Cât de credincios a fost creștinul Eminescu

În zilele acestea am reluat răsfoirea uneia dintre cele două cărți mai vechi din posesia mea care îl au ca autor pe dl. Th. Codreanu. Volumul se numește „Polemici incorecte politic” (Ed. Rafet, 2010).

Cititorului comun (mă identific cu acesta) nu-i sunt chiar accesibile la prima lectură cărțile unui erudit ca Th. Codreanu. Voiam, prin această re-citire selectivă, să revăd (se înțelege că prima lectură n-a dat rezultatele maxime) ce crede savantul de la Huși cu prezență activă la Chișinău despre raportul creștin-necreștin/ credincios-necredincios asupra lui Mihai Eminescu, poetul identificat de T. Maiorescu drept „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, calificativ asupra căruia au năvălit (avea să zic tătarii) exponenții noii ideologii culturale, așa-zișii „resentimentari”, promotorii curentului „corectitudine politică” (mă rog, e ceea ce a putut înțelege din asta omul din popor care sunt).

Mobilul revederii numitei cărți în chestiunea invocată provine dintr-o dispută amatoristică, pe Facebook, pe seama „canonizării” lui Eminescu – confruntare în care eu m-am manifestat pasiv la vedere dar implicat activ în sinele propriu.

Nu mi-am propus să dezvolt pe larg aici ce am înțeles eu din re-lectura asupra a ceea ce mă interesa, ci doar să asigur un minim de context pentru ceea ce am dorit expres să fac cunoscut prin această postare.

În exercițiul acesta al meu de a mă lămuri în chestiune, am găsit în carte un citat din Eminescu care mi se pare demn de văzut și revăzut în contextul religiozității lui Eminescu. Consider că respectivul extras spune mult, însă nu totul.

Dar până a reproduce relevantul fragment, iată și, în rezumat sever redus, câteva date intermediate de autorul numitei cărți privind antiteza credincios-necredincios, ori creștin-necreștin cu referire la marele nostru poet.

Analizând critic lucrările în temă ale unor autori – cu precădere interesat de opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomia Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer".

Și acum, ca să nu mai lungesc modestul meu exercițiu, care, repet, nu e decât o contextualizare minimă (minimă în raport cu acribia abordată de dl. Th. Codreanu în tratarea temei), iată și citatul care m-a acaparat, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Gheorghe Pârlea

ADDENDA

Aflu dintr-un eseu din Foaie Națională (25 august, 2013), semnat de Stelian Gomboș, că articolul care conține citatul, respectiv, „Şi iarăşi bat la poartă…” a fost scris și publicat sub emoția Paștelui anului 1881, în preziua Învierii Domnului. În eseul lui S. Gomboș este reprodus și un citat din același articol al lui Eminescu, din care se deduce perioada redactării, implicit afectul profund creștinesc al lui Eminescu: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

CÂTEVA CONSIDERĂRI ASUPRA… MASONULUI MIHAIL SADOVEANU

Din afara structurii ei, Masoneria este percepută în tonuri negative – de regulă, ca fiind un conclav parapolitic care servește interese oculte ce ating toate sferele politicului (regional și la scară macro geografică). Acele aspecte masonice care țin de inițierea în cunoașterea profundă (ezoterismul) scapă totuși de la a fi luate și ele în colimator de către criticii bănuitori.

În context, ar trebui să ne tempereze oarecum suspiciunea de vinovăție asupra Masoneriei faptul că destule nume de personalități luminoase ale Istoriei Românilor sunt legate de apartenența la diferite loje masonice. Se spune că înseși succesele lor în pregătirea proceselor istorice benefice națiunii noastre erau potențate de apartenența la Masonerie. Nu-mi propun să dezvolt acest aspect, îmi depășește calificarea (am doar câteva lecturi în temă).

Totuși, am a da o replică celor care, la modestele mele texte dedicate biografiei lui Mihail Sadoveanu (marele prozator descinde de pe meleagurile baștinei mele), au reacționat cu o foarte concentrată aciditate: „… un mason!”

Da, Mihail Sadoveanu a fost un mason de frunte. Dar ce rău a făcut el de pe această poziție n-am putut afla de la acuzatori. Iată ce spune în această speță, întru lămurire, Horia Nestorescu-Bălceşti, supranumitul „istoric al Masoneriei”, autorul volumelor (în număr de trei) Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din Romania: „Crezul masonic sadovenian şi-a rezumat esenţa în patru principii inalienabile: credinţa în Dumnezeu, devotament faţă de Patrie şi Rege, respectul familiei şi al legilor ţării, preocupări de ordin naţional”.

Și apropo de atributul „secret”, asociat Masoneriei, iată o explicație, de o rafinată rezoluție, dată de însuși masonul M. Sadoveanu (Mare Maestru de Grad 33): „Aşa-zisul «secret» al Masoneriei n-are legătură cu sensul vulgar al cuvântului (...) Secretul ei stă în «esoterism». Esoterismul este o doctrină tainică, în înţelesul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărului. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiunilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului printr-o pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, acel care scapă comprehensiunii superficiale.” (Interviu din Adevărul, 16 iulie 1933).

O comentatoare, pe aceeași temă, într-un acces de habotnicie religioasă, se arăta dispusă să ceară excomunicarea mea din rândul creștinilor, fiindcă… „promovez un mason anatemizat de Biserică”, respectiv pe M. Sadoveanu. Habar n-avea (dumneaei) de strânsa legătură a prozatorului cu Biserica strămoșească în timpul și după retragerea lui din activitatea masonică.

Sadoveanu a fost un prieten mult prețuit al mediului ecleziastic, opera lui literară oglindind în termeni pozitivi această lume (implicit învățăturile ei), urmare a contactului direct cu ea. A fost consilier eparhial la Iași și ctitor de biserică (biserica de lemn de la Oașa, construită în 1943 împreună cu scriitorul Ionel Pop). De asemenea, demnitarul Sadoveanu din perioada în care Biserica era ținută într-o severă penumbră a adus acesteia și slujitorilor ei unele servicii notabile, conspirând la asta cu ierarhi ai vremii. Iar în privința experienței sale de mason, dat fiind adversitatea Bisericii față de Masonerie, a făcut penitență, fără să i se ceară asta expres. A trăit o parte din viață într-un habitat monastic, ținea Biblia sub pernă, participa discret la slujbe, a fost surprins rostind pe de rost, la strană, psalmii Utreniei sau cântând (lăcrimând) Prohodul Domnului. Descoperim acestea în cartea „Sadoveanu altfel” a părintelui arhim. dr Mihail Daniliuc, care, dezvăluindu-ne informațiile, încheie concluziv: „Cine se mai poate îndoi de credinţa Ceahlăului literaturii române?”.

În interviul la care am făcut deja referire, Mihail Sadoveanu explica și de ce a intrat în masonerie și cu ce rezultat s-a ales ca fiu al Bisericii: „Generaţia mea a crescut în şcoala materialismului. Când am simţit pustiul acestei doctrine, am cercat să mă orientez către altceva. În Masonerie mi-am întors sufletul către spiritualitate şi Dumnezeu. (...) Negreşit, nu Dumnezeul antropomorf al mulţimilor ignorante, nici cel exclusivist al profesioniştilor; ci Dumnezeul asupra căruia toţi oamenii cultivaţi, de toate rasele şi religiile, sunt de acord (...) Învăţământul meu esoteric mă duce la înţelegerea divinităţii, lăsându-mi liberă forma de exprimare. Mai mult: îmi cere să rămân în tradiţia neamului meu. Practica mea personală este deci ortodoxia”

Aici ar mai trebui adăugat că Mihail Sadoveanu s-a născut cu o anume predestinație în a fi un bun fiu al Bisericii creștine, căci a primit botez îndoit. Mai întâi în rit catolic, apoi în rit ortodox. Tatăl, prieten cu preotul catolic din Pașcani, a ales discreția acestei mici comunități confesionale ca să estompeze eventuala vâlvă pe seama nașterii copilului său în afara căsătoriei. Mama