Între consătenii mei care au căzut în luptele crâncene
de la Cotul Donului s-a aflat și Ion Gust, părintele contemporanului nostru
Vasile Gust, cunoscut tâmplar și mic întreprinzător local în producerea
alcoolului.
Când înregistram mărturii pentru monografia comunei
Miroslovești (județul Iași), unul dintre veteranii supraviețuitori ai tragediei
de la Cotul Donului, Costache Măricuța, deși își cam pierduse memoria legată
de experiența sa de participant la dramaticele
confruntări armate, păstra totuși un crâmpei de aducere aminte în legătură cu
sfârșitul camaradului și consăteanului său Ion Gust.
În vâltoarea retragerii din fața agenților morții –
mai întâi avioanele care acopereau cerul, apoi tancurile care așterneau o cergă
uriașă peste stepa rusească și, după ele, puhoiul de infanteriști –, caporalul
Ion Gust a fost ajuns din urmă de un glonț sau, poate, o schijă de obuz.
Hainele sale, de la brâu în jos, erau năclăite de sânge. Camarazii aflați în
preajmă l-au târât la adăpostul precar al unui copac, amorțit și el sub gerul
tipic malurilor Donului în luna noiembrie.
La un moment dat, își amintește mirosloveșteanul cel
norocos, rănitul își recăpătase o brumă de conștiență, cât să îngâne câteva
vorbe, cuvinte abia perceptibile pentru urechile celor îngroziți de starea
trupului camaradului lor:
- Costache,
ai răbdare cu mine, nu mă părăsi, se adresă rănitul consăteanului său. Mai
zăbovește oleacă, până îmi dau duhul. Că de mă lași neîngropat, o să-mi sfâșie
fiarele trupul.
Dilematică decizie pentru cei urmăriți îndeaproape de
glonțul rusului și de tăvălugul tancurilor T-34! Timpul agoniei ostașului
rănit, deși pe sfârșite, nu era previzibil, iar haosul instinctual
al retragerii nu mai implica aproape deloc legile războiului. Și
tristețea de pe chipul veteranului care ne povestea din trecutul său de ostaș
era însoțită de următoarele vorbe, pe care le parafrazez cu vocabularul meu,
dar în înțelesul fidel al celor rostite de povestitor:
- N-am avut
tăria să rămân lângă Ion Gust până ce avea să-și dea sufletul. Asta
mi-ar fi adus și mie pieirea, că din urmă venea moartea pentru mulți
dintre cei ce ne retrăgeam de la Don. Poate că se resemnase și el, muribundul,
căci n-a mai insistat. Ba chiar am priceput pe chipul lui împăcarea cu soarta.
Și moșul Costache cel scăpat din iadul pustei rusești
își mai aduse aminte ceva. Înainte de a-și părăsi tovarășul de arme, când
caporalul mirosloveștean mai prinsese un moment de luciditate, îi mărturisi
consăteanului său ultima dorință, pe care veteranul supraviețuitor o reproduse
astfel:
- Costache, ia din ranița mea briciul [se referea la unealta cu care se
bărbierea – nota mea] și
du-l acasă, la băieții mei! Să le fie amintire de la tatăl lor pe când le
va veni vremea bărbieritului…
Și veteranul de la Miroslovești m-a asigurat că a
împlinit ruga testamentară a camaradului său rămas în urma trupei, la voia
sorții. Că briciul oșteanului ce-și aștepta din clipă în clipă lepădarea de
viață deveni pentru legatarul testamentar al muribundului cel mai de preț lucru
din ranița lui de soldat. Un soldat care începu să creadă că această misiune îi
va fi garantul propriei vieți, atât de amenințată de armele ucigașe. Și
încrederea lui s-a adeverit.
Familia lui Ion Gust a fost înștiințată de moartea
eroului, ceea ce ne îndeamnă la presupunerea că osemintele ostașului se
vor fi aflând într-o groapă comună, săpată târziu spre asanarea câmpului de
bătălie de trupurile mutilate ale zecilor de mii de ostași români (cifra de 156
de mii, după sursele bibliografice, însumează morții, dispăruții și
răniții la un loc).
Gheorghe Pârlea
Foto: Neculai Axinte și Ion Plai (fotografie făcută la Odessa), ostași de la baștina mea, participanți la cel de-al Doilea
Război Mondial (din arhiva dlui Gheorghi Plai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu