Nucul cel bătrân al vecinului, unealta unui destin (Sau… Din amintirile unui copil contemplativ – VI)

 

Casa părintească – acum doar întrezărită în construcțiile în care s-a metamorfozat –, cu ograda și grădina aferente ei, nucleul copilăriei mele, e la aproape un kilometru de casa în care locuiesc de puțin peste jumătate de veac. Am însă mereu nostalgia acestui spațiu. Deși părinții nu mai viețuiesc de mult timp, le simt acolo prezența. Mai ales când îmi vizitez fratele și sora, care și-au adaptat în vechea ogradă a gospodăriei părintești, pe structura vechilor construcții, propriile lor locuințe. 

Pe locul căsuței bunicilor, locuință acoperită cu stuf, ce dăinuia dinainte de construcția casei mari, cu prispă mărginită de pălimar (balustradă) din scânduri traforate, susținut de diregi, încrustați și ei cu modele și uniți cu streașina, fratele a încropit un foișor. În parte, acest mic cerdac de vară conține elemente de arhitectură din casa veche, care a fost demolată de tata, spre a-și adapta locuința la nevoile cele noi și stilul epocii, respectiv postbelică. Fratele a expus, în interiorul foișorului, și „artefacte” din locuința copilăriei noastre, lucruri demodate care au supraviețuit timpului scurs de când eram în subzistența devotaților noștri părinți.

Într-una din zile mă aflam în foișorul fratelui, la un pahar de vin rubiniu, licoare ce te îmbia s-o bei și cu ochii, adică în timp cât mai prelung, ca să lucreze celulele fotoreceptoare ale retinei, cele sensibile la culoarea roșie. Foișorul are deschiderea spre dumbrava ce mărginește pârâul care străbate satul de la nord la sud, spre a se întâlni cu legendarul râu în care a fost răpusă de bourul fioros Molda lui Dragoș-vodă, descălecătorul.

Urechile, la concurență cu privirea, mi se îmbătau cu un alt dar al vieții, cântecul privighetorilor, un concert caracteristic miezului primăverii. Doamne, ce miracol e cântecul privighetorii! Păsărica aceasta mai mică decât o vrabie, pe care mai degrabă o auzi decât o vezi, are în natura ei vocală o partitură melodică ce o face neîntrecută. Fragmentele cântecului ei sunt de o mare varietate și rafinament, încât te miri ce lucrare minuțioasă a avut de săvârșit Creatorul atunci când i-a alcătuit aparatul vocal, ca și pentru al ciocârliei, parcă anume ca să-I fie Lui exercițiu premergător pentru glasul omului creator, vocea care a atins sublimul.

Acaparat de o stare melancolică, stimulată atât de concertul păsăresc cât și de efectul ușor al moderatului meu tratament cu vitaminele și mineralele din seva viței-de-vie, cercetam, alternativ, când conținutul paharului de cristal, când verdele crud al copacilor care domina spațiul înconjurător. Și privirea mi se opri instantaneu asupra unui nuc de peste drum, înrădăcinat aproape de marginea versantul drept al pârâului. Pomul se afla în gospodăria vecinului nostru, moș Nică a’ Cucului. Da, așa îi era porecla, pesemne de la faptul că el, ca și alți mărginași ai pârâului Bahnei – cei din vecinătatea noastră –, împărțea habitatul cu pasărea care își cânta propriul nume. Acum bătătura și casa lui, ca și stăpânul lor, abia mai semnalau că au existat.

Casele noastre străjuiau cândva ulița, ca doi căpitani de plai, una pe-o parte, cealaltă vizavi. În acest spațiu al satului, făgașul de drum căruia noi, copiii, îi stârneam colbul în zilele fierbinți de vară ori îi frământam glodul în zilele ploioase ale primăverilor, se află, în ocolișurile sale, la cea mai mică apropiere de pârâu. 

Casa lui moș Nică era chiar pe buza râpei, în pericol de a se prăbuși cândva, odată cu malul înalt pe care stătea cocoțată. A fost demolată la timp de către moștenitorul său, bădia Gheorghe a’ Tudoscăi.

Proprietarul cel tânăr al gospodăriei era fiul natural al lui moș Nică, rezultat fie dintr-o căsătorie întreruptă, fie dintr-o legătură nelegitimată. Încă n-am reușit să dezleg nodul acesta. Iar de ce băiatul său nu purta numele tatălui, deși s-a aflat încă de copil în grija lui, a rămas de asemenea o taină pentru mine. Cu timpul, numele lui de familie, a’ Tudoscăi, își pierduse deja marca genitivală, devenind nominativul Tudosca. 

Privind insistent la nucul din grădina vecinului, începu a mi se derula povestea umană care îl implica. Totuși, am observat eu după ceva peste jumătate de veac de la întâmplarea care l-a avut unealtă în desfășurarea poveștii ce îl are în centru pe bădia Gheorghe, nucul nu părea a avea fălnicia timpului copilăriei mele. Și mi se declanșă impulsul unei întrebări adresate fratelui, care tocmai turna din nou licoarea rubinie în paharul cristalin din fața mea

     – Ia zi-mi, frate-meu, nucul acela e cel cu pricina?...

Fratele Ioan știa ce motiv ascuns de timp are întrebarea mea și  îmi răspunse de îndată:

     – Nu e cel din vremea copilăriei noastre. E progenitul nucului bătrân. Pe acela l-au tăiat cei care au folosit vremelnic gospodăria vecinului. 

     – Deci a crescut din rădăcina celui răpus de secure, ca să ne bântuie memoria până ce ne vom pierde facultatea asta, l-am completat eu.

Ajuns acasă din vizita mea familială, m-am așezat îndată la computer și mi-am reactivat amintirile cele cu declanșatorul în foișorul fratelui Ioan. Povestea nucului se derula ca aievea prin fața ochilor, în timp ce degetele apăsau pe tastatură în ritm și corespondență biunivocă cu imaginile care-mi stăpâneau memoria.

Bădia Gheorghe, om simplu, cu două-trei clase primare, era deosebit de receptiv la școala vieții. Dobândise, te miri de unde, vorbe înțelepte, deși mai avea mult până la vârsta la care acestea pot fi izvodite. Și producea asupra noastră, a copiilor din vecini, un anume magnetism subtil. Starea asta asupra martorilor care încă își ștergeau nasul cu mâneca hainei era întreținută de măruntele lui născociri tehnologice de interes gospodăresc. Multiplica, desigur  cu mijloace simple, funcțiile roții și ale pârghiei, separat sau împreună, în angrenaje care stârneau hazul: cărucioare care inovau roaba, tocătoare de mărunțit paie și iarbă, răzători pentru sfeclă și câte altele.

Bădia fusese căsătorit cu o femeie zveltă și frumoasă, mereu cu zâmbetul pe chip. Fața bălaie, senină al țaței Catinca excepta însă perioadele cu accese de nervozitate ale lui bădia Gheorghe, cam des nemulțumit de câte ceva. Era un căutător de adevăruri, însă cu acces blocat la ele. Un nemulțumit de propria-i existență. Mama spunea că i se trage asta de la condiția lui de copil fără mamă, că moș Nică, tată-său, era un om ursuz și aspru. Singura lui mângâiere feminină îi venea de la o mătușă rămasă pitică și cu cocoașă de pe urma poliomelitei. Am cunoscut-o și noi, frații, căci mătușa Ileana era vecina mamei cea mai apropiată de inima ei. Boala îi afectase doar oasele, nu și ființa lăuntrică, tezaurul care îl distanțează covârșitor pe om de suratele lui, necuvântătoarele.

Veni însă vremea când, în gospodăria lui bădia Gheorghe, cumpăna ținută în echilibru de sufletul blând al mătușii Ileana și de chipul pașnic al țaței Catinca își pierdu funcția stabilizatoare. Pe rând, mătușa Ileana trecu la Domnul, iar țața Catinca găsi tăria și prilejul potrivit de a părăsi gospodăria în care, de la o vreme, ea își pierduse rosturile.

Rămas singur cuc, precum pasărea care arar a fost văzută împreună cu perechea sa, bădia își accentuă starea de neliniște lăuntrică.

Tata, om cu puterea de a se desprinde de interesele cele ce-și hrănesc propriul sine, încerca să-i alunge gândurile rele și-l încuraja să-și repare făgașul vieții, s-o readucă acasă pe țața Catinca. Bădia Gheorghe îi ascultă povața și reuși o reînnodare a funiei vieții sale casnice. Dar asta nu dură mult și din nou îi dădu motive nevestei sale să-l părăsească. Acum însă fără cale de întors.

Trecu ceva timp cu negură groasă deasupra căsuței vecinului, când, într-una din zile, mama intră în casă de pe-afară, unde o știam trebăluind, și ne dă veste nouă, băieților ei, mai zburătăciți acum, că bădia Gheorghe și-a luat altă nevastă și că o cheamă tot Catinca. Mai adăugă apoi, cu ton de poruncă, să ne purtăm frumos cu ea, ca buni vecini ce am fost și cu prima nevastă a lui.

Țața Catinca cea nouă – „cea nouă”, vorba vine, căci noi o vedeam ca pe o femeie mai învechită de timp decât Catinca cea care părăsise de nevoie cuibul conjugal – cu timpul ne devenise simpatică printr-o anume hâtrenie, sfătoșenie și mai ales hărnicie ale ei, ce erau repede observate. Bădia Gheorghe părea că a ales un drum cu ocol, spre a scăpa de duhurile cele rele care îl împrejmuiau. Asta însă nu dură mult, parcă anume spre a întări temeinicia unei zicale a nemților, popor care a probat deja că… destinul îți iese în cale și atunci când faci ocol, ca să scapi de el.

Într-o zi în care sătenii se pregăteau de hramul bisericii satului, bădia și harnica lui consoartă se apucaseră, ca toată obștea, să-și dereticească încăperile casei pentru niscai musafiri din satele vecine. Țața Catinca era din Ciohorăni, sat mare cu mulți Hogășeni, neam venit cândva dinspre munte și din care se trăgea și cunoscutul scriitor Calistrat Hogaș. Nu auzise țața Catinca, „nici cu spatele”, de acest soi de renume al satului, dar fudulă cu cimotia ei musai că era. Și bărbatul ei, aflat într-un soi de transă fericită pe care i-o fi revelat-o cea de-a doua dragoste, nu-și slăbea deloc din ochi consoarta. Cum materia primă pentru dresul pereților și a prispelor era încă cea din neolitic, cu sapa și hârlețul pe umeri, au coborât amândoi la malurile cu lut galben ale pârâului care curgea prin fundul grădinii lor. Au găsit repede două grote, începute de alți vecini, pe care au început a le prospecta cu uneltele cele potrivite. Insistau în a găsi vâna de lut galben și untos care, înmuiată cu apa, să devină pastă ușor de întins pe pereții de chirpici. Apoi, chinavarul cel siniliu, în asociere cu varul, urma să tăinuiască o vreme muruiala gălbejită, prelevată din omniprezentele lutării ale satului.

Și cum două păreri cu greu ajung la una singură, acolo, sub dâmbul scobit, cei doi se înfruntau în a încerca cu sapa și hârlețul – când unul, când altul – noblețea lutului. Cum bărbatul cel obijduit de habotnicia nevestei n-avu putere de opoziție, ca o cârtiță de sfredelit tuneluri, țața Catinca își provocă ceea ce în sat, invariabil, se dă de știre prin dangătul clopotului. Se surpase peste ea bolta hrubei în care îți forțase destinul. În fața a ceea ce cu o clipă în urmă era intrarea în grotă, bădia Gheorghe, împietrit de neputință, arăta ca o statuie răsărită din același material care o sufoca iremediabil pe nevastă-sa. Când își reveni în fire era prea târziu pentru strigăte după ajutor. Încercase el singur o vreme să ajungă măcar la un petic din fusta femeii, spre a se amăgi că o poate trage de sub malul ucigaș.

