(Se dedică D-nei conf. univ. dr. Lidia Kulikovski)
În prima zi de joi din ultima lună a anului abia încheiat, urmându-mi tabietul ruralului dedat – cu greu, ce-i drept – la năravul indus de tehnologia vremurilor postmoderne, am accesat, cu o bucurie repetabilă din joi in joi, Literatura şi arta. Ca de obicei, am citit pe nerăsuflate editorialul D-lui Dabija, apoi am început să “răsfoiesc” paginile, căutând, selectiv, articole semnate de ceilalţi distinşi cunoscuţi ai mei. La pagina 4, privirile-mi lacome s-au oprit pe imaginea fizică a D-lui Vlad Pohilă de pe coperta inserată în revistă şi pe imensul text aferent care, după titlu, inventaria roadele “toamnei” Cărturarului.
Despre apariţia Biobibliografiei prodigiosului Slujitor al Cuvântului aflat în simbria Bibliotecii Municipale B.P. Haşdeu ştiam de la Dl. dr. Vasile Şoimaru. Despre conţinutul volumului, însă, numai intuitiv – o intuiţie susţinută, totuşi, de o oarecare cunoaştere a faptelor vrednicului publicist chişinăuian.
Cu motivaţia specială a cititorului subiectiv – căci nici competenţa nici detaşarea sentimentală nu-mi erau cu putinţă, ca să fiu “cititorul ideal” –, am parcurs, “la virgulă”, tot textul. În final a trebuit să exclam: “Doamne, asta ar trebui să fie opera unui cărturar cu vârstă matusalemică, iar, din cât ştiu eu, Dl Vlad nu e, încă, nici măcar sexagenar”. Apoi, dezafectat de la forţa acaparatoare a eroului din demersul publicistic, reperez şi portretul autoarei, şi-l asociez cu semnătura celei care a construit, “cărămidă cu cărămidă”, acest edificiu publicistic.
Numele respectabil al D-nei conf. univ.dr. Lidia Kulikovski îmi este familiar, într-o anume măsură, limitată doar de disponibilităţile mele modeste de informare. Si apropo de numele strict literal, nu mă număr printre cei din dreapta Prutului cărora le este ”peste mână” să accepte că, pe malul stâng, persoane ale căror nume includ structuri ortografice necaracteristice limbii române coexistă în spirit profund românesc cu purtătorii de nume neaoşe.
Antroponimul distinsei Doamne de la Chişinău a început să capete substanţă şi pentru mine de când l-am întâlnit, chiar în propria-mi baştină, pe D-l Vl. Pohilă. Începând cu acea zi, arealul geografic al habitatului meu rudimentar, hotărnicit de dealuri purtătoare de cortine culturale (fară “vina” inertelor formaţiuni geomorfologice), a început să se lărgească benefic spre Est. Deşi, zice-se că doar Vestul este reperul unui asemenea privilegiu. De atunci, să fie cu vreo 6-7 ani în urmă, odată cu vizita unui drag oaspete basarabean în localitatea noastră (există aici o mică istorie) adaug pe rafturile modestei mele biblioteci şi câte un număr din preţioasa revistă BiblioPolis. Şi, este ştiut, numele Doamnei Kulikovski, Directorul general al Bibliotecii Municipale B. P. Haşdeu din Chişinău, e nelipsit din caseta tehnică a revistei, în calitate de Director, iar deseori, în destule numere, Domnia Sa semnează unul-două articole, chiar şi trei.
Desigur, multe demersuri publicistice ale distinsei Doamne Director sunt disertaţii deosebit de tehnice, aplicate, biblioteconomice şi adresate invidiaţilor slujitori ai “Templului Cărţii”, dar mai greu frecventabile de către ceilalţi cititori. Eu însă, atât dintr-o datorie autoasumată, ca beneficiar al produsului cultural pe care-l girează D-na Kulikovski, cât şi dintr-o curiozitate legată de soarta Cărţii – aflate într-o competiţie acerbă cu celelalte căi de promovare a informaţiei –, îi citesc motivat articolele.
Am constatat astfel că imaginea Bibliotecii, instituţia multimilenară mai veche decât Biserica, poate rezista ca nealterată în faţa “uzurpatorilor” cu veleităţi ultratehnologice. Că “diplomaţia” biblioteconomiei reuşeşte să convertească forţa brutală a “agresorului” (a internetului, spre exemplu) într-o conlucrare “pacifistă”, favorabilă Cărţii, cel puţin pe durata unui “armistiţiu”, prelungit strategic. Până la o eventuală regrupare a forţelor care servesc Cartea fizică.
În ce priveşte Biblioteca Municipală, al carei manager general este distinsa Doamnă Kulikovski, constat din demersurile inserate în BiblioPolis – unele cu referire la un Plan de dezvoltare pe termen lung (anul 2017) –, dăruirea, profesionalismul, apetenţa pentru redefiniri, reorganizare, deschidere, conlucrare cu celelalte biblioteci din spaţiul românesc, tehnologizare, europenizare, aspiraţia spre excelenţă. Fapte confirmate de recunoaşterile obţinute deja, graţie acelui “neastâmpăr profesional”, cum, metaforic, numeşte Doamna Director general condiţia “reuşitei instituţionale şi individuale”.
Frumos destin profesional e acela legat de administrarea moştenirii culturale – de fapt, a valorilor care constituie identitatea Naţiunii –, de gestionarea Cărţii! Dar prozaicul “gestionare” e mult sub aura romantică, profund umanistă, pe care o poartă Bibliotecarul. Trăind în universul cărţii, omul capătă nobleţe. Cartea, cum însăşi Doamna Kulikovski ne aminteşte, e “veşmântul interior” al omului, mătasea care îi “îmbracă mintea şi sufletul”.
Cunoscându-l ceva mai bine pe Dl Vlad Pohilă, exemplu edificator de persoană bogat şi frumos înveşmântată lăuntric de către Bibliotecă, nu mă îndoiesc de nobleţea colaboratorilor săi, de bogăţia zestrei lor culturale, de abilităţile lor legate de măiestria Cuvântului. Şi, aici, ca să dau un exemplu edificator în sensul celor afirmate, revin la “Toamna lui Vlad Pohilă” din Literatura şi arta, semnat de Doamna Lidia Kulikovski. Revin ca să subliniez forţa autoarei în actul de analiză a unui asemenea vast şi variat univers de creaţie, ştiinţa în operaţia de sinteză a faptelor culturale ale celui asupra căruia recenzenta, cu dăruire, s-a aplecat. Si această laborioasă construcţie e desăvârşită graţie meşteşugului legat de scriitură, de arta scrisului.
Trecând la o altă nuanţă privind demersurile distinsei Doamne, prin intermediul Cuvântului, încă mă mai urmăresc sensibilitatea, generozitatea, stilistica dezvăluite din portretele romantice dăruite, în BiblioPolis, slujitorilor Cărţii. Aleg aici, în fugă, doar două exemple – portretele dedicate D-lor Alexandru Horaţiu Friscu şi Vlad Pohilă, distinşi membri ai Echipei Bibliotecii Municipale.
Desigur, marile preocupări ale D-nei Kulikovski, intermediate de cuvântul scris prin mâna proprie, sunt legate de domeniul pe care Cetatea i l-a dat în responsabilitate. Deşi vieţuitorul rural pe care-l reprezint aici, în dorinţa lui de informare, e supus mereu efectelor alternative sau conjugate ale factorilor perturbatori de tip rural, îmi strecor timp să răsfoiesc volumele BiblioPolis-ului ori de câte ori le primesc, ca să pot afla, spre exemplu, între altele, despre grija Domnei Kulikovski pentru relaţia tineneretului cu învăţătura cărţii de bibliotecă (Tinerii şi “zăbava cetitului”, BiblioPolis, vol 25, 2008). Sau despre legătura frăţească, mereu reactivată, cu bibliotecile din Ţara-Mamă a Neamului cel încă despărţit, disponibilitatea de a împărtăşi bucuria succesului în relaţiile cu celelalte Biblioteci partenere din România, aspecte care relevă zestrea lăuntrică a Doamnei Director, clădită în matricea spirituală a bunilor noştri strămoşi. Întăresc această constatare invocând, ca exemplu, doar semnalarea entuziastă, sub semnătura Domniei Sale (BiblioPolis, vol 30, 2009), a performanţei B.M.Bucureşti de a finaliza programul de traducere în limba română a Buletinului Bibliotecilor din Franţa. Bucuria celei care semnaleaza evenimentul, simt, e şi speranţa unui orizont mai facil pentru BM Chişinău spre a fi considerată şi ea – de drept, că de facto nu mă îndoiesc – o instituţie europeană.
Revenind la momentul care a constituit click-ul demersului de faţă (pornit cu timiditate şi circumspecţie asupra instrumentelor proprii), numele Doamnei Kulikovski, autoarea complexei recenzii a Biobibliografiei D-lui Vlad Pohilă, mi-a declanşat şi sentimentul unei datorii neîmplinite, care, de fapt, e mobilul principal al întreprinderii mele aici. Să mă explic.
Dl dr. Vasile Şoimaru, în contextual relaţiilor sale speciale cu oamenii locurilor de baştină ale strămoşilor săi, a iniţiat o secţiune de carte basarabeană în cadrul Bibliotecii comunei Mirosloveşti. Co-artizanii acestei iniţiative, cu adânci conotaţii spirituale, ne-au adus şi cărţi donate de Biblioteca Municipală B. P. Haşdeu, evident, cu avizul expres şi generos al D-nei Kulikovski. Şi noi, beneficiarii, încă nu ne învredniciserăm să-i mulţumim cuviincios Dăruitorului. Eu, ca intermediar al relaţiei onorante cu intelectualii basarabeni, purtam greu povara acestei neîmpliniri. Mă despovărez (parţial) acum, cu însufleţire, ca o întoarcere târzie şi modestă – mult sub valoarea Darului –, ca să confirm, cât-de-cât, valoarea unui îndemn născut tot în incinta spirituală a celei mai importante Biblioteci a Chişinăului: “Donaţi cărţi! (…) Iar cine dăruieşte – la rându-i primeşte” (Vl. Pohilă).
Şi, apropo de valoarea modestă a mulţumirilor mele, comparativ cu generozitatea D-nei Director general, închei cu o împrejurare purtată peste decenii de copilul care supravieţuieşte în mine. Bunicul meu de pe tată era o fire închisă şi rar îi răzbătea lumina launtrică pe chipul său. Uneori, toamna, când nucii îşi dăruiseră deja recolta, mă chema la el discret şi cu un aer misterios. Băga apoi mâna în sân, invariabil în dreptul inimii, şi scotea de acolo o nucă scăpată de vreo cioară şi culeasă de pe ogorul dezgolit de holdă pe care-l cerceta melancolic. Abia atunci, când, cu mâna tremurândă îmi întindea darul, licărea pe chipul lui de dăruitor luminiţa aceea atât de absentă în rest. Deşi aveam podul plin de nuci, zâmbetul bunicului mă îndemna să adaug plusvaloare darului său nesemnificativ. Si nuca aceea supravieţuia celorlalte din pod până primavara târziu.
Nu mă îndoiesc că distinsa Doamnă Kulikovski va primi restantele şi modestele mele mulţumiri în spiritul parabolei de mai sus. Evident, eu fiind cel care îl substituie pe bunic. Nu pentru că nu ştiu să zâmbesc frecvent, ci pentru că mulţumirile mele reprezintă o nesemnificativă…nucă. Iar Doamna, nu mă îndoiesc, are “podul” plin.
(Gheorghe Pârlea - publicat în Basarabia literară din 24 martie, 2011)
Mulţumesc întâmplării, „meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu”
(Se dedică Doamnei Ninela Caranfil, Artistă Emerită)
O întâmplare (poate că nu chiar întâmplare) m-a găsit – vorba vine – la o intersecţie de drum secundar (cărăruia anonimei mele existenţe) cu un altul, principal, o magistrală a itinerariilor unor frumoşi intelectuali basarabeni. Frumoşi trupeşte, dar peste măsură de frumoşi în sensul conceptului pe care-l promovează „fenomenul” Dan Puric: „omul frumos”. Pe câţiva dintre aceşti Oameni Frumoşi din Basarabia i-am întâlnit „faţă la faţă”, pe alţii, prin cei dintâi, numai...„suflet la suflet”. Printre cei ce mi s-au arătat în chipul creat de Tatăl Ceresc (prin intermediul ucenicilor Săi muritori – parinţii de oameni), s-a aflat şi o Doamnă, o Distinsă Doamnă, pe care Dl. Vlad Pohilă (sau, poate, Dl. Vasile Şoimaru – memoria mă trădează) mi-a/ne-a prezentat-o, într-o zi de toamnă târzie, la Fălticeni. Era Doamna Ninela Caranfil, celebra Artistă Emerită.
La cei şaizeci de ani ai mei (cu vreo alţi câţiva peste) văd femeia de orice vârstă prin intermediul unui alt fel de ochi, un ochi coordonat de alte resorturi decât cel de la tinereţe... Un ochi, aş spune, mai cinstit, mai drept cu creaţia-pereche a bărbatului. Totuşi, a se păstra, aici, în cele ce urmează, şi o rezervă faţă de capacitatea acestei analize „vizuale” pe care mi-o asum. Asta, pentru că ochiul meu lăuntric în care se reflectă imaginea Distinsei Actriţe de la Chişinău e, totuşi, un instrument cu o „carte tehnică” modestă, rudimentară...Ceea ce înseamnă că ar putea rezulta din această întrepriderea un portret aparţinător operei naive. L-am auzit însă pe Dl. Andrei Pleşu (şi cine nu-l crede?), spunând că diletantul nu trebuie înfierat, fiindcă produsul acestuia are încorporat în el pasiune, dragoste...
Aşadar, atunci, la Fălticeni, când Doamna Ninela Caranfil îi însoţea şi susţinea pe domnii V. Şoimaru şi Vl. Pohilă, care-şi lansau şi în mica urbe a marilor personalităţi cărţile („Românii din jurul României în imagini”, respectiv, „Şi totuşi, limba română”), am ascultat-o pentru prima oară pe îndrăgita Actriţă recitând din marii noştri poeţi. Făcea asta fără a implica Prutul ca hotar cultural, cum, din pacate, nu se face şi în dreapta râului nevinovat. Ne-a rugat să nu aplaudăm între poezii, cerere din care am dedus că recitalul Domniei Sale avea o anume cursivitate tematică şi că deconectarea repetată de la fiorul artistic (deja indus încă de la primul vers rostit) ar fi afectat, în întregul său, demersul actoricesc. Intonaţiile Artistei Emerite, de o amplitudine largă, de la piano la fortissimo, de la liniştea lăuntrică la răscolitorul dramatism, de la resemnare la revoltă, într-o corelare ideală cu textele poetice, şi limbajul nonverbal al artistei, atât de flexibil, de nuanţat, m-au determinat să-mi redefinesc reprezentarea proprie asupra poeziei şi artei dramatice. Nu întâmplător, am tras eu concluzia, muzele conlucrează în folosul frumosului...
Doamna a vorbit, însă, la Falticeni, şi ca un tribun al Naţiunii, despre zbuciumul fruntaşilor români din Basarabia, în lupta lor pentru recuperarea spiritului românesc. Deşi fragilă, aparent, Oratoarea mi-a reactivat ungherul de memorie în care păstrez imaginile Anei Ipătescu – eliberatoarea conjuncturală a liderilor paşoptişti – şi a Eaterinei Teodoroiu, eroina din Războiul Reîntregirii Neamului.
Faptul acesta cultural şi artisctic susţinut de Doamna Ninela Caranfil m-a copleşit, m-a răscolit, m-a trezit dintr-un soi de somn, suprapus pe starea de veghe. Eram, aici, un...Quasimodo în faţa Esmeraldei. Şi cu atât mai în rol devenisem când, după Actriţă, a trebuit să îndrug şi eu câteva cuvinte referitoare la cartea unuia dintre cei doi cărturari care mi-au intermediat revelaţia întâlnirii cu această Doamnă a Scenei. M-am şi scuzat că o fac dupa un asemenea moment înălţător, recunoscând că vorbele mele, după recitalul Doamnei, nu pot fi decât nişte sunete cacofonice.
Şi, într-o altă zi, surpriză: fermecatoarea Actriţă fără vârstă, însoţită de aceiaşi Oameni Frumoşi, adăugându-li-se şi scriitorul Nicolae Rusu, un Român basarabean din aceeaşi stirpe cu cei pe care îi acompania, poposi din nou la Mirosloveşti. Intelectualii basarabeni erau în trecere prin preajma baştinei noastre şi nu ne-au ignorat, ci ne-au onorat cu distinsa lor prezenţă, dar mai ales cu graţia zeiţei Thalia.... Era ca o conjunctură instrumentată de Cineva Care, acolo Sus, ne iubeşte. Într-un cadru particular, în ambientul familiei tânărului şi vrednicului primar Ionuţ Gospodaru, actriţa m-a/ne-a reconectat la senzaţiile trăite la Fălticeni.
Dar, conform principiilor matematice elementare, după numărul doi, condiţionat (ce-i drept) de adăugarea unei unităţi, urmează numărul trei. Doamna Artistă Emerită ne-a gratulat şi cu distinsa Sa prezenţă la ultima sarbătoare a satului nostru, în aproximativ aceeaşi distinsă componenţă basarabeană. De data aceasta, scena Teatrului Naţional „M. Eminescu” din Chişinău căpătase (păstrând proporţia) o sosie în satul de pe Valea Moldovei, aflat în arealul meleagurilor istorice ale epopeicului Războieni. Şi, în sala Căminului Cultural, fiii satului, întorşi pentru o clipă în locurile natale, au căpătat, între altele, prin Actriţa-Oaspete, cea mai inspirată definiţie a Femeii. Intermedierea o asigura, indirect, marele Poet basarabean Dumitru Matcovschi, dar traducerea pe viu a metaforelor sale era acum făcută (şi exemplificată), în consens absolut cu portretistul, de Doamna Ninela Caranfil. Până la această magistrală demonstraţie a Artistei, femeia (în general) pe care o percepusem eu era mai artificială, zugravita fie în culori mai reci, mai palide, fie în culori mai stridente, mai opulente. Graţie Doamnei Ninela Caranfil (nu ignor rolul poetului) am acum, păcat că prea târziu, portretul autentic al Femeii. Mă fascina, până atunci, forţa artistică a picturii, în raport cu celelalte arte, dar am constatat în acea zi că am ceva de corectat: cuvântul scris şi rostit, în tandem, surclasează opera plastică.
Şi, abundenţa darului venit prin intermediul Scenei însufleţite de Maestră a continuat să ajungă la Mirosloveşti şi pe altă cale decât cea directă. Spre exemplu, CD-ul „Rugă” e modul prin care eu, puţin-rugătorul la Cer, reuşesc să ating trepte de trăire superioară, inaccesibilă mie altfel decât prin intermedierea copleşitorului demers artistic al Actriţei.
Printr-o altă împrejurare, am primit şi un Dar (semnat de acelaşi autor) care îmi lărgeşte orizontul asupra staturii cultural-spirituale a Frumosului Om care poartă numele şi prenumele Doamnei Ninelei Caranfil: cea de-a doua carte a Domniei Sale, „Nebănuitele provocări ale Scenei”.
Eu, cititorul comun al cărţii Domniei Sale (carte dăruită cu autograf şi re-citită zilele acestea), nu am abilitatea celor care au făcut deja frumoase aprecieri la adresa cărţii, dar îndrăznesc totuşi să-mi exprim succint starea de spirit pe care am trăit-o în timpul lecturării şi, evident, ca un ecou, după . Şi ceea ce aş putea spune în urma săvârşirii acestui act cultural la care m-a îndemnat Dăruitoarea, cu frumos folos pentru mine, e că, şi la a doua lectură, cartea a dezamorţit în sufletul-mi rutinat de cotidianul anost, în care re-cad mereu, seva aceea adormită care – ca să folosesc o comparaţie – în lumea vegetală, atunci când vine vremea, dă naştere Primăverii. Reflecţiile sensibile ale autoarei, provocate de “La primavera” lui Botticelli, mi-au indus acest gen de regenerare sufletească în timpul citirii textelor cărţii dăruite.
Cartea aceasta, care relevă şi obstacolele din viaţa autoarei, îi furnizează, implicit, cititorului şi garanţia înaltă că protagonista va continua să înfrunte demn şi profund uman Viaţa, acest unic miracol care ar trebui să ne intereseze exclusiv, cum adânc reflectează autoarea în Nebănuitele provocări ale scenei.
Am citit, încărcat de emoţie (am şi eu suflete dragi plecate în Lume), segmentul din carte dedicat călătoriei autoarei la Roma, Cetatea eternă a Latinităţii. Ce frumos e împletit aici entuziasmul turistului cultivat, cu receptivitatea sensibilă faţă de drama dezrădăcinării românilor ce-şi croiesc destinele pe meleagurile fostului Imperiu al originii noastre! (daca nu cumva sunt de făcut aici, de către istorici, câteva corecturi). Un exod al băştinaşilor nostri, în “contrapartidă”, peste timp, căci cu două milenii în urmă, cei smulşi de la baştina lor de către împăraţii Romei, ca să se întâmple naşterea Poporului nostru (cum am învăţat la şcoală), vor fi trăit şi ei aceeaşi dramă. Poate că pribegii noştri de azi, de la Roma, ale căror suflete înstrăinate au îndurerat inima autoarei, au de plătit mândria noastră (probabil exagerată) de urmaşi latini.
Aşadar, iată o bucurie înaltă şi o onoare dăruite unui trăitor rural, beneficiar care nu poate răsplăti cu nimic privilegiul oferit de ceea ce, la origine, a fost…întâmplarea. Dar poate că întâmplarea e “meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu” (în înţelesul lui Sadoveanu) şi că voi fi făcut şi eu ceva bun în viaţă ca să merit Darul cu numele Artistei Emerite de la Chişinău. În caz că e aşa, Slavă Ţie, Doamne! Şi… sărut mâna, Doamnă Ninela Caranfil! La multi ani!
Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi
(Publicat în BiblioPolis, nr.2/2011, Chişinău)
De jos, mult prea de jos, un gând aniversar
Când trecea Prutul “separatistul” ca să-şi caute strămoşii pe malul râului Moldova – Neamul Şoimăreştilor, făcut celebru de condeiul “Ceahlăului” literaturii române –, doctorul în economie (şi mai mult decât atât) Vasile Şoimaru era adesea însoţit de câte unul sau doi prieteni de la Chişinău. Şi aceşti prieteni ai săi erau întotdeauna personalităţi de statura intelectuală a universitarului de la ASEM, de aceeaşi forţă civică precum a celui ce şi-a pus amprenta, în solidar cu ceilalţi, pe transformările istorice, naţionale, din ultimii douăzeci de ani ai statului româno-moldovenesc din stânga Prutului.
De câteva ori, între aceşti onoranţi însoţitori ai D-lui dr. Vasile Şoimaru s-a întâmplat să fie şi distinsul scriitor şi gazetar Vlad Pohilă. Un privilegiu pentru dascălii de şcoală rurală din Mirosloveşti, între care mă aflu, de a-l fi ascultat vorbind pe acest erudit despre Basarabia cea răpită de zmeii Răsăritului, pe timpul când Feţii-Frumoşi carpatini nu erau Acasă, despre soarta limbii şi culturii române în decursul timpului şi la zi, despre identitatea neamului nostru aflată (încă!) sub obida asupritorului slav.
Un privilegiu, zic, fiindcă Dl. Vlad Pohilă este alt fel de intelectual decât ceilalţi pe care i-am cunoscut până acum, nu mai puţin fermecători şi aceştia în meşteşugul comunicării spontane, în consistenţa informaţiilor şi ideilor personale pe care le-au vehiculat în prezenţa modestului martor care am fost. Dar Dl. Vlad Pohilă sparge o anume rutină a ceea ce însemnă dialogul de ocazie. Domnia Sa nu lasă niciun dram de loc banalului, toată fraza sa are consistenţa erudiţiei, iar orice subiect adus în vorbă capătă spontan şi conotaţie inter şi intradisciplinară. Şi, pe lângă substanţa disertaţiilor D-lui Vlad Pohilă – orale, spre exemplu – , ni se dezvăluie şi o altă marcă a personalităţii sale: ritmul verbal în care emite unităţile sintactice, cu timbrul său baritonal, strunit la o amplitudine medie dar având fluenţa unui râu de munte. Clipele acelea de oprire a vorbirii la intervale neuniforme sunt tocmai momentele necesare prin care vorbitorul găseşte piesele de puzzle care compun fără vreo eroare tabloul, întregul.
Iar atunci când discursul său este dedicat unei teme prestabilite, eseurile rezultate relevă fără tăgadă amprenta Omului de Cultură care vieţuieşte spiritual în Templul Cărţii, instituţia chişinăuiană cunoscută sub numele de Biblioteca Municipală “Bogdan Petriceicu Haşdeu”.
Dar observ că, dominat de imaginea deja conturată în sinele meu, vorbesc de legătura cu distinsul cărturar de la Chişinău ca şi cum aş fi avut întâlniri nenumărate cu Domnia Sa, suficiente ca să-l cunosc de-a binelea. De fapt întâlnirile noastre “faţă la faţă” pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Însă legăturile cu distinsul scriitor şi gazetar, absolut onorante şi benefice pentru mine, au fost/sunt întreţinute printr-un vehicul “de la distanţă”. Această istorie a relaţiei noastre (abia îndrăznesc să invoc asta) – nesemnificativă, fireşte, pentru Cărturar, dar cu semnificaţii înalte pentru mine – a mai fost inserată în câteva demersuri de presă. Dar încă n-am îndrăznit până acum să dezvălui public sentimentul special pe care i-l port D-lui Vlad Pohilă şi dintr-un motiv absolut subiectiv, motiv pe care l-am ferecat o vreme, ştiind că el ţine totuşi de egoism, de mândrie (mai mult sau mai puţin deşartă), de păcat – creştineşte vorbind.
Aşadar, pe lângă admiraţia pe care i-o port eroului modestei întreprinderi de faţă, cu argumentele rezumate mai sus, D-lui Vlad Pohilă îi datorez o profundă recunoştinţă pentru un credit pe care mi l-a acordat peste ceea ce cred eu despre solvabilitatea mea în domeniu. Se ştie că sub competenţa Domniei Sale, în calitate de redactor-şef, Biblioteca Municipală realizează şi o excepţională revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, în care sunt publicte regulat şi pagini din Calendarul Naţional, la realizarea căruia Dl. Vl. Pohilă contribuie consistent. Revista BiblioPolis, la care mă refer şi pe care o primesc mereu prin Dl. dr. Vasile Şoimaru sau chiar prin poştă, are inserate şi câteva articole ce îmi poartă semnătura, texte care sunt doar expresia preţuirii mele, în calitate de cititor/observator, faţă de faptele de cultură şi de artă ale unor creatori autentici şi deosebit de generoşi. Opiniile mele au primit girul lingvistului, stilistului literar, desigur cu aportul generozităţii Omului care coexistă cu Profesionistul. Generozitatea Domniei Sale, în ceea ce mă priveşte, e posibil să fi adus o oarecare atingere fratelui său siamez, Maestrului. Şi asta mi-a fost mereu povara. O povară în contrapondere la onoarea de a-mi putea deschide măruntul meu suflet, prin intermediul cuvântului, în prestigioasa BiblioPolis.
Şi, ca să mă pot elibera de această remuşcare, iată, o fac publică la aniversarea generosului meu binefăcător, amăgindu-mă că, în acelaşi timp, gestul meu ar putea însemna şi un modest omagiu, strecurat aici cu o îndoielnică ispiraţie. Amăgindu-mă, zic, căci, mă-ntreb, cât pot conta măuntele mele cuvinte de preţuire pe lângă, spre exemplu, mărturia de de preţuire, în cincisprezece “puncte”, făcută D-lui Vlad Pohilă de către cea mai curată şi frumoasă inimă a Basarabiei, de poetul Grigore Vieru, “fratele lui Eminescu”.
Şi totuşi, de jos, mult prea de jos, din anonimatul satului, îndrăznesc şi eu. Cu recunoştinţă, La mulţi ani, Distinse D-le Vlad Pohilă!
Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi
(Publicat în Literatura şi arta, nr. 19/2011, Chişinău)
Conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, cel de-al treilea Cetăţean de Onoare al Cornovei – după acad. Dimitrie Gusti şi prof. univ. dr. Zamfira Mihail
Trezirea din somnul vinovat al uitării, cu privire la drama Basarabiei, a început pentru mine şi consătenii mei din dreapta Prutului atunci când l-am cunoscut pe vrednicul intelectual chişinăuian dr. Vasile Şoimaru. Faptele sale dedicate resuscitării stării de frăţietate dintre românii “din jurul României” şi cei din Ţara-Mamă sunt vrednice de cele ale înaintaşilor săi din perioada vremelnicei împliniri a aspiraţiei legate de unitatea teritorială a Neamului.
Întreprinderile sale cu nuanţă politică, închinate redeşteptării naţionale în tânăra Republică, se ştie, le-a săvârşit în contextul atribuţiilor autoasumate de deputat în două din legislaturile Parlamentului Republicii Moldova. Este semnatarul Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991 şi autorul unor idei benefice legate de programele economice ale ţării din perioada respectivă, în calitate de specialist şi vicepreşedinte al comisiei economice din Parlament. Atunci, dr. V. Şoimaru a participat, covârşitor de activ, şi la naşterea primei şcoli superioare în domeniul economic (ASEM), devenind pentru o vreme şi prorectorul ei.
Născut în Cornova la aproape două decenii de la celebra expediţie sociologică a profesorului Dimitrie Gusti pe aceste meleaguri, acţiune de anvergură care trebuia să consolideze, printr-o cunoaştere directă, integrarea socio-economică şi culturală a Basarabiei recuperate din burta “lupului de Taiga”, Vasile Şoimaru a conştientizat – la vremea maturizării depline – importanţa faptelor care i-au istorizat baştina. Şi şi-a hrănit cu stoicism datoria preluării peste timp şi peste timpuri a ştafetei osârditorilor săi înaintaşi, unii dintre ei (Anton Golopenţia, Petre V. Ştefănucă, de exemplu) victime ale regimului stalinist. A început prin a recrutat o echipă pentru proiectul editorial “Cornova”, a scuturat praful de pe documentele numitei expediţii şi, adăugând propriile sale contribuţii specifice literaturii monografice, a realizat una dintre cele mai împlinite lucrări în domeniu.
În Cornova s-a născut si a copilărit preotul cărturar (doctor în istorie) Paul Mihail, personalitate emblematică a intelectualităţii basarabene. Faptele sale cărturăreşti erau însă aproape necunoscute generaţiilor supuse deznaţionalizării. Dr. Vasile Şoimaru a iniţiat si coordonat proiectul de redescoperire a acestui cărturar patriot şi, ca urmare, a rezultat cartea “Născut în Cornova – Omagiu lui Paul Mihail”.
Preotul-savant Mihail şi-a lăsat un urmaş direct vrednic de renumele său, pe fiica sa, distinsa prof. univ. dr. Zamfira Mihail, promotor activ al spiritului cornovean şi al unităţii de neam – domnia sa prestând activitatea academică (pe malul drept al Prutului), în domeniul etnolingvistic şi al vechii culturi româneşti. Cu abilităţile sale manageriale, corelate cu structura sa spirituală de natură umanistă, dr. Vasile Şoimaru a dedicat un proiect editorial (în colaborare) şi activităţii ştiinţifice a doamnei Zamfira Mihail, respectiv, impunătorul volum “155 de cărţi într-o carte”.
Ca un “eminent promotor al şcolii monografice româneşti”, cum îl considera regretatul Andrei Vartic, dr. Vasile Şoimaru a reprezentat recent Cornova la Sărbătoarea jubiliară (75 de ani de la înfiinţare) a Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti, unde i s-a oferit medalia jubiliară şi a pledat, în cuvântul său dedicat evenimentului, pentru restabilirea locului Cornovei în această celebră instituţie naţională.
Dar vor fi fiind şi alte contribuţii ale universitarului V. Şoimaru, necunoscute mie, dedicate Cornovei. Cornova sa natală a recăpătat astfel, prin osteneala şi dragostea celui descins din neamul Şoimărenilor cornoveni, rezonanţa unui meleag cultural reprezentativ pentru Basarabia.
Aceste fapte ale intelectualului chişinăuian cu rădăcinile adânc înfipte în Cornova părinţilor şi strămoşilor săi nu se cuvenea să rămână fără recunoaşterea îndreptăţită. E drept că asta s-a întâmplat cam târziu. Între timp dr. Vasile Şoimaru devenise Cetăţean de Onoare al altor două localităţi (din Patria Mare), Mirosloveşti, (judeţul Iaşi) şi Şoimăreşti (jud. Neamţ). Dar, probabil, cornovenii, prin primarul Ştefan Roşca şi consilierii săi, au aşteptat momentul jubiliar de o înaltă semnificaţie pentru consăteanul lor, semnatarul Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Şi au gândit bine cornovenii, aşteptând împlinirea a două decenii de la Independenţă, căci intuiesc mândria ascunsă a laureatului cornovean, chiar mai presus (presupun) decât aceea de a fi devenit Membru de Onoare a comunităţii academice a Universităţii “George Bacovia” din Bacău, că a primit, la aşa zi mare, recunoaştere înaltă din partea celor în sânul cărora şi-a pus temelia împlinirilor sale ulterioare.
Semnatarul rândurilor de faţă, aflând conjunctural vestea acestui eveniment de suflet din viaţa generosului intelectual de la Chişinău (cu radăcini strămoşeşti şi pe meleagurile celui care anunţă aici evenimentul) speră că prin modesta-i consemnare săvârşeşte o datorie civică. Căci, se ştie, destule fapte care înalţă omul rămân în anonimat, uzurpate de impostura unor subiecţi notorii ce fac deliciul cititorilor diversificatei noastre prese.
Gheorghe PârleaPublicat în revista BiblioPolis (Chişinău), vol. 40, nr. 3/2011
BiblioPolis…şi un reflex condiţionat
(Gând aniversar)
Când timpul, nemilosul operator al Trecerii, îmi dăruieşte clipe pentru suflet, mă trezesc, într-un gest reflex (consolidat sub presiunea ameninţătoare a inamicului deja invocat), întinzând mâna spre modesta-mi bibliotecă. Şi stereotipul meu ar trebui să vizeze, logic, cărţile şi revistele încă necitite sau cu lectura nefinalizată. Adesea, însă, nu se întâmplă aşa, gestul meu mecanic îndreptându-se spre raftul cu revistele BiblioPolis, volume parcurse deja în primele 2-3 zile de la primirea lor consecutivă. De ce se întâmplă asta?, ar fi o întrebare firească. Şi tot firesc ar fi să şi răspund la ea. O voi face mai pe îndelete.
În toamna lui 2005, cu prilejul comemorării”Ceahlăului literaturii române” la Fălticeni, am avut privilegiul întâlnirii (eveniment intermediat, onorant pentru mine, de inimosul dr. Vasile Şoimaru) cu eruditul cărturar de la Chişinău, publicistul şi scriitorul Vlad Pohilă. Eu, fiind trăitor pe meleagurile Profirei Ursachi (mama lui Mihail Sadoveanu) şi, implicit, ale îndrăgiţilor bunici ai inegalabilului prozator, am prezentat atunci, în cadrul manifestărilor omagiale, un text care releva copilaria scriitorului în satul neamurilor sale de la Verşeni. Dl Vlad Pohilă mi-a apreciat modestul demers, cu generozitatea-i caracteristică, şi mi-a făcut cunoscută intenţia sa de a-mi insera textul în revista BiblioPolis, ceea ce s-a şi împlinit. De aici încolo, BiblioPolisul capătă istorie şi în viaţa anonimului dascăl de şcoală rurală de pe Valea Moldovei, locul unde cronicarul ştie că Dragoş-Vodă a ucis bourul cel legendar.
Mulţi gânditori celebri, chiar şi cei ale căror domenii de studiu ţin de universul material, pun întâmplarea (coincidenţa) pe seama Creatorului. Albert Einstein, spre exemplu, considera coincidenţa ca fiind ”modul de a se manifesta în Lume al lui Dumnezeu”. Iată deci întâmplarea (una dintre cele ce m-au ales ca privilegiat) care avea să mă lege sufleteşte de revista BiblioPolis şi de merituoşii ei artizani, cunoscuţi sau necunoscuţi de săteanul de la Mirosloveşti, exponentul categoriei cititorilor “de margine” (margine cognitivă, nu teritorială) care poate fi atinsă de conţinuturile elevate ale revistei de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, publicaţie editată de Biblioteca Municipală a celei de-a doua metropole a românităţii.
De atunci, din 2005, prin intermediul notoriului peregrin prin românimea “din jurul României”, universitarul şi scriitorul – recent recunoscut în breaslă – Vasile Şoimaru, de câteva ori chiar prin aportul direct al generosului redactor-şef, în medie două numere dintre cele patru anuale ale BiblioPolis-ului ajung în patrimoniul personal sau/şi în cel al Bibliotecii Comunale Mirosloveşti (secţiunea “Carte basarabeană”). De atunci mă consider răsfăţatul acestui produs cultural, girat în ultimii ani (prin Consiliul ştiinţific) de distinşii academicieni Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija şi desăvârşit prin contribuţia dedicată a doamnei conf. univ. dr Lidia Kulikovski, directorul publicaţiei, şi a celui ce i se dăruieşte revistei cu o energie demnă de superlativul absolut – oricine ştie revista poate anticipa că e vorba de dl Vlad Pohilă, redactorul-şef.
Apoi, faptul că printre autorii articolelor – respectabili profesionişti ai condeiului, cei care dau substanţă de calitate şi consistenţă de conţinut (în ultimii 2-3 ani revista conţine între 140-180 de pagini) impresionantelor volume BiblioPolis – se întâmplă să rătacesc şi eu, cu sincerele mele aprecieri asupra faptelor vrednice la care am avut doar calitatea de martor, a sporit (în notă subiectivă) ataşamentul meu faţă de publicaţia care, încet-încet, iată, iese din “copilăria” ei calendaristică.
Dar oare, în fapt, BiblioPolisul a avut copilărie? Categoric, nu! (deşi eu sunt ultimul dintre cei cu abilităţi în a face asemenea aprecieri), căci revista Bibliotecii Municipale “B.P. Haşdeu” s-a nascut…matură. Sau, cel puţin, revista BiblioPolis din faza începuturilor sale s-a manifestat precum un copil precoce, superdotat. Ea nu putea trece printr-o fază a inocenţei, ştiut fiind că “părinţii” săi aveau experienţe superioare în astfel de împliniri culturale. Dumnealor le-a trebuit în plus doar aportul procesatorilor tehnici, a tipografilor, a celor care modelează “ambalajul” produsului (felicitări autorului copertelor!), ca apoi opera/fondul urmând numai să umple forma. Şi simbioza a fost fericită, atingând o culme remarcabilă în ultimii ani, spre a încununa deceniul aniversar.
Şi încă un stimul “pavlovian” care mi-a indus reflexul legat de publicaţia aniversată. Revista BiblioPolis e un vehicul al informaţiei de specialitate în ştiinţa biblioteconomiei, dar, în mare măsură, şi un vehicul al culturii, în ampla varietate şi diversitate a domeniilor acesteia. Redactorul-şef al valoroasei publicaţii îşi consideră revista căreia-i dă viaţă din propria-i sevă umană ca fiind “o picătură în Marea Informaţională”, recurgând la o metaforă care vizează un raport cantitativ. “Picătura” pe care o reprezintă BiblioPolis-ul, însă, e o picătură de “apă vie” , sau de “apă grea” – esenţa energiei –, căci conţinuturile revistei, veritabile surse bibliografice pentru tematici de interes general şi/sau specializat, au autori, după modesta mea apreciere, de cea mai înaltă competenţă. Iată deci o altă motivaţie (de data asta, dezbrăcată de un anume subiectivism) pentru a folosi volumele BiblioPolis, într-un gest reflex, în orice împrejurare în care am nevoie de un adaos de cunoaştere, de o certitudine.
Şi nu în ultimul rând, BiblioPolis e revista în care îi întâlnesc, spiritual, pe câţiva remarcabili intelectuali chişinăuieni pe care i-am îndrăgit (pe unii având onoarea să-i şi cunoscut direct) prin textele lor deosebit de hrănitoare pentru minte şi suflet, deosebit de folositoare cititorului comun care se străduieşte mereu să risipească ceaţa din juru-i, care caută (încă mai caută!) sensurile vieţii, care încearcă să urmeze făgaşul/matricea Neamului său, care caută modele. Prin aceşti cărturari basarabeni – în ale căror demersuri publicistice promovează cultura românească, în unitatea ei firească (“de la Nistru pân’ la Tisa”) şi în canonul ei de moralitate creştină – trăiesc sentimentul că rana încă sângerândă a Neamului cel despărţit de veacurile nedrepte ale Istoriei începe să se cicatrizeze.
Aşadar, iată de ce săteanul de la Mirosloveşti, exponentul categoriei cititorilor “de margine” ai revistei Bibliotecii Municipale din Chişinău, când timpul îl eliberează de tipicurile vieţii rustice, spre a se îngriji puţin de minte şi suflet, se trezeşte – ghidat de un reflex condiţionat – cu mâna întinsă spre un raft de bibliotecă în care îşi are stivuite vreo douăzeci şi cinci de volume BiblioPolis. Şi asta, deşi biblioteca sa mai are câteva rafturi cu ispite asemănătoare.
La mulţi ani, BiblioPolis!
Gheorghe Pârlea 
