al cărui cel mai îndepărtat strămoș din arborele său genealogic (ispravnicul de Huși Ioan Năvrăpescu) avea moșie la Boureni. După căderea regimului comunist, ajuns pe meleagurile înaintașului său, universitarul basarabean, aflat și dânsul în vârtejul neclarității amintite – în cazul dumnealui e de înțeles, căci legătura sa cu lumea din dreapta Prutului abia începea –, s-a arătat profund mirat că în satul în care viețuise atâta „amar de timp” (26 de ani, dar expresia amar de timp e în bună relație și cu destinul Valeriei) nu era deloc cultivată memoria legată de această personalitate care, măcar ca purtătoare a numelui Sturza, trebuia să suscite interesul vreunui biograf. Un monografist care se respectă, firește, ar fi ajuns, prin contribuția sa, și la ceea ce avea să subțieze, dacă nu să risipească, pâcla care întreținea confuzia legată de numitul… duh eminescian, împletit la Boureni cu duhul legendei Descălecatului. 

Sturza și Micle sunt, în istoriografia românească, nume de notorietate. Ioniță și Mihail Sturza au fost domnitori ai Moldovei; primul, în perioada 1822-1828, iar al doilea – în intevalul 1834-1849. Numele lui Ioan (Ioniță) Sandu Sturza e legat de restabilirea domniilor pământene și drepturilor autohtone în Moldova după veacul fanariot, iar al lui Mihail Sturza, de abolirea sclaviei în Moldova (dezrobirea țiganilor), de spiritul reformator din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Domnitorul Mihail Sturza va dăinui, ca personaj, și în literatură, căci Mihail Sadoveanu l-a imortalizat în „Iapa lui vodă”, una dintre cele nouă povestiri ale capodoperei sale „Hanu Ancuței”. Prinții Sturzești moștenesc, pe lângă averi, și celelalte atribute ale notorietății testatorilor. 

Numele Micle nu ar fi avut în sine suficientă rezonanță publică dacă nu ar fi fost asociat cu numele lui Mihai Eminescu. Valeria Micle, devenită Sturza este, fără dubii, fiica cea mare a profesorului universitar Ștefan Micle, revoluționarul lui Avram Iancu stabilit la Iași, și a Veronicăi (fostă Câmpeanu/ Câmpan ), soția profesorului, fiică de erou pașoptist, jertfit în lupta condusă de "crăișorul munților". 

De celebritatea Veronicăi Micle știe deja toată lumea, ea fiind muza "Luceafărului" poeziei noastre naționale, protagonista unei iubiri dramatice, din care a rezultat cele mai frumoase poezii erotice din literatura noastră.  Asocierea celor două nume Sturza și Micle a ridicat „cota” interesului istoricilor literari și monografiștilor, prin conjunctura legării respectivelor nume de acest al treilea, cvasicunoscutul Eminescu.

Casa memorială Veronica Micle din Târgu Neamț, familiară Valeriei (fiica cea mare a Veronicăi), care a frecventat-o sporadic până la vârsta de 20 de ani, când a fost donată M-rii Văratec (foto: dr. V. Soimaru)

Să urmărim așadar cum s-a interpus satul legendar Boureni în această încrengătură de nume cu parfum eminescian. Trebuie început însă cu istoricul deja consacrat al satului Boureni, sat aflat în nucleul Moldovei medievale. Cronicarul Grigore Ureche amplasa în arealul acestei așezări sătești legenda Descălecatului moldav, care-l avea ca protagonist pe Dragoș-Vodă. Frații lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, intelectuali basarabeni de marcă, au creditat cronicarul și au închinat satului Boureni (n-am putut identifica, între cei doi, care e autorul) o poezie contextualizată legendei cu bourul cel fioros și cățeaua Molda, tovarășa de vânătoare a lui Dragoș și totodată tributul victoriei vânătorești asupra cornutei uriașe. Prin locurile acestea, înțesate de toponime cu vocabulele Descălecatului voievodal, Sadoveanu îi „aduce” pe căpitanii lui Nicoară Potcoavă la o vânătoare de mistreți, spre a reedita vânătoarea lui Dragoș, alegând ca spațiu central „Piscul Bourei” (cititorul localnic al romanului știe sigur că e vorba de „Dealul Căpățânii”, care se interpune între satele Boureni și Soci). 

Spațiul satului Boureni și al localităților din proximitate, locuri cu rezonanță toponimică în Istoria Românilor (Războieni, Baia, Cetatea Neamțului), păstrează în țărâna lor urmele oștilor vremii, ale moldovenilor și cotropitorilor, căci în acest spațiu istoric din proximitatea Boureniului au fost ariile centrale ale unor mari bătălii contextualizate războaielor pe pământul Moldovei. Ungurii învinși la Baia (parte din cei pe puțin 25 de mii de oșteni) au fost împrăștiați după înfrângere prin satele mărginașe de pe Drumul Băii până spre Roman și, hărțuiți de săteni, siliți să-și abandoneze bombardele lor trase de boi și cai șubreziți de frig și foame. Armata otomană, la 1476, cu puhoiul ei de osmanlâi, abia încăpea în lărgimea luncii Moldovei, iar oamenii acestor meleaguri au văzut atunci luciul sabiei lui Ștefan cel Mare strălucind în mâinile Voievodului. Cu un veac mai târziu, în vara anului 1600, Mihai Viteazul, aflat la Roman în fruntea unui corp expediționar format din 20 000 de oșteni, din care 8 000 de călăreți, trecea pe aici, pe valea Moldovei, spre Cetățile Neamțului și a Sucevei, cu rosturi legate de săvârșirea vremelnică a primei Uniri a românilor. Cu un alt veac mai târziu, la întoarcerea de prin părțile Bugeacului (dintr-o expediție împotriva turco-tătarilor), cei 30 000 de oșteni polonezi ai lui Ioan Sobietski, până a cunoaște legendarul eroism al plăieșilor de la Cetatea Neamțului, au prădat și pârjolit satele Moldovei, între care și Boureni. În Primul Război Mondial, divizii și regimente aparținând milionului de soldați ai armatei țariste aflați pe pământ românesc, inițial aliații armatei române, dezertaseră și împânziseră satele și pădurea din vecinătatea Boureniului, silind unități ale armatei române să le opună rezistență zile la rând. Maiorul Butnaru, comandantul Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat în ianuarie 1918 pe poziții la Miroslovești, este ucis mișelește între satele Soci și Boureni, în timp ce își executa o misiune de negociere cu rebelii armatei destrămate sub impulsul Revoluției bolșevice din Rusia. 

Dar să urmărim acum și valoarea adăugată acestei istorii cu oșteni și arme a satului Boureni, anume prezența duhului eminescian în spațiul acesta restrâns de pe valea Moldovei, atât cât de străveziu va fi ajuns el aici prin Valeria (Micle) Sturza, fiica muzei poetului-Luceafăr. Anna Antonia Câmpan (fiica Anei Moldovan și a lui Johann Mischinger) trecu Carpații în 1849, oprindu-se la Târgu Neamț, ca refugiată ardeleană în urma persecuțiilor post-pașoptiste. Avea cu ea doi copilași, pe abia născuta Veronica, cu numele oficial Ana Câmpeanu (Ana Câmpan, în documentele parohiei năsăudene; numele „Veronica” și-l luase copila în școala primară), și un băiețel de doi ani (Radu), fratele Veronicăi. Soțul femeii, Ilie Câmpan (Câpeanu, în demersurile istorico-literare), înrolat în miliţiile româneşti din Munţii Apuseni sub flamurile lui Avram Iancu, a fost împușcat mortal înainte de a i se naște fiica. Cele două refugiate, mamă și fiică, au locuit o vreme în căsuța de sub Cetate, acum casă memorială, cumpărată de ardeleanca de la Năsăud în 1850, cu 100 de galbeni. Cei doi copii aveau aici traiul asigurat prin calificarea de moașă a mamei lor, profesie dobândită si practicată la Năsăud. 

În 1853 mama și fiica (băiatul murise) s-au mutat la Iași. La vârsta de 14 ani, Veronica îl impresionă, prin excelența intelectuală și desăvârșirea corporală, cu ocazia examenului de absolvire a Școlii Centrale de Fete, pe profesorul universitar Ștefan Micle, membru al comisiei de examinare (și el, ardelean, participant la Revoluția de la 1848 alături prietenul său Simion Bărnuțiu). Deși la o vârstă fragedă, frumoasa adolescentă acceptă, la insistențele mamei, să devină soția profesorului cu 33 de ani mai în vârstă decât ea (pe atunci, vârsta legată de relațiile conjugale nu era reglementată de lege). Din această căsătorie s-au născut două fete, Valeria și, cu doi ani mai târziu, Virginia-Livia. 

Aici e de insistat asupra confuziei amendate mai sus, legat de consecințele relației Veronicăi cu Eminescu. Când s-a născut Valeria (11 noiembrie 1866), Eminescu (care avea aproape 17 ani) încă n-o cunoscuse pe frumoasa cu păr bălai (Bălăița/ Bălăuca). Asta s-a întâmplat în primăvara lui 1872 la Viena. Veronica era adusă în capitala Imperiului de soțul ei, pentru un tratament, în timp ce Eminescu se afla acolo de doi ani și jumătate, student la Filozofie. Relația celor doi, confirmă istoricii literari, a fost pentru câțiva ani una platonică, perioadă în care Veronica își îndeplinea datoria de soție și de mamă dedicată odraslelor Valeria/ Valerita sau Greiere, cum o alintau părinții, și Virginia sau Fluture, copile în care mama întrezărea, pentru prima, harul cântecului, moștenit de la ea, respectiv fragilitatea și libertatea fluturelui, în cazul mezinei. 

