Referitor la numărul slujitorilor
Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile
comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din
miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici
ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă
cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.
Știind câte ceva despre această
experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii
meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta
obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei,
preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna
Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei
Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să
asigure substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci
– La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.
Acum am adunat câteva informații
despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume
ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului
Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului
bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă
proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect mult
amânat, spre dezamăgirea mea cu privire la potențialul pe care mi l-am
supralicitat.
Informaţiile sumare din
„Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al
cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului,
l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al
martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe
cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară
în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a
slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a
realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din
care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără
înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente
(sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a
fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea
Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste
informaţii.
Prin obolul inginerului Cătălin
Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins
ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul
Schitului Boureni.
S-a născut la 11 iunie (sau 6
iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești (atunci în județul Baia,
azi în județul Iași), ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui
Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu),
țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A
absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în
1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.
Și-a făcut ucenicia în monahism
la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul
Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului
Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de
diacon), ceea ce înseamnă că absolvise studii seminaristice.
Nu se cunoaște cu exactitate data
venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS
Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în
1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se
desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939
sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași. Dintr-un
„Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al
familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh
(probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.
În primăvara anului 1944, când
satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a
îngropat clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele
de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit, la sfârșitul războiului,
ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.
După 23 august 1944, monahul
Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii
autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul
Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.
Din documentele organelor de
anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale
“subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită
în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat.
Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru
Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu)
din Verșeni, județul Iași. E mai probabil că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era
membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană
la Schit, când Securitatea era pe urmele lor. Se știe sigur că ultima
razie a urmăritorilor celor trei capi ai mișcării, cea din 1952, s-a soldat cu
schimburi de focuri în pădurea care împrejmuiește Schitul la sud și est. În
această împrejurare, învățătorul Hrib și soția sa, Aurica, au fost prinși și
arestați la Schit, iar Constantin Mahu a fost ucis în schimbul de focuri din pădure,
în locul cu numele “Fântâna Tâlharului”.
Dar starețul Vartolomeu Bodoașcă
a fost implicat și într-o legătură interzisă de regim cu o celebră
personalitate a perioadei interbelice, respectiv basarabeanul Zaharia
Husărescu, șeful Siguranței naționale de la Chișinău, apropiat al lui Ionel
Brătianu și Gheorghe Tătărăscu, foști prim-miniștri ai României. Husărescu a
desfășurat o activitate deosebit de meritorie în combaterea acțiunilor
subversive, antiromânești, din Basarabia între anii 1920-1930, pentru care a
fost decorat cu “Steaua României”, motiv serios de răzbunare din partea
regimului comunist de sorginte sovietică.
Zaharia Husărescu avea legături
de prietenie cu Dimitrie Sturza, proprietarul moșiei de la Boureni și a
ctitorit Biserica de azi a Schitului, cu hramul “Sfinții Împărați Constantin și
Elena”, pe care a ridicat-o în memoria singurului său fiu, Dimitrie (Dinu),
locotenent de artilerie căzut în 1941 pe Frontul de Răsărit. Nu știm prin ce
împrejurări Zaharia Husărescu deținea și un teren agricol de 50 de hectare în
proximitatea Schitului, în Vatra Pașcani, fapt confirmat într-un document de
urmărire penală a acestuia, sub semnătura locotenentului de miliție C. Ene.
După instaurarea regimului
comunist, Zaharia Husărescu, devenit indezirabil pentru noul regim, a intuit ce
îl așteaptă. Înainte de a fi arestat, donează Schitului de la Boureni cele 50
de hectare pe care le poseda în Vatra Pașcani (probabil în urma unui schimb de
teren cu moșierii Sturzești). Donatorul stabilește cu starețul Vartolomeu
Bodoașcă, în secret, o clauză prin care Schitul urma să asigure subzistența
soției acestuia, după iminenta sa arestare. Zaharia Husărescu a fost arestat în
1948, iar clauza amintită a fost pusă în fapt de către starețul Vartolomeu prin
călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața
civilă. Acesta călătorea periodic la București, unde locuia Elena Husărescu,
soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic.
Despre donația moșiei de 50 ha către Schit și clauza aferentă se mentionează în
informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la
Miliţia judeţului Baia și în informarea aflată în arhiva Direcției aVII-a din
Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătură colonelului
de securitate V. Dinescu.
Desigur, filiația aceasta a
starețului Vartolomeu Bodoașcă de la Schitul Boureni cu fostul inspector
general de Siguranță Națională din Basarabia va fi accentuat motivul arestării
starețului, care s-a făcut cu mențiunea “prevenit”, în 1952, 14 iulie, cu
mandatul de arestare nr 8343/52, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, art.
209 din Codul penal. Dar motivul arestării e consemnat doar în legătură cu
apartenența (consemnarea e dintr-o fișă matricolă a Securității) la organizația
subversivă Frontul Patriei. În placheta lui Cătălin Irinei, motivul arestării
din 1952 e formulat astfel: ”adăpostise câteva zile un învățător căutat de
securitate”.
Din ”fișele matricole penale”
rezultă că data arestării e 19 februarie 1952, nu 14 iulie. Această din urmă
dată, probabil, e în legătură cu data judecării și condamnării definitive la 10
ani “temniță grea”. În fișă se face specificația: “se scade detenția de
preventive, de la 19. 02. 1952, până la 3. 07. 1952”. Judecata s-a efectuat la
Tribunalul Militar din Iași.
Din fișele matricole ale
arestatului aflăm despre următoarele locuri de detenție: Iași, în 1952; Huși,
după fișa datată 16 XII 1953; Jilava, în 1954; transferat la Pitești în același
an, 1954, la 13 mai. Doi ani mai târziu îl găsim la Gherla, cu data
transferului, 28 februarie. Pentru Văcărești, avem data decesului, 14 VIII
1957. În placheta apărută prin grija nepotului Cătălin Irinei este menționată
ca loc de detenție și închisoarea de la Aiud.
Așadar călugărul mirosloveștean,
cu antrenamentul său de ascet, a reușit să supraviețuiască calvarului din
închisorile comuniste timp de cinci ani, din cei zece la care a fost condamnat.
Oare cum a putut trece prin cei doi ani de iad de la Pitești?!
În vara lui 1957 (14 august),
fratele său, învățătorul Gheorghe Bodoașcă-Irinei, s-a deplasat la închisoarea
Văcărești, la solicitare scrisă adresată familiei de către conducerea
închisorii, în speranța că va reuși să recupereze rămășițele trupești ale
monahului. S-a întors însă de la ultimul loc de supliciu al fratelui martir,
își amintește susnumitul fiu al învățătorului, un copil atunci, “doar cu un
ghem de zdrențe” pe care călugărul le-a purtat la arestare, cu cinci ani în
urmă. Învățătorul “le-a spălat cu multă tristețe, după care le-a întins la
soare”, precizează Catălin Irinei.
Același Cătălin Irinei își
amintește cu nostalgie despre unchiul său: “Îl întâlneam adesea pe drumul
Pașcani-Miroslovești, care are o porțiune comună cu drumul Pașcani-Boureni.
Mergeam amândoi pe jos, bineînțeles. Eu, când veneam în vacanță sau când
mă-ntorceam, după terminarea vacanței, la Liceul Internat din Iași, iar
Părintele Vartolomeu, când mergea sau se întorcea de la Mitropolie. Pasul
părintelui era totdeauna deosebit de alert”. De la cei care l-au cunoscut pe
călugar la Schit aflăm, prin intermedierea aceluiași nepot de frate, că
părintele Vartolomeu “avea numai bunătate și înțelegere în privire. Era blând
cu toată lumea și plin de energie în același timp. Era mereu mânat de dorința
de a face cât mai mult pentru schitul sau.”
Iată așadar un alt portret de
martir, atât cât a putut fi el conturat aici, necesar a fi alăturat celorlalte
biografii de slujitori ai Bisericii care au căzut victime sistemului
carceral instituit de regimul comunist din România.
Gheorghe PÂRLEA
__________________________
Surse:
- Neculai Aioanei: “Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Ed. “Agaton”, Făgăraș, 2010;
- Cătălin Irinei, Placheta comemorativa Ieromonah Visarion Bodoașcă, 2007 (fără cod ISBN);
- „Monografia comunei Miroslovești – Despre oameni și locuri” (ed. a II-a), coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. „Emia” Deva, 2009;
- Dr. Florin Șinca “Zaharia Husărescu, scutul Basarabiei http://arhive7.rssing.com/chan-15585115/all_p1.html
- „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat;
- Doc. de arhivă cu „fișe matricole penale” publicate pe Internet într-un cont ulterior dezactivat (nu am putut recupera adresa contului)
- http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19
