CUM A PUS UMĂRUL TATA LA COLECTIVIZAREA SATULUI DE BAȘTINĂ

 

Tata s-a trecut târziu la colectiv, chiar printre ultimii din sat. Și nu neapărat fiindcă mama îl amenința că va muri de supărare dacă odată cu pământul i-o va lua și pe Florica. Intrarea în colectiv impunea și predarea atelajului, cu tot cu animalul care învârtea roțile cu obezi ale carului. Florica, iapa noastră, depășea condiția blândului tovarăș de muncă din lumea necuvântătoarelor, căci în sânul gospodăriei noastre ea era privită ca o ființă aidoma membrilor familiei umane care o îngrijeau.

Spre sfârșitul anilor ’50, cei care ne băteau în poartă aproape zilnic erau clienți ai tatei, părintele meu exersând pe-atunci (clandestin, din pricina fiscului rapace) îndeletnicirea de pălărier, o manufactură  de necesitate care însemna pentru tata condiția de supraviețuire după un război abia încheiat, asezonat cu seceta și stabilizarea monetară ce au urmat îndată după ce au tăcut armele.

Între musafirii noștri cei nepoftiți, după agenții întovărășirii, care își încheiaseră „opera”, a urmat a ne frecventa și directorul școlii, profesor de istorie convertit la această specializare didactică din cea de învățător. Membru de partid fiind, că altfel nu putea fi director de școală, avea și sarcini obștești, trasate pe linie ideologică. Pentru un profesor de istorie, partidul unic al vremii considera că participarea lui la colectivizarea satului era cea mai potrivită implicare socială, căci țara tocmai făurea istorie, o epocă ce tindea spre crearea unei societăți din care să rezulte un… om nou. Mai ales componenților acestei categorii didactice de la sate, musai li se explica cum stă treaba asta, prin activiști specializați ad-hoc, după care li se cerea la modul autoritar să acționeze întocmai.

După ce i-a convins pe săteni să adere la întovărășire, dom’ Miluță, că așa era încă apelat – altora li se pliase lexicul cu ușurință suspectă pre limba cea inovatoare, adică pe apelativul tova’ș director –, sârguinciosul activist de partid a trebuit să-și aducă obolul și la colectivizarea satului.

Om serios fiind, respectat în sânul obștii, tot zelul său de voluntar și-l reducea doar la ceea ce numim ca fiind metoda convingerii. Zic asta fiindcă se știe că în alte sate se foloseau și metode adiționate cu efecte fizice (desigur, nu mângâieri pe creștet) asupra celor ce înțelegeau greu „binele” ce urma să rezulte din munca în colectivă. Și succesul lui dom’ Miluță nu era deloc neglijabil.

Cu tata însă, tovarășului director i-a fost mai peste mână. La întovărășire, izbânda procesului i-a avut catalizatori pe agenții fiscali ai comunei, între care unul cu gura mare și tupeu. Acesta intra în locuința gospodarului și-i sechestra fără drept de apel scoarța de pe perete, operă de artă populară țesută cu osârdie de gospodina casei, sau alteori îi înșfăca plapuma și pernele de pe lavița cu saltea de paie. Și metoda se repeta până ce gospodarul dădea semnătura cea scontată de către strategii noii revoluții agrare.

Intelectual al satului fiind, provenit la rându-i din familie de dascăli, dom’ Miluță nu putea să-și coboare prestația de activist al regimului la nivelul barbarismelor de prin alte părți. În limbaj mai actual, era un activist cu față umană.

În sinea lui, poate că profesorul nostru chiar conștientiza că, în epocă, el era de partea răului, un rău pe care încerca să-l estompeze, ambalându-l în hârtie steclită. Așa se explică și concesia pe care i-a făcut-o tatei după repetatele prezențe la poarta ogrăzii noastre.

Tata, om respectuos și cu stăpânire de sine, căuta mereu cuvinte potrivite atunci când avea de dat un răspuns interlocutorului. De exemplu, într-o dimineață, din nou, dom’ Miluță ne bătu devreme în poartă. Îl întâmpină tata, cu zâmbetul lui de om blajin și cu vorba caldă mereu la el:

        - Cum văd eu, dom’ director, la matale cucoșii cântă mai devreme decât la mine. Așa că, iertare că am agiuns la poartă cu oarece zăbavă!

Tata nu primi imediat replică la gluma lui, dovadă că musafirului nedorit nu prea i-a plăcut cimilitura. Și, după tăcerea cea dinainte de cuvânt, acesta intră direct în discursul cel cu temă cunoscută.

        - Dom’ Neculai (în logica reciprocității, profesorul nu folosea nici el apelativul tovarăș, în relație cu tata), datoria mă obligă să insist. Nu-mi îngreuna treaba asta cu trecerea la colectiv. Ați mai rămas doi-trei îndărătnici. Hai că pe cei cu cinci-șase hectare îi înțeleg. Dar dumneata abia că ai două. Ce mare pagubă din asta, dacă așa înțelegi că înseamnă colectivizarea.

Înaintașii familiei din care provenea tata se îndeletniceau cu dulgheria. Deși moștenea un mic atelier al bunicului, tata avea înclinații spre alte meserii practice. Neagricole însă, căci din asemenea ocupații se putea face mai ușor niscai economii pentru nevoile cele dictate de ambițiile lui de părinte. Ne avea pe mine, pe fratele meu, cu doi ani în urma mea, și pe sora noastră, născută târziu, cu doi ani înainte de încheierea colectivizării satului. În privința trecerii sale la colectiv, tata știa că n-o să reziste până în pânzele albe, de vreme ce aproape toți consătenii lui se supuseseră – de voie, de nevoie – noii politici agrare. Dar el avea în minte un plan, anume pregătit pentru a-l pune în valoare după o naturală și minimă rezistență.

Pe lângă meșteșugul de a recondiționa pălării, piesă de vestimentație foarte populară în sat, tata învățase și îndeletnicirea legată de montarea și demontarea sobelor, inclusiv de manufactura cahlelor/ plăcilor de teracotă, piesele edificiului care ferecă focul în casă. Știa totodată că meseria lui era integrată în serviciile întreprinderilor de gospodărire orășenească. La cea din Pașcani, cel mai apropiat oraș, era director un alt vrednic de fapte mari cu numele Gospodaru, respectiv vărul profesorului nostru, personajului central al acestei aduceri aminte. Și tata își ticluia strategia pas cu pas – sintagmă uzuală în vremurile mai dincoace.

Într-o dimineață, cu poarta ogrăzii întredeschisă și cu cei doi oponenți de-o parte și de alta a ei – unul mai mult în drum, celălalt mai mult în ogradă –, tata dădu drumul planului său secret:

        - Dom’ director, dacă mă trec la colectiv, de unde și cum ’oi mai face eu un ban de pus deoparte pentru viitorul copiilor mei. Dumneata ai unul și două simbrii garantate. Ce-o să fac eu cu cei trei copii, de mă voi debarasa de bruma de pământ la care râvnește partidul ?!... Că de-i va ține Dumnezeu sănătoși și de-or avea oleacă de minte, n-am de gând să-i cresc pentru munca în colectiva asta la care pui mata umărul. Râvnesc la o soartă mai bună pentru ei, că eu și mama lor ne spetim din fragedă tinerețe pe te miri ce.

Și tata primi îndată replică:

        - Nu te îngriji de asta, dom’ Neculai, că statul socialist are grijă de copii. Școlile profesionale școlarizează gratuit, cu toate nevoile de cazare și masă asigurate. Când va veni vremea, să te hotărăști la ce meserii îi dai, că te-ndrum eu încotro s-apuci.

        - Eu vreau să-i dau la liceu, dom’ director, că după rezultatele lor școlare se pare că-s vrednici de moftul meu de părinte, avansează tata strategic.

       -  Sunt vrednici, dom Neculai, nu zic că nu-s, că-s mai mereu cu nasul în cataloagele lor. Mai ales cel mai mic dintre ei… Însă pentru școlile astea, internatul costă mult.

Și tatei îi veni la îndemână să progreseze tactic, ba chiar să intre cu punctul culminant al strategiei sale:

       - Uite la ce mă mai gândesc eu de-o vreme, dom' director... Dacă-aș găsi vad la văru’ dumitale, directoru’ de la IGO, să mă angajeze ca teracotist-montator, m-aș înmuia la inimă și aș aduce ușurare și caznei ăsteia care te face pe dumneata să bătătorești drumul până la poarta mea.

Și, după un zâmbet care îi sugera tatei că interlocutorul i-a înțeles vicleșugul, tovarășu’ director deveni îndată explicit asupra părții lui de implicare în tactica tatei.

      - Dom’ Neculai, nu-ți promit că plimbarea mea silită pân’ la poarta dumitale se va încheia pe calea asta, dar… vom trăi și vom vedea.

Și uite-așa, istoria trecerii tatei la colectiv nu poate fi socotită nici vreo eroică rezistență, ca prin alte părți ale țării, dar nici o pagubă cu totul pe degeaba. Căci după ce mamei i se mai potoliră bocetele după Florica, iapa pe care am călărit-o fără frâu și fără să știu de șa până a luat-o colectivul, tata deveni muncitor cu simbrie regulată, navetist (cu bicicleta) la Pașcani și în toate satele cu școli (încălzite cu lemne) arondate acestei întreprinderi orășenești. Ba deveni și fruntaș în întrecerea socialistă (fără condiția de a fi fost membru de partid), ca să ne mândrim noi, plozii lui, deveniți între timp liceeni, privindu-i bustul fotografiat la panoul public, expus văzului unui oraș întreg. Desigur, în mintea noastră încă necoaptă, nu puneam la socoteală atunci că nu toți locuitorii orașului Pașcani aveau să treacă, în șir indian, prin fața sediului întreprinderii de pe Str. Mihail Kogălniceanu, cu panoul de onoare expus la poartă.

Gheorghe Pârlea

STEJARUL LUI ANDRIUȚĂ (sau... A fost doborât un mit local)

Trecutul, acest segment aparent comensurabil al timpului, perceput anterior Prezentului, trezește în noi adesea o stare de spirit pe care o numim frecvent melancolia istoriei. O aşchie de silex, un ciob de oală, o schijă ruginită activează în mintea noastră un tunel al timpului prin care suntem teleportaţi într-o altă lume. O lume dragă nouă fiindcă în ea ne întâlnim cu străbunicii, cu strămoşii din care ne tragem, cu cei care au pus temelia timpurilor pe care le trăim aievea.

Acelaşi tip de trăire, pentru cei cu dispoziţie pentru asemenea romantisme, mi-a fost declanşat şi mie ori de câte ori am trecut (uneori cu destinaţie finală expresă) pe lângă stejarul multisecular pe care sătenii din Miroslăveşti/ Miroslovești îl numesc Stejarul lui Andriuţă. Arborele acesta care vine din istorie a murit pe vremea copilăriei noastre, a celor care, iată, i-am prelungim trăirea, într-o altă dimensiune, prin scrierea unei cărţi de istorie locală.

Bătrânul arbore de la Navrăpeşti (fost sat, înglobat în Miroslăvești) ar mai fi-nsoţit viu, poate, încă multe generaţii de miroslăveşteni. I-a fost însă scris să sfârşească prin a împărtăşi soarta umană a victimelor comunismului. Pe când partidul vremii, prin conducătorul său suprem dădea şfară-n ţară să se obţină producţii record la hectar, întru gloria agriculturii socialiste, sărguincioşii diriguitori locali ai agriculturii au început masiv chimizarea. Şi, zic martorii, pentru solele din Parcu, Gavan, Curături (și nu numai) camioanele şi remorcile ceapeului lepădau sacii cu otrava “necesară” câmpului la tulpina stejarului multisecular. Câţiva ani la rând, nimănui nu i-a trecut prin minte că stejarul va trage, odată cu seva pământului, şi mustul otrăvit, rezultat din dizolvarea chimicalelor aflate în contact cu solul reavăn din umbra uriaşului. “I-a fost scris să moară de moarte rea”, spun bătrânii satului, personificându-l şi deplângându-i soarta. Copacii însă mor în picioare, sugerând omului că moartea poate fi întâmpinată cu demnitate.

Se zice că morţii din specia umană, imediat după moarte, zăbovesc o vreme, în spirit, în preajma celor de care s-au despărţit cu negrăită durere. Stejarul lui Andriuţă, parcă disimulat într-un semen al omului, a mai rămas şi el de veghe, după moartea vegetală, atât cât să mai fie martor mut şi la cele două etape istorice contemporane nouă: una, un accident istoric – Comunismul – , cealaltă, reparaţia necesară, pe care istoricii încă n-au reuşit s-o definească terminologic.

Despuiat de veşmântul verde, Stejarul nu şi-a pierdut din fălnicie. Cu mii de răni pe trunchiul masiv şi pe braţele-i răsucite de vijeliile cerului, a mai tronat câteva decenii la marginea satului, ca un străjer vrednic, lăsat aici ”...chiar de către Ştefan cel Mare”, spun unii bătrâni ai satului. “Ba de bunicii lui Ştefan...”, spun alţii, cei şi mai bătrâni.

Aceiaşi bătrâni cu care am stat de vorbă ne-au povestit, după istorisirile bunicilor lor, care, la rându-le, au aflat pe aceeaşi cale cele ştiute, că pe vremea când pe meleagurile noastre bântuiau tătarii şi turcii, străjeri cu ochi de şoim scrutau, din vârful lui, depărtările de dincolo de Siret. Şi, când se ivea primejdia, trimiteau ştire de pe culmea Parcului către Cetatea de scaun, prin ştafeta fumului de clăi arzânde. Aşa trebuie să fi fost, căci stejarul e numai bine pitit în coasta dealului, încât din vârful arborelui străjerul să observe peste coamă, fără a putea fi străpuns de săgeţile năvălitorilor.

Şi-a mai avut el, stejarul multisecular, un motiv ca să mai rămână o vreme în picioare. În Basarabia, Moldova cea despărţită de Moşia pe care Ştefan a lăsat-o întreagă prin Sfânt Testament urmaşilor urmaşilor săi, un vlăstar al proprietarilor Năvrăpescu, pe ocina cărora Stejarul a găsit ocrotire câteva secole, trăia în vrednicia testamentară a înaintaşilor, cu o vagă bănuială că baştina strămoşilor săi direcţi e pe-aici, pe la noi. Un impuls, provocat de o energie cosmică pe care o numim adesea chemarea străbunilor, l-a adus pe copilul de la Cornova ce supravieţuia în universitarul de la Chişinău, dr. Vasile Şoimaru, pe moşia străbunului său Andrieş Năvrăpescu. În portofoliul documentaristic al acestuia, necesar împlinirii proiectului legat de monografia dedicată Neamului Şoimăreştilor, avea documentele care atestau prezenţa strămoşilor săi cu numele Navrapescu (ulterior Şoimaru) pe meleagurile noastre. 

Profesorul Vasile Șoimaru nu ştia însă că timpul trecut realiza o confluenţă vremelnică cu timpul prezent, anume pentru el, prin Stejarul lui Andriuţă. Monografistul de peste veacuri al familiei cu rădăcini în cinul boieresc al Moldovei medievale l-a îmbrăţişat cu un ochi de artist şi cu unul tehnic (aparatul său de fotografiat, cumpărat personal din SUA). În faţa acestui monument al regnului vegetal, urmaşul basarabean al Şoimăreștilor a trăit o stare aidoma cu aceea pe care o are nepotul când încearcă pentru întâia oară elasticitatea mustăţilor bunicului. Deşi o persoană foarte ocupată, între altele un călător neobosit pe meleagurile românimii dinlăuntrul şi din afara României, Stejarul lui Andriuţă l-a avut mereu oaspete pe urmaşul generoşilor lui protectori. Imortalizat de acesta pe coperta monografiei Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie, Stejarul din Miroslăveşti, odată cu valoroasa lucrare editorială, se află acum sub privirile unor români răspândiţi în cele patru zări ale lumii colindate de monografist.