Desigur, în cele ce urează nu voi dezvolta idila dintre Eminescu și Veronica, aceasta fiind deja de notorietate și nu ține de tema restrânsă a demersului de aici, ci voi continua să urmez parcursul care o aduce pe Valeria Micle la Boureni, ca soție a prințului Dimitrie-Mihai Sturza, și să limpezesc pe cât îmi stă în putere istoria împământenirii sale într-un orizont mirific și simetric cu acel în care se înveșnicise iubita și tragica sa mamă. 

După moartea lui Eminescu, Veronica, cu domiciliul în București (și prezentă discret la înmormântarea poetului) s-a retas pe meleagurile nemțene, unde a și muri (prin propria-i decizie) la o lună și jumătate după plecarea la cer a iubitului său Eminescu. La Mănăstirea Văratec, își are și mormântul, la circa douăzeci de kilometri (în linie dreaptă) de Boureni. De altfel, de pe Dealul Bourei, în zilele senine, Mănăstirea Văratec, străjuită în fundal de maiestuosul Ceahlău, poate fi închipuită, dacă nu chiar identificată. Spațiul acesta romantic, cu icoana chipului mamei și mormântul cu rămășițele ei pământești, avea să conteze în decizia fiicei (Valeria) de a se muta cu traiul la Boureni.

Veronica Micle și fiicele ei, Valeria și Virginia-Livia

Valeria moștenea frumusețea și înclinațiile artistice - în speță, muzicale și poetice - ale mamei sale. Veronica, mama, își ducea greu frustrările în privința ratărilor personale, căci vocea ei, unanim apreciată la probele ocazionale, atrase atenția unui reprezentant al Operei italiene, care îi propusese un contract pentru o perioada nedeterminată, urmând să colinde cu trupele celebrei Opere Occidentul și Orientul, pentru deplina sa formare și recunoaștere. Mamă-sa a decis însă că alternativa cea mai bună era măritișul precoce cu reputatul profesor, rectorul Universității ieșene, și sedentarizarea în urbea lor adoptivă. Veronica insistă așadar să compenseze regretele legate de propriile aspirații, nu fără a gusta și ea din bucuriile acestor așteptări, prin împlinirile Valeriei. La 20 martie 1886, Veronica îi scria lui Titu Maiorescu, cerând sprijin pentru studiile de canto în străinătate ale Valeriei. Îl ruga să intervină la regina Elisabeta, sperând în solicitudinea acesteia, căci regina era recunoscută pentru mecenat. Veronica și fiica au fost chemate la București, spre a profita, pentru Valeria, de venirea în țară a celebrei cântărețe de operă Elena Theodorini. 

Devenită studentă la Conservatorul de Muzică din București, Valeria debuta la sfârșitul anului 1886 în rolul titular din „Fra Diavolo”, opera în trei acte a compozitorului francez Daniel Auber. I se remarcă frumusețea și întinderea impresionantă a vocii, ceea ce a contat în a accede la Școala De Belcanto din Paris, ca elevă a reputatelor profesoare Rosine Laborde și Caroline Pierrot. Timp de cinci ani, Valérie-Nilda (numele de scenă) a fost asociata celebrei Elena Theodorini, prima divă a liricii românești, evoluând în distribuții și turnee pe marile scene ale Europei. 

A avut prima căsătorie la 26 de ani (1892) cu Nicolae Gh. Nanu, avocat, 34 de ani, domiciliat în Iași str. Carol nr. 33, fiul lui Gheorghe (Iordache) Nanu, fost senator liberal în Colegiul II, și al Mariei Nanu, de profesie „liberi”, domiciliați în comuna Siliștea, județul Neamț. Până la divorțul celor doi soți (1896), Valeria naște doi copii, pe Graziella și pe Fănel/ Fănică. 

Căsătoria cu Nanu intrase într-o discretă criză, perioadă în care Valeria îl cunoscu pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturza, devenit în ianuarie 1895, din fiu nelegitim (mama fiindu-i Aglaia Popovici), fiul cel mare al prințului Grigore M. Sturza (Beizadea Vițel), naturalizat și înfiat fiindcă singurul moștenitor legal al prințului (Grigore) se sinucisese din eșec în dragoste. 

Între timp, Valérie-Nilda revenea pe scenă, interptetând rolul titular din „Carmen”, de Gerges Bizet (aprilie 1900), la La Grand Théâtre din Versailles, primind elogii generoase: "…excelentă mezzo-soprană, interpretare ireproșabilă, temperament violent, perfect pentru dramatismul rolului, jocul unei experimentate actrițe de comedie…”. 

La conacul de la Boureni se va instala în 1903, puțin înainte de căsătoria cu numitul moștenitor al Sturzeștilor. Valeria îi născuse acestuia (la București, în 1902) pe Grigore Căpitan Dimitrie Sturza (din relația încă neoficializată). Căsătoria s-a legalizat în 1904, conform Actului de căsătorie Nr. 35/24 oct. 1904 din Registrul Stării Civile aflat în arhiva Primăriei din Cristești, jud. Iași. Cei doi copii din prima căsătorie sunt recuperați de mamă de la tatăl lor și crescuți la moșia de la Boureni. Îl naște aici și pe Mihai, al doilea copil al familiei Sturza. 

Stabilirea familiei Sturza la Boureni, se pare, a fost dorința expresă a fiicei Veronicăi Micle de a fi într-un areal de proximitate cu mormântul mamei sale. Poate va fi contat și faptul că meleagurile acestea moldave îi erau familiare din copilărie, unde revenea din când în când la căsuța de sub Cetatea Neamțului, locuință înstrăinată târziu, când Valeria avea douăzeci de ani. Viețuirea urmă să se deruleze la conacul aflat pe locul Școlii Generale de azi. Aici e de luat în seamă și probabilitatea (susținută de scriitoarea Elena Vulcănescu) că, încă înainte de căsătoria cu Dimitrie Sturza, Valeria era deja ea însăși proprietara moșiei de la Boureni, cumpărând-o la o licitație impusă de grevările prințului Grigore M. Sturdza, zis Beizadea Vițel (tatăl viitorului soț), decedat la 13 ianuarie 1901. 

La Boureni, pe la 1900, dealul de la răsărit de conacul Sturzeștilor era acoperit de pădurea seculară de foioase, cu arbori falnici, între care, răzlețite, și conifere. La marginea vestică a pădurii, pe coasta dealului, se afla (încă se află) Schitul legendar care, după inscripția de pe un clopot mai mic, dăinuie de pe tipul lui Dragoș-vodă. În 1843, suprafața moșiei Boureni măsura 2.240 ha, iar cheltuielile pentru întreținerea Schitului erau pe seama stipendiei oferite de moșierii Sturzești, angajament perpetuat și de noua familie a Valeriei, "...dar numai până la moartea cucoanei, căci boierul Mihai era strâns la pungă." (înv. A. Grigoriu) 

După căsătorie, consortul Valeriei plănuise să-i ridice soției aici chiar un palat. Angajase arhitect străin și începu prin a amenaja un drum care urma să lege drumul Băii (fragment din șoseaua de azi E85) de zona Schitului, în vecinătatea căruia urma ridicarea palatului. Un meșter din satului vecin, Soci, picher renumit pe nume Zamfir Hărățu, trecuse deja la croirea șleahului de drum, când, nitam-nisam, prințul Dimitrie se răzgândi. Intervenise o criză financiară care-i afecta grav avuția. Șleahul de drum proiectat a fost numit o vreme „Drumul Cucoanei” și, pe el, copiii satului scurtau calea când aveau poftă de scăldat în Moldova, râul care, în preajmă, la Timișești, primește ca afluent apa cea "frumos curgătoare și limpede ca cristalul”, respectiv Ozana lui Ion Creangă.

Pinii (arborii preferați ai Valeriei Micle Sturza) scutiți de la tăiere ca să umbreasca edificiul mortuar al Valeriei (Boureni)

În satul de pe valea Moldovei, viața de familie a Valeriei (Micle) Sturza căpătă meandrele unui râu tumultuos. I-a murit, de copil, Fănică, băiatul născut în prima căsătorie. Probabil, evenimentul acesta nefast a fost motivul construirii capelei mortuare dintre pini, aflată în apropierea Schitului, care, într-un final imprevizibil și irevocabil, avea să prefigureze locul de veșnică odihnă și pentru Valeria. Coniferele, rare în pădurea moșiei, ar fi fost iertate de la tăiere atunci când s-a făcut defrișarea pentru construirea preconizatului palat, pinul fiind arborele preferat al Valeriei. În legătură cu motivul apariției criptei-mausoleu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, universitarul Constantin Partin consideră că existența ei timpurie e consecința „…stărilor premonitorii morbide, a anxietății generate de firea ei [a Valeriei] hipersensibilă de artistă, care se simțea, poate, persecutată de soartă şi împinsă spre condiţia tragică a prăbuşirii”. 

Cum e bine știut din popor, arar un necaz vine singur. Sensibilitatea Valeriei căpătă accente agravante în relațiile conjugale. În anturajul soților Sturza apăruse o tânără nemțoaică din Bucovina, pe care sătenii o identificau prin sintagma „țiitoarea boierului”. Stăpâna moșiei fusese așadar înlocuită la un moment dat în viața conjugală. Va fi contând, poate, că Valeria era cu câțiva ani mai în vârstă decât soțul ei, sau că sechelele căsătoriei anterioare a Valeriei au început să tulbure al doilea mariaj. Sătenii, atenți la asta, îi erau solidari cucoanei Valeria. De altfel, legătura afectivă a localnicilor cu dânsa era deja consolidată pe altă cale. Cucoana Valeria avea o compasiune puternică pentru cei care duceau greul vieții, ca unii să huzurească. „A trăit în mijlocul țăranilor și pentru țărani”, consemnează învățătorul Adrian Grigoriu în demersul său monografic (manuscris) dedicat satului Boureni. Din aceeași sursă, aflăm că Valeria era receptată ca fiind o ființă blândă și generoasă, o mamă dedicată care inducea etalonul de model maternal. 

Trebuie spus că, în inima sa de mamă, Valeria a fost lovită de două ori. După ce-i murise băiatul din prima căsătorie, cel de-al doilea născut al familiei Sturza, Mihai (Coca Mițu, după numele de alint din pruncie) se îmbolnăvi de tuberculoză. Băiatul avea și el, ca și mamă-sa, înclinații muzicale, pe care le dezvolta prin intermediul unei viori Stradivarius. Valeria știa însă că boala îi va limita fiului perspectiva evoluției artistice. Mițu muri prematur, spre a împărți (vremelnic) cu fratele Fănică și mama sa cripta cavoului din poiana cu pini, edificiu mortuar pe care Valeria îl comandase meșterului străin ca pe un preludiu premonitoriu la drama sa familială. 

Legat de vioara Stradivarius a lui Mițu, onorabilul profesor Constantin Partin, a cărui copilărie s-a petrecut în preajma Boureniului, știe de la bunicul său că fiul Valeriei ajunsese, din cauza bolii, dependent de morfină. La un moment dat boierul, tatăl băiatului, consideră că se impunea întreruperea finanțării medicamentului cu pricina. Fiul însă nu renunță la pomada suferinței sale și amanetă vioara învățătorului satului, spre a-și putea continua alinarea. Învățătorul, care compătimea cu suferința familiei tânărului Sturza, a acceptat să conspire la această soluție „de necesitate”, în speranța că timpul va fi în favoarea unui deznodământ pozitiv pentru fiul Valeriei. Dar soarta a fost potrivnică, Mițu a murit. Iar în privința viorii, se crease în sat o poveste a cărei verosimilitate rămânea pe seama arbitrarului. În timpul ultimului război „comoara” a fost tăinuită într-o groapă săpată cu discreție de soția învățătorului (învățătorul era mobilizat). La sfârșitul războiului (al Doilea Război Mondial) învățătorul află că Stradivaris-ul din ascunzătoare dispăruse. Dar, cei care povestesc asta mai adaugă (cu vădită insinuare) și că, într-o vreme, un violonist celebru de la București (cu numele Grigoraș Dinicu) le vizitase de câteva ori satul. 

Ca remediu la existența sa rănită, Valeria își accentuă militantismul social, se dedică poeziei și, poate, va fi lucrând și la numitul „roman epistolar” care ar fi facilitat apariția publică a scrisorilor celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica. 

Se știe că după sinuciderea Veronicăi, la cincizeci de zile după moarte controversată a iubitului ei, dramă care avea să consacre pe tărâm românesc jertfa-simbol pe altarul iubirii, aidoma cu cea shakespeareană, „etalonul cuplului romantic, nefericit, cu un destin tragic, demn de al marilor îndrăgostiți din cultura universală”, fiica cea mare a Veronicăi, Valeria, avea în posesie scrisorile dintre mama sa și Eminescu. Ea le pecetluise accesul la publicare, din grijă pentru intimitatea memoriei celei care i-a dat viață. A insistat la păstrarea acestei discreții și Ioan Slavici, într-o scrisoare pe care i-a adresat-o expres Valeriei, cu acest scop. În 1903, Valeria mărturisea: „Deși scrisorile, parte, au fost mult timp în posesiunea mea, totuși n-am avut tăria de suflet a le citi…” Există însă opinia (Augustin Z. N. Pop) că, la sugestia unora, și-ar fi călcat totuși pe inimă și ar fi contribuit ea însăși la scrierea așa-zisului „roman epistolar”, început chiar de protagonista scrisorilor, mama sa. Se păstrează însă o rezervă serioasă în creditarea existenței unei asemenea întreprinderi, despre care unii cred că, totuși, ar fi existat, dar s-ar fi pierdut în timpul războiului (Primul Război Mondial).

Cartea care conține tezaurul epistolar preluat de Valeria de la mama sa, Veronica, și tăinuit publicului timp de trei generații

Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei, de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi îndrăgostiți intimitatea. O vreme, scrisorile au fost tăimuite în seiful unei bănci din Elveția. Mai târziu, nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Scrisorile au urmat un real exod. Din Elveția au fost luate în SUA de o rudă a Anei-Maria Grigorcea Messari și aduse apoi în Italia la Ana-Maria. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu româna. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias). 

Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare. 

Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.” 

Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și câteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”. 

Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii. 

Iată cum înțelege distinsa scriitoare Elena Vulcănescu, prin intermediul poeziilor Valeriei, integrarea atipică a acesteia în acest spațiu care contrastează izbitor cu statutul ei socio-cultural: „Conștiința unei aristocrații asumate este statornicită de maternitate, credintă și căutarea de sine în comunitatea pe care o judecă, o reașează într-un compendiu liric de ierarhii justificate. Ascunsă în umbra stejarilor, ca îngerul ce povestește o baladă, convertește vaietul furtunii trecute în blîndețea împăcării din sărbătoarea pentru sublima și naiva mamă. Era mulțumită, copiii Sturdzești, Grigore și Mihai, îi aduceau bucuria scrisului.” 

În presa vremii, doamna Valeria Sturza era însă extrasă complet din mediul restrâns în care trăia: „…cunoscută în cercurile înaltei noastre aristocrații prin eleganța spiritului artistic și apreciată în străinătate și în țară ca o desăvîrșită cîntăreață” („Gazeta Moldovei”, Fălticeni). 

În ultimii ani cucoana Valeria luă proporții corporale, de unde îi rezultă și augmentativul „Sturzoaica ” sau „Boieroaica”. Mi-amintesc, de când adunam informații pentru monografia comunei Miroslovești, că un bătrân din satul meu, adăuga și el o vorbă bună despre Valeria Sturza : „ Sturzoaica de la Boureni era o femeie blândă și milostivă cu cei năcăjiți. Știu asta de la tata, că eu eram copil. A întrebat de copiii orfani din sat și i-o dat unui băiet pe nume Măricuța, rămas orfan de pe urmă războiului [al Întregirii], o junincă, ca s-o facă izvor de lapte pentru el și frații lui mai mici. Da’ neispravitu’ o vândut mândrețea de junincă și-o risipit banii.” 

Mergea din când în când, pentru cumpărături, la Pașcani, cel mai apropiat târg ce aducea a oraș, într-o mașină decapotabilă cu șofer neamț (numai două automobile erau în județul Baia; celălalt, la Fălticeni). „Valeria stătea pe jilțul de-ndărăt, acoperită de o voaletă care o proteja de praf, că nu erau drumuri asfaltate atunci, și în față era o subretă, o femeie de serviciu care să-i fie de ajutor la cumpărături” (acad. C. Ciopraga). Cu același mijloc se deplasa și la Fălticeni spre a participa la „Șezătoarea fălticeneană”(1892-1929), care „oferea modele folclorice de o absolută valoare artistică și documentară pentru poeziile sale” (Elena Vulcănescu).

Boala fiului preferat, Mihai (Coca Mițu), îi acutizase Valeriei suferințele fizice asociate obezității. În zilele ei mai bune îi poruncea șoferului s-o ducă pe dealul Boureniului, la pinii ei dragi care-i umbreau micul edificiu bizantin cu funcție de „casă de veci”. De acolo privea cu binoclul spre Mănăstirea Văratec, unde scumpa ei mamă, Veronica, îşi doarmea somnul etern în mormântul din curtea Bisericii „Sf. Ioan”. Sau medita lângă un izvor umbrit de un stejar secular, locul ei preferat întru cugetare. Poiana în care era hotărnicit acest spațiu romantic se va fi numit Poiana Doamnei sau a Cucoanei (după cum Drumul Cucoanei, despre care știm cu mărturie că s-a numit o vreme). 

În 1928 petrecu Craciunul cu privilegiul de a-i avea la Boureni pe cei dragi ai ei, pe Graziella cu Ana-Maria, fiica din prima căsatorie și nepoata. Nici un semn al ursitei, legat de apropierea sfârșitului, pentru cea care își avea gata pregătit sălașul eternității. La nici două luni, în ziua (sau poate noaptea) de 14 februarie 1929 „…volburi otrăvite întunecă cerul și apa Moldovei… O viziune a pinilor netăiați strigă dezghețul, cu toată puterea pămîntului!”. Lirismul vizionar, purtător de verdict, al accestei citări după măestrul condei al Elena Vulcănescu, se traduce prozaic astfel: Valeria Micle Sturza muri subit. La trei luni după ce împlinise 62 de ani. Muri singură sau, poate, asistată de de vreo femeie din vecini, care îi va fi ținut lumânarea. Costică Tarcan, vecin și om de curte al boierului Sturza știa și cauza morții: “Doamna Valeria a murit pe iarnă în ’29, după o săptămână de inimă rea, de făcătură, de ursită (farmece, vrăji)… A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropată cu capul spre sat… deşi satul îi înspre apus…” Ultima ei dorința încălca o cutumă creștină. Cu ce taină oare? Oare ca să aibă, în moarte, un imaginar câmp vizual spre mormântul de la M-rea Văratec al mamei sale Veronica?

Soțul Valeriei, boierul, om ocupat cu afaceri, era mai mult prin străinătate. La nici zece kilometri la nord de Boureni era moșia fratelui său Constantin, cu telegraf și tren care făcea legătură, la Pașcani, cu expresul de Berlin. Relația prințului Dimitrie cu soția era compromisă de mult timp, dar boierul avea onoare și le-a arătat oamenilor locului respectul său pentru defunctă, mama copiilor lui. I-a făcut înmormântare după rangul ei de soție de prinț și, poate, după dorința ei expresă de prețuitoare a datinilor locului, pe care le-a cunoscut și poetizat în cartea sa de versuri mai sus numită. În urma sicriului de cristal, comandat de boier din străinătate, „…au condus-o pe ultimul drum şi au jelit-o mii şi mii de oameni, din toate satele din jur, pentru bunătatea ei, dar şi pentru soarta ei tragică”. Și mare parte a acestei mulțimi a zăbovit apoi la un praznic „cum nu s-a mai văzut” prin această parte de țară. (prof. dr Constantin Partin). După înmormântare, o vreme, sătencele din Boureni o simțeau pe Cucoana Valeria în noaptea de Rusalii, „…când scăpa de strânsoarea veciei şi poftea cireşe”. 

Cât despre singurul fiu (din trei) aflat în viață la moartea mamei sale, dar departe de ea (scriitor și traducător, decedat și el prematur, la zece ani după moartea Valeriei), iată o frază a sa care-i măsoară povara filială după moartea mamei: „Din noaptea de grai a trecutului, fiu alintat al doamnei Vanozza am vegheat, ca un vrăjitor blestemat, să însufletesc cu viată din viața mea, silueta tragică, pierdută în vraful colbăit al istoriei…”(Grigore M. Sturdza). 

În concluzie, meleagurile în care oamenii trecutului au pus piatră de hotar întemeietoare, au fost atinse peste veacuri și de aripa duhului eminescian. Fiica iubitei și muzei lui Eminescu, ea însăși om de artă, tăinuitoarea scrisorilor celor doi îndrăgostiți și depozitara altor taine legate de ultimul deceniu de viață al tragicului cuplu Eminescu-Veronica, a trăit efectiv aproape trei decenii la Boureni. Multă vreme, chiar un veac, o negură a uitării ne-a făcut surzi, orbi și muți la asta. Pe noi, cei care strivim în colbul fizic al trecutului amprentele pașilor doamnei Valeria (Micle) Sturza. 

Dar oare e de-ajuns că, în sfârșit, aflând despre asta, ne-am făcut cumva penitență pentru păcatul uitării? Nu, nu e de-ajuns, căci iată cum vede „lucrurile” vizavi de temă, aceeași frecvent menționată doamnă Elena Vulcănescu. Distinsa scriitoare, poetă și autoarea unor numeroase cărți de istorie literară, s-a arătat interesată și de viața acestei personalități feminine urmărită parcă de un tragism moștenit – dacă nu ca al mamei sale, măcar cu vădite umbre de tragic. Cercetătoarea într-ale biografiei celor uitați sosi pe meleagurile Valeriei nu chiar în scop expres. Dumneaei invocă doar... "întâmplarea" (pe care M. Sadoveanu o interpretează, prin vocea unui personaj al său, ca pe "...cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu". Însoțită de două femei localnice, a urcat la cripta-mausoleu, edificiu aflat într-o crudă părăsire, parcă anume spre a împărtăși destinul uman al celei care îi încredințase lutul trupului. Defuncta a avut alături osemintele celor doi fii, Fănel și Mihai.

Rănile edificiului mortuar al Valeriei (Micle) Sturza aveau o cauză inițială de înțeles: războiul. Din primăvara lui 1944 și până la 23 august al aceluiași an satul Boureni era părăsit de localnici și ocupat de sovietici. Zona era un segment fierbinte din linia Frontului Moldovei. Din luptele desfășurate în acest spațiu restrâns au rezultat două cimitire ostășești care încadrează satul: unul la nord, al rușilor (în pădurea dinspre Moțca) și celălalt, al românilor, în satul vecin Soci. 

Nu avem certitudinea că soldații ruși nu vor fi fost ispitiți să ridice lespedea de marmură a criptei, cu gândul la vreun închipuit profit, dar știm sigur că un tractorist din Moțca, reședința comunei, a profanat mormântul, scotocind după… bijuteriile cucoanei, sau după cine știe ce îi mai născoci mintea-i bolnavă. Atunci, în 1963, s-a făcut anchetă la fața locului și proces profanatorului. 

Una din cele două însoțitoare localnice ale vizitatoarei i-a făcut acesteia mărturisirea că, la anchetă, a văzut cu ochii ei, în criptă, trupuri îmbălsămate. Probabil, în anul acela rămășițele pământești ale celor trei persoane au fost strămutate. Se crede că au fost duse în cimitirul în care mama Valeriei (și totodată bunica celor doi copii) își avea mormântul, sub buna rânduială a vieții de obște din Mănăstirea Văratec. Există însă menționat și un an al expatrierii osemintelor acestora, respectiv 1980.  

Și ca o concluzie tristă la întreprinderea sa expediționară pe urmele Valeriei (Micle) Sturza, doamna Elena Vulcănescu își încheie peregrinajul pe dealul Boureniului, la capela unde s-au aflat o vreme osemintele Valeriei, prin a deplânge postumitatea acestei femei demne de memorie, starea în care a ajuns ceea ce a fost „…materialitatea unei existenţe pline de vise, poveri, căderi şi măriri.” Un contrast izbitor cu peisajul auroral al locului, am putea adăuga noi. „...Am ajuns din întâmplare, poate, într-unul dintre cele mai romantice locuri ale Moldovei, care mărturiseşte însă despre cele mai sinistre întunecimi ale sufletului uman. La Boureni, comuna Moţca, judeţul Iaşi – unde legenda şi cronicile spun că descălecătorul Dragoş Vodă a ucis bourul, iar râul care identifică o ţară întreagă şi-a luat numele de la Molda –, mormântul fiicei Veronicăi Micle zace într-o neagră profanare. Dacă la Mănăstirea Văratec mormântul Veronicăi Micle este loc de pelerinaj, la Boureni cavoul fiicei acesteia îndură cele mai aspre vitregii. Demnitatea datorată unui simplu om trecut la cele veşnice ar impune un minim respect!” 

Darămite – am putea adăuga noi – demnitatea unei persoane care a exaltat publicul iubitor de operă din Europa, ca exponentă a națiunii române, când România încă nu avea înființată instituția Operei. În plus, legat de atitudinea față de edificiului acesta mortuar care a adăpostit o vreme osemintele Valeriei (Micle) Sturza, se impunea a se cinsti memoria unei poete cu filiații istoriografice eminesciene, ea fiind fiica celei mai poetizate femei din literatura română, muza care care a determinat „ epoca orfeică” a poeziei lui Eminescu, “perioada veroniană” (1884-1887), încununată de cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. 

Așadar, prin această „prințesă fără cântec” (Elena Vulcanescu) care și-a ales Boureniul ca pe o Golgotă a ei, duhul eminescian ne atinsese meleagul. Iar noi rămasem… impasibili, mai precis neștiutori și reci. Păcat! Dar să nu deznădăjduim totuși. Sunt dovezi că din păcat te poți ridică chiar până la sfințenie. Vom încerca măcar? 

Gheorghe Pârlea 

Notă: Aduc mulțumiri exprese Dlui Prof. Ion Ionescu-Bucovu (poet, romancier si istoric literar, membru USR, promotor on-line de istorie literară), care, aflând de preocupările mele monografice cu referire la locul unde și-a petrecut aproape jumătate de viață Valeria Micle Sturza, mi-a trimis formatul electronic al cărții dumnealui (menționată la „Surse…”). Generozitate rară! 

__________________________
  

Surse bibliografice: 

Ion Ionescu Bucovu, „Veronica Micle – Îngerul blond al lui Eminescu”, 2016 

Christina Zarifopol Illias, „Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit”, Corespondență inedită – Mihai Eminescu, Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, Editura „Polirom”, 2000 

Elena Vulcănescu , „Valeria Micle Sturza”,”Convorbiri literare”, An. 143, Nr. 8 (aug. 2009) 

Grigore M. Sturdza, „Pygmalion. Un jurnal declarat”, București, 1932, 

Augustin Z.N. Pop,”Pe urmele Veronicăi Micle”, 1981  

Augustin Z. N. Pop,”Corespondenţă. Veronica Micle”, Ed. Dacia, 1979 

Cassian Maria Spiridon, „Eminescu, azi”,2005, 

Constantin Partin, ”Dialog cu bunic – Șoseaua Cucoanei Valeria Micle” (I, II, III) „Evenimentul de Iași”, aug. 2009 

Gheorghe Pleș, „Noi contribuţii documentare la biografia Veronicăi Micle” „Răsunetul”, martie, 2019 

Andreea Archip, „Ultimul interviu dat de criticul literar și scriitorul Constantin Ciopraga”, „Opinia Studențească”, 4 febr. 2009 

Grigoriu Adrian, Monografia satului Boureni (manuscris) 

Brădățeanu V., „Povestea corespondenței dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle”, Agenția de presă Radio Romania „Rador”, 15 ianuarie 2015