De la această nenorocire încolo, bădia Gheorghe deveni preocupat numai de cum să-și șteargă de pe pământ umbra propriului trup, care, ca o piază rea, îl urmărea chiar și fără intermedierea soarelui. Îl obseda această nălucă și în zile înnorate, și pe timpul nopții – ba chiar mai abitir noaptea. Vinovăția lui pentru moartea nevesti-sii căpătă anume această formă de adversitate. Or ștergerea umbrei omului de pe fața pământului presupune dispariția celui care o proiectează. Nu spunea deschis că vrea să moară, dar prefigura mijlocul.

Tata bănuia intenția vecinului și încerca s-o preîntâmpine. Cu aceleași sfaturi omenești, că omului îi este dat să-și ducă crucea, precum Hristos, că Dumnezeu nu-l lasă de izbeliște la necaz, că omul își poate ispăși păcatul prin spovedire și rugăciuni de iertare. Îl urmărea adesea, cu discreție, din ogradă.

Într-o zi, bădia Gheorghe își căuta de treabă prin preajma nucului de lângă drum. Tata observă asta și insistă să-l urmărească. La un moment dat văzu un detaliu care îi elucidă intenția vecinului. Observă, în proximitatea nucului, scara pe care, de regulă, bădia o ținea sprijinită de stogul de paie din zona opusă nucului. Cu un motiv banal, specific vecinătății, tata trece drumul și-l cheamă la poartă. Insinuarea tatei cu privire la scopul aflării la poara vecinului fu convertită îndată în ceea ce îl preocupa:

     – Gheorghe, nu te supăra pe mine, dar trebuie numaidecât să te cert. Văd bine, că doar nu-s fără simțire față de necazul tău, că pui la cale un lucru despre care crezi că te va scăpa de necaz. Nu te scapă, Gheorghe, ba mai tare te-adâncește în el. Pe lumea cealaltă, că Dumnezeu pedepsește omul care se ridică împotriva lui. Tu vrei, după câte înțeleg eu, să-I iei rolul Creatorului, vrei să-ți iei singur viața, ca și cum tu ți-ai și dat-o. Și, pesemne, ți-ai luat părtaș la nelegiuire nucul. E păcat de tine, Gheorghe! Ba și de nuc!

     – Ce vorbe-s astea, bădie Neculai? Pe ce te bizui? se preface a riposta vecinul nostru.

Fiindcă nu putu să infirme până la capăt evidența, bădia Gheorghe se dă prins, lăsând să-i scape și o glumă:

     – Badie Neculai, scara de lângă nuc nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai văzut și… ștreangul.  Cum s-ar zice, mă spionezi. Poate că ai dreptate în cele pe care le spui mata din carte. Dar eu le știu pe-ale mele. Din viață, nu din carte. Te știu om bun, bădie, dar cu mine nu-ți ajută asta. Că doar n-o să te faci paznic la nuc, ca să oprești ceea ce-i deja pornit fără frână. Și-apoi, nucul nu-i singurul copac din grădina mea.

În sinea lui, tata știa că n-are sorți de izbândă cu îndărătnicia vecinului în a-și pune planul în fapt. Era clar însă că în ziua în care a încercat să preîntâmpine fapta reprobabilă, gestul său de bun samaritean a produs măcar o amânare. Nu era de bănuit însă pe cât timp.

Într-o zi, bădia fu văzut de tata din nou făcând o treabă ciudată. Curăța de aripioarele laterale  o prăjină lungă care putea avea utilitate doar toamna, la bătutul nucilor. Și încolți în mintea tatei o luminiță de speranță cu privire la lungimea timpului de suportare a traumei familiale de către nefericitul său vecin.

Optimismul tatei se frânse însă repede. La numai câteva zile, prăștina crezută a fi pentru bătut nucii primea o nouă funcție, aceea de secure. Eșafodul nu putea fi alt copac din grădina lui bădia Gheorghe decât același nuc de lângă drum. Fiindcă numai pe deasupra acestui copac trecea rețeaua electrică de înaltă tensiune. Abia când bădia Gheorghe a fost găsit carbonizat sub nuc, tata a observat și alcătuirea nebănuită a prăjinii pe care el o credea o unealtă domestică. Aceasta avea o sârmă lungă legată de cele două capete. Ca să ajungă la sârmele electrice, auto-condamnatul la moarte se urcase în vârful nucului – scara a avut rolul ei –, ținând prăjina de un capăt, ca pe un arcuș, în timp ce celălalt, neîndoielnic, va fi executând, pe sârmele stâlpului de beton, o fulgerătoarea și acută notă a morții.

Gheorghe Pârlea

EMINESCU ȘI SADOVEANU

Inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu, un neîntrecut poet în proză, ar putea fi unul dintre garanții cu notorietate ai valorii poeziei eminesciene. Temei ilustrației aferente textului de aici, ca argument la afirmația de mai sus, îi adaug și cea indusă de postarea domnului Jordan Mircea Herford, respectiv  coperta volumului Poezii de M. Eminescu, publicat în 1952, cu specificația expresă pe prima copertă: "prefațată de M. Sadoveanu".

Și ca să întăresc importanța acestei asocierii celor doi titani ai literaturii - deloc întâmplătoare -, am să amintesc și vibranta impresie pe care mi-a lăsat-o o mărturisire a unui monah erudit, respectiv părintele dr. Vasile Vasilache, cu privire la receptivitatea lui M. Sadoveanu față de versurile eminesciene, pe care părintele Vasilache le credea memorate în întregime de către marele prozator.

Părintele V. Vasilache mărturisește în SUA (Michigan, 8 noiembrie 1980), într-o Conferință dedicată comemorării prozatorului, o întâmplare care relevă legătura afectivă, dincolo de persoanele civile (Sadoveanu nu împlinise încă nouă ani când a murit Eminescu), dintre poet și prozator.

În 1948, Părintele V. Vasilache era stareț (putea fi episcop, dar l-au refuzat comuniștii) al Schitului Procov, aferent M-rii Neamț. La acest început al regimului de așa-zisă democrație populară, M. Sadoveanu, demnitar formal al noului regim, continua să-și întregească opera scriitoricească în vila mitropolitului Visarion Puiu din arealul schitului Vovidenia (vă închipuiți ce paradox conține acuzația gratuită de comunist asupra scriitorului, în contextul habitatului său într-un areal monastic).

Iubitor de experiențe intermediate de natură și de lumea monahilor, urcă în vara anului 1948 la Schitul părintelui Vasilache. Întâmplarea făcu să se afle la schit și un țânăr ucenic al părintelui care avea însușită, din viața de laic, deprinderea de a cânta la chitară. Interpretul ungea la suflet cu cântecele sale pe versurile lui Eminescu, la care Sadoveanu nu-și reprima emoția, lăsând-o la vedere.

Repertoriul eminescian al monahului-trubadur se epuiză într-un sfârșit. Prozatorul însă nu se mulțumi cu atât, ci îi propuse tânărului monah să continue. Dar interpretul afirmă că nu mai știe alt cântec pe versurile lui Eminescu. Sadoveanu nu stă pe gânduri și îi face îndată o propunere ucenicului cu har muzical, anume să improvizeze melosul la versurile pe care i le va dicta el. Și începu îndată un act inedit de artă, cam ceea ce poate constitui o anticipare a metodei pe care o aplica Adrian Păunescu la cenaclul Flacăra. Și Sadoveanu recita vers după vers, poezie după poezie din repertoriul eminescian, iar călugărul chitarist improviza melodie după melodie. Și acest regal eminescian făcu să se prelingă și lacrimi din ochii celor de față, lacrimi de emoție, de iubire pentru Eminescu.

Părintele Vasilache trase într-un final concluzia: " Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" Iar Sadoveanu i-a răspuns: " Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale."

Gheorghe Pârlea

Notă: Pentru autenticitate, recomand cartea "Sadoveanu altfel" (Ed. Doxologia) a părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, în care se face referire la Simpozionul de la Michigan (cartea mi-a facilitat preluarea citatelor inserate aici).