EMINESCU ȘI SADOVEANU

Inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu, un neîntrecut poet în proză, ar putea fi unul dintre garanții cu notorietate ai valorii poeziei eminesciene. Temei ilustrației aferente textului de aici, ca argument la afirmația de mai sus, îi adaug și cea indusă de postarea domnului Jordan Mircea Herford, respectiv  coperta volumului Poezii de M. Eminescu, publicat în 1952, cu specificația expresă pe prima copertă: "prefațată de M. Sadoveanu".

Și ca să întăresc importanța acestei asocierii celor doi titani ai literaturii - deloc întâmplătoare -, am să amintesc și vibranta impresie pe care mi-a lăsat-o o mărturisire a unui monah erudit, respectiv părintele dr. Vasile Vasilache, cu privire la receptivitatea lui M. Sadoveanu față de versurile eminesciene, pe care părintele Vasilache le credea memorate în întregime de către marele prozator.

Părintele V. Vasilache mărturisește în SUA (Michigan, 8 noiembrie 1980), într-o Conferință dedicată comemorării prozatorului, o întâmplare care relevă legătura afectivă, dincolo de persoanele civile (Sadoveanu nu împlinise încă nouă ani când a murit Eminescu), dintre poet și prozator.

În 1948, Părintele V. Vasilache era stareț (putea fi episcop, dar l-au refuzat comuniștii) al Schitului Procov, aferent M-rii Neamț. La acest început al regimului de așa-zisă democrație populară, M. Sadoveanu, demnitar formal al noului regim, continua să-și întregească opera scriitoricească în vila mitropolitului Visarion Puiu din arealul schitului Vovidenia (vă închipuiți ce paradox conține acuzația gratuită de comunist asupra scriitorului, în contextul habitatului său într-un areal monastic).

Iubitor de experiențe intermediate de natură și de lumea monahilor, urcă în vara anului 1948 la Schitul părintelui Vasilache. Întâmplarea făcu să se afle la schit și un țânăr ucenic al părintelui care avea însușită, din viața de laic, deprinderea de a cânta la chitară. Interpretul ungea la suflet cu cântecele sale pe versurile lui Eminescu, la care Sadoveanu nu-și reprima emoția, lăsând-o la vedere.

Repertoriul eminescian al monahului-trubadur se epuiză într-un sfârșit. Prozatorul însă nu se mulțumi cu atât, ci îi propuse tânărului monah să continue. Dar interpretul afirmă că nu mai știe alt cântec pe versurile lui Eminescu. Sadoveanu nu stă pe gânduri și îi face îndată o propunere ucenicului cu har muzical, anume să improvizeze melosul la versurile pe care i le va dicta el. Și începu îndată un act inedit de artă, cam ceea ce poate constitui o anticipare a metodei pe care o aplica Adrian Păunescu la cenaclul Flacăra. Și Sadoveanu recita vers după vers, poezie după poezie din repertoriul eminescian, iar călugărul chitarist improviza melodie după melodie. Și acest regal eminescian făcu să se prelingă și lacrimi din ochii celor de față, lacrimi de emoție, de iubire pentru Eminescu.

Părintele Vasilache trase într-un final concluzia: " Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" Iar Sadoveanu i-a răspuns: " Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale."

Gheorghe Pârlea

Notă: Pentru autenticitate, recomand cartea "Sadoveanu altfel" (Ed. Doxologia) a părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, în care se face referire la Simpozionul de la Michigan (cartea mi-a facilitat preluarea citatelor inserate aici).