Mihail Sadoveanu e scriitorul despre care s-a spus că a scris mai mult decât putem noi citi și că n-ar fi existând niciun român care, știind a buchisi, să nu poată asocia numele prozatorului măcar cu o operă a lui. Romanul Baltagul deține supremația în această conexiune biunivocă.
Biografia
scriitorului are filiații cu baștina mea. După mamă – Profira Ursachi, țărancă
din Verșeni, comuna Miroslovești, județul Iași –, Sadoveanu are origini în
același spațiu geografic restrâns cu meleagul copilăriei și domiciliului meu
permanent. Iar asta are relevanță subiectivă pentru cititorul care îi sunt, fie
el anonim, copleșit de frumusețea scrisului sadovenian.
În
plus, povestea din Baltagul, narațiune înnobilată de Mihail Sadoveanu cu
veșmântul capodoperei, are și ea oarecari origini la malurile Moldovei, râul care
poartă în nisipurile albiei sale stampele tălpilor copilului cel devenit „Ceahlăul
literaturii” noastre.
În
legătură cu oglindirea în scrierile sadoveniene a unor fapte şi personaje
reale, unele chiar din mediul bunicilor verşeneni, exegeţii prozatorului ne-au
oferit argumente deja consacrate pe această temă. Iar referitor la Baltagul, întrebat fiind de originea
poveștii romanului, scriitorul ar fi răspuns că a auzit-o de la niște ciobani,
pe când se afla la un han (…Oare la Hanu Ancuței, unde zice-se că își au
originea cele mai frumoase povești sadoveniene?)
Dar
iată ce am aflat eu, într-o primă etapă a căutărilor mele.
O împrejurare a făcut să-l am acasă într-o
vară, ca meşter sobar, pe Gheorghe Plai, mirosloveştean cu gospodărie la
marginea dinspre miazăzi a satului, în vecinătatea satului Verşeni, baștina
Ursăcheştilor, neamul pe care progenitura descinsă din sânul lor l-a
imortalizat literar. Cititor al monografiei comunei Miroslovești (la realizarea căreia am avut și eu un
rol), meşterul sobar a ţinut să remarce că, în segmentul dedicat legăturii lui
Sadoveanu cu Verșenii mamei sale, nu am menţionat şi posibila origine
verşeneană a crimei ciobăneşti pe seama căreia scriitorul a ticluit o povestire
aşa de frumoasă. Contrariat, am cerut să-mi justifice reproşul.
Sobarul avea ceva informații, obţinute de la
“megieşii” lui din Verșeni, sat aflat la o azvârlitură de băţ de propria-i
casă. Mi-a recomandat însă o sursă mai credibilă, anume pe Rusanda lui
Ungureanu, nepoata de frate a unuia dintre ciobanii părtaşi la o întâmplare
asemănătoare cu povestea căreia i s-a
dus buhul, prin condeiul prozatorului.
Desigur, nu era nevoie să fiu împins de la spate
ca să pun în faptă îndemnul lui Gheorghe Plai. Rusanda Andrieş (Ungureanu, după
tată), o femeie vioaie şi lucidă pentru cei optzeci de ani ai săi, nu mi-a
înşelat aşteptările. Şi iată ce mi-a povestit fata lui Ion Ungureanu din
Verşeni. Un înaintaş al ei era neam de oieri de la munte, coborât definitiv în
satul de la apa Moldovei. Aproape sigur, aproximase ea, era străbunicul său de
pe tată. Din copilăria ei, petrecută printre vite, oi şi câini ciobăneşti, îşi
amintea multe bucurii şi tristeţi ale copilului care a fost, dar unele s-au
risipit în pâcla timpului rămas în urmă. În legătură cu interesul meu pentru o
întâmplare ciobănească mai aparte, petrecută în neamul său, ştia ea ceva, dar
numai câteva frânturi de poveste de la tatăl său. Acesta îl căina mereu în casă
pe frate-său mai mare, pentru o suferinţă născută din nedreptate. Având oi mai
multe, urca mereu la munte cu turma, întovărăşit de un alt oier din sat.
Într-un timp, la munte a fost omorât un cioban de prin părţile locului. N-a
trecut mult şi s-a răspândit zvonul că pozna asta ar fi fost făcută de ciobanul
din familia Ungureanu de la Verșeni. Îndată ce au venit în sat autorităţile
vremii, ca să facă şi aici anchetă, presupusul făptaș, unchiul ei, a fost dus
în arest. Ciobanul cel nedreptățit a fost însă slobozit după un timp, căci autorităţile
au găsit dovadă de netăgăduit că făptuitorul n-a fost el, ci alt tovarăş de
oierit al său.
Asupra
făptașului real din aceeași poveste, în varianta lui Ion Mitescu din același
sat, Verșeni, cel substituit de Calistrat Bogza în roman, sau poate de Ilie
Cuțui, până a fi arestat, se afla sub obsesia gravei sale fapte. În
preajma Crăciunului acelui an, a chemat un vecin să-i taie porcul,
destăinuindu-i-se acestuia că, dintr-un motiv tainic, el nu mai
suportă sângele. Ba îi subtiliză vecinului, ca o premoniție, și faptul că
nu va mai apuca să se îndestuleze din carnea acelui porc. Iar asta chiar se
împlini, căci la puțin timp, aflându-se în drum spre Roman, la Hanul Ancuței îi
ieșiră în cale jandarmii, spre a-l aresta. Își ducea fiica la evreul de la care
aceasta învăța croitoria. Fata întoarse carul cu boi la Verșeni, fără tatăl
său, care fu dovedit. cu ajutorul unui nasture lipsă de la haina pe care o purta, ca făptuitor de crimă.
Târziu,
după aceste informații cu un anume grad de aproximare, aflu că un jurnalist de
la ziarul Ceahlăul, pe nume Nicolae
Sava, știa povestea reală în detalii, din cartea memorialistică a învățătorului
Costache Papuc, carte cu titlul Dascăl pe
valea Ozanei, apărută la Ed. Princeps
din Iași. Autorul cărții era la începutul iernii din 1927 învățător
debutant la Pipirig. Niște țărani ce duceau cereale de vânzare la muntenii de
pe valea Bistriței descoperiră un om mort. Undeva pe la Petru Vodă, oprind caii
pentru odihnă, unul dintre ei observă în preajmă o dâră de sânge și urme de
pași pe zăpadă. Curiozitatea l-a dus, după urme, la buza unei râpe, unde zăcea
trupul unui om. Murise nu de mult, căci nu era acoperit de zăpadă. Un căruțaș
s-a întors la Pipirig ca să anunțe autoritățile. Ancheta e dată pe seama
șefului de post de la Pipirig, plutonierul Iacob, care aduce victima într-o
anexă nefolosită a Primăriei, în paza guardului Zabulică. Locul era vizavi de
școală, unde preda învățătorul, autorul cărții autobiografice. Mortul a stat o
vreme acolo, sub privirile convoiului de pipirigeni care veneau să-l vadă, până
când nevasta și feciorul răposatului au venit la Pipirig, cu încuviințarea
autorităților de a-l înmormânta pe meleagul în care a fost omorât.
La
crâșma lui Bistriceanu din Pipirig, jandarmul află de la crâșmăriță, care
recunoscu îndată chipul mortului, că acesta băuse la crâșmă, însoțit de doi cojeni (țărani dinspre câmpie). Femeia
înțelese din vorbele lor că mergeau să
cumpere oi de la Dorna.
Cu
nasturele găsit în arealul crimei, obiect care nu aparținea hainei mortului,
jandarmul porni cercetările prin satele dinspre câmpie, asta însemnând de-a
lungul râului Moldova, cerând colaborarea jandarmilor de pe traseu. S-au făcut
cercetări legate de negoțul cu oi de la munte în satele Timișești, Cristești,
Moțca și Miroslovești. Abia la Miroslovești, un martor își aminti de o turmă de
oi intrată în sat în urma unei cumpărături. Plutonierul Iacob ceru ajutorul
jandarmului local care manifestă reținere în a-l însoți pe anchetator la
gospodăriile celor suspectați, invocând caracterul violent al acestora. Ancheta
de la învinuiți s-a sfârșit prin arestarea făptașilor. Iar aici trebuie să
facem legătura cu mărturiile de mai sus ale Rusandei Ungureanu și Ion Mitescu
din Verșeni (sat din componența comunei). În cartea învățătorului, nasturele
folosit drept corp delict a avut rolul principal în arestarea făptașilor, dar
numele lor nu este enunțat.
Se
poate că tocmai această poveste va fi ajuns și la urechile lui Sadoveanu. Va fi
reflectat mult asupra ei, asupra a ceea ce poate el naște măreț din ea. A
purces apoi la o expediție de cunoaștere pe Valea Bistriței, în Munții
Stânișoarei (aflăm asta de la exegeții săi), traseu care corespunde în parte cu
reperele spațiale ale crimei din cartea învățătorului nemțean. Și abia apoi, în
circa două săptămâni, „cum cuprinde furtuna năvalnic într-o clipită munți și
păduri, așa-l cuprinse și pe Sadoveanu imboldul de-a scrie fără întârziere povestea
acelui baltag”, ne spune fiica scriitorului, Profira Sadoveanu.
Gheorghe Pârlea