*
Au trecut patru-cinci ani de la întâlnirea stră-strănepotului basarabean cu acest substitut simbolic al stră-străbunicilor din spiţa Năvrăpescu. O zi toridă de sfărşit de iunie 2008 prevestea dezlănţuirea stihiilor pe care, în ultima vreme, ne-am obişnuit a le pune şi pe seama neorânduielilor noastre în sânul Mamei-Natura. De pe Ceahlău, de la Staţia Meteo, spre seara zilei de 24 iunie, meteorologul de serviciu, un ginere miroslăveştean, îşi avertiza socrii (evident, prin telefon) să-i pună la adăpost fiica, aflată în abia începuta vacanţă la bunici. N-apucară bine bunicii a împrăştia cetele de copii de pe uliță pe la casele lor, că vijelia îşi arătă puterile. La aproximativ jumătate de oră de la avertismentul trimis de pe Vârful Toaca, pe Dealul Parcului, stejarul cel bătrân de pe moşia Năvrăpeştilor avea să înfrunte, pentru ultima dată, balaurul cel veşnic al Cerului.

N-a trecut mult însă până ce, pe uliţe, larma copiilor a spart liniştea de după furtună. Din corul acesta, care prefigura un Turn Babel al locului, s-a desprins o voce precipitată: “Bunicule, a căzut stejarul! A căzut Stejarul lui Andriuţă!”.

La o asemenea veste, bunicul, de care încerc în zadar să mă detaşez, întruchipă spontan pe Toma necredinciosul. Stejarul era uscat, ce-i drept, dar totuşi un... colos.

Cu nepoata de mână am ieşit în grădină, departe de bătătură, ca să ne lărgim orizontul spre Costişă. “Aşa-i, bunicule!” răsună verdictul definitiv al nepoatei. La puţin timp aflase şi profesorul de istorie, Ioan Pârlea, coordonatorul Monografiei Comunei Mirosloveşti. El era cel mai autorizat pentru...”expertiză”. Şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a urcat în automobil şi a pornit-o spre locul ultimei înfruntări cu istoria a acestui martor special al ei. S-a întors marcat, precum un copil care şi-a pierdut jucăria. Mi-a adus un ciot, drept mostră pe care s-o împart cu dr. Vasile Şoimaru. Acesta tocmai ne vizitase satul, cu două săptămâni înainte, ca să ne dăruiască cea mai recentă şi cea mai valoroasă ispravă a sa: albumul-monografie "Românii din jurul României, în imagini", pentru care a lucrat cinci ani şi a străbătut pe meleagurile românimii o sută de mii de kilometri. A trecut (a câta oară?) şi pe la bătrânul dăinuitor al codrilor de demult. Mi-a spus în ziua aceea, precum un vizitator desprins de la căpătâiul unui muribund, surprinzător pentru mine, că stejarul nu arată bine. M-am simţit oarecum afectat, deşi n-avea nicio noimă remarca basarabeanului, căci stejarul cu pricina arăta la fel ca în ultimii săi ani. Apoi, cu o seară înaintea furtunii care a doborât Stejarul lui Andriuţă, mi-a telefonat cu un motiv care, la fel, părea confuz. Să fi fost asta o...premoniţie?! Întortocheate sunt căile Domnului!

I-am trimis profesorului doctor Vasile Şoimaru vestea care ne-a marcat, ca şi cum am fi pierdut un semen drag, printr-un SMS, la care, spre mirarea mea, n-am primit nicio reacţie. Mi-am închipuit și de ce, fără a avea pretenţia că am cât-de-cât ceva în comun cu obiectul de studiu al parapsihologiei. Urmaşul basarabean de peste secole al proprietarilor de la Năvrăpeşti muţise (pentru o vreme) de supărare că s-a prăpădit un simbol al legăturii sale cu neamul său de sânge din dreapta Prutului, un simbol care întreţinea, alături de alte câteva, în sufletul său de Român pur-sânge, Speranţa Unirii.

În ce ne priveşte pe noi, localnicii obişnuiţi să întâmpinăm răsăritul Soarelui chiar de deasupra creştetului bătrânului Stejar, simţim acum o oarecare stare de rătăcire, ca şi cum am fi pierdut reperul unui punct cardinal. Anume, Răsăritul, semnul cerului cu care începe sensul unei zile: Speranţa. Speranţa într-un parcurs bun azi, într-unul la fel mâine... Până ce totul devine ieri. Ieri, dimensiune în care, iată, a trecut deja şi Stejarul lui Andriuţă, unul din miturile noastre locale care ne întreţin, din gneraţie în generaţie, pasiunea pentru trecut, cultul pentru Istorie. 

Gheorghe Pârlea

Notă: Stejarul avea vârsta de puțin peste 600 de ani, stabilită științific la Gradina Botanică din Iași de dr. ing. Ionel Lupu, specialistul care putea fi văzut adesea cercetând starea de sănătate a Teiului lui Eminescu din Parcul Copou (Iași).

Valoarea dragostei paterne, într-o pildă reconstituită după audiere

 

Săteanul cel cu grijile gospodăriei încălecate pe îmbătrâniții lui umeri, iată, e într-o necesară pauză de odihnă. Și fiindcă mă identific cu el, găsesc în asta un prilej ce-mi dă ghes să-mi fixez, printr-o reproducere aproximativă, o pildă oferită cunoașterii de către preacucernicul părinte Ciprian Hapliuc, slujitor al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Brătești. A povestit-o în finalul recentei slujbe dedicată Tainei Sfântului Maslu, săvârșită la Biserica „Sf. Treime” din Miroslovești. Pilda are temă laică, dar părintele Ciprian, în mod inspirat, a găsit calea de a interpreta învățătura pildei în registru religios. Și iată povestea, așa cum mi-a rămas mie în „înregistratorul” propriu, acum perturbat de "paraziții" vârstei.

*

Un nobil renumit pentru bogăția și înțelepciunea lui (rară asociere de valori la aceeași persoană!) avea un singur fiu, pe care l-a crescut cu multă dragoste părintească. Bogăția nobilului era alcătuită cu preponderență din renumite opere de artă cu autori celebri.

În epoca lui de viață, se porni un război, la care, în spiritul bunei educații, fiul nobilului se oferi să participe, cu virtuți de bun oștean și cu un pronunțat spirit camaraderesc. Lupta alături de un prieten ce-și făcea ucenicia în arte, ostaș căruia, într-un episod de luptă, fiul nobilului îi salvă viața. Drept recunoștință, cel scăpat de la moarte îi pictă salvatorului său chipul. Desigur nu chiar in tușele cele demne de arta la care autorul aspira, căci talentul său abia mijea.

Într-un final însă, războiul aduse fiului de nobil clipa fatalității. Acesta pieri eroic într-o bătălie. Printre lucrurile aparținătoare celui căzut în luptă, tatăl eroului primi și portretul fiului său, realizat cu stângăcie de către pictorașul cu mână încă neformată. Deși fără valoare artistică, constatare facilă pentru ochii colecționarului de artă, inima frântă a tatălui adăugă tabloului valoare de neegalat, comparativ cu atât de prețioasele capodopere din colecția sa.

Durerea pierderii fiului îi scurtă nobilului viața. Cu câteva zile înainte de a-și da duhul, colecționarul întocmește testament cu prevederea expresă de a i se scoate la licitație tot patrimoniul său de artă.

Spre mirarea licitatorilor, veniți în număr mare, licitația începu cu lucrarea din colecție care avea cea mai palidă valoare, cu portretul fiului proprietarului. Deși prețul de început al licitării era mic, nimeni nu oferi suma cerută. Cota de cerere scăzu din ce în ce mai mult, dar interesul pentru tablou continua să lipsească. În sfârșit, abia când se ajunse la un preț insignifiant, un angajat mărunt al nobilului, care îl prețuia mult pe tânărul din portret, se oferi să cumpere tabloul.

Acum, colecționarii participanți la licitație așteptau să vâneze adevăratele valori ale tezaurului artistic oferit la vânzare. Cu o mină solemnă, executorul judecătoresc, alături de broker-ul licitației, anunță cu gravitate: „Domnilor, licitația a luat sfârșit. Conform unei clauze din testamentul proprietarului, cine cumpără portretul fiului său obține, în același preț, toate valorile scoase la licitație”. Stupoare!

*

În finalul cuvântării de încheierea a slujbei de Sf. Maslu, părintele Ciprian ne-a dat de înțeles că atitudinea celor veniți la licitație, ignorând și disprețuind, în neștiința lor, ceea ce nobilul tată prețuia cu neasemănare, e totuna, din păcate, cu ignoranța noastră întru cele creștinești. În timp ce licitanții aceia au pierdut comori lumești, noi, ignorând dragostea Tatălui Ceresc pentru Fiul Său, vom pierde comorile Cerului.

(Gheorghe Pârlea)