Inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu, un neîntrecut poet în proză, este unul dintre garanții cu notorietate ai valorii poeziei eminesciene. La ilustrația aferentă textului de aici, ca argument la afirmația de mai sus, adaug și o informație a domnului Jordan Mircea Herford, anume că volumul Poezii de M. Eminescu publicat în 1952 este prefațat de M. Sadoveanu.
Și ca să întăresc semnificația asocierii celor doi titani ai literaturii - alăturare deloc întâmplătoare -, am să amintesc și vibranta impresie pe care mi-a lăsat-o o mărturisire a unui monah erudit, respectiv părintele dr. Vasile Vasilache, cu privire la receptivitatea lui M. Sadoveanu față de versurile eminesciene, pe care părintele Vasilache le credea memorate în întregime de către marele prozator.
Părintele V. Vasilache evoca în SUA (Michigan, 8 noiembrie 1980), într-o Conferință dedicată comemorării prozatorului, o întâmplare care relevă legătura afectivă, dincolo de persoanele civile (Sadoveanu nu împlinise încă vîrsta de nouă ani când a murit Eminescu), dintre poet și prozator.
În 1948, Părintele V. Vasilache era stareț (putea fi episcop, dar s-au opus comuniștii) al Schitului Procov, aferent M-rii Neamț. La acest început al regimului de așa-zisă democrație populară, M. Sadoveanu, demnitar formal al noului regim, continua să-și întregească opera scriitoricească în vila mitropolitului Visarion Puiu din arealul schitului Vovidenia (vă închipuiți ce paradox conține acuzația de comunist asupra scriitorului, în contextul habitatului său într-un areal monastic).
Iubitor de experiențe intermediate de natură și de lumea monahilor, urcă în vara anului 1948 la Schitul părintelui Vasilache. Întâmplarea făcu să se afle la schit și un tânăr ucenic al părintelui care avea însușită, din viața de laic, deprinderea de a cânta la chitară. Interpretul ungea la suflet cu melodiile sale pe versurile lui Eminescu, la care Sadoveanu nu-și reprima emoția, lăsând-o la vedere.
Repertoriul eminescian al monahului-trubadur se epuiză într-un sfârșit. Prozatorul însă nu se mulțumi cu atât, ci îi propuse tânărului monah să continue sub inspirație spontană în privința melosului, pe seama versurilor pe care i le va recita el. Și începu îndată un act inedit de artă, cam ceea ce poate constitui o anticipare a metodei folosite de Adrian Păunescu la cenaclul Flacăra. Și Sadoveanu recita vers după vers, poezie după poezie din repertoriul eminescian, iar călugărul chitarist improviza melodie după melodie. Și acest regal eminescian făcu să se prelingă și lacrimi din ochii celor de față, lacrimi de emoție, de iubire pentru Eminescu.
Părintele Vasilache i se adresă într-un final prozatorului: " Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" Iar Sadoveanu i-a răspuns: " Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost; atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale."
Gheorghe Pârlea
Notă: Pentru autenticitate, recomand cartea "Sadoveanu altfel" (Ed. Doxologia) a părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, în care se face referire la Simpozionul de la Michigan (cartea mi-a facilitat preluarea citatelor inserate aici).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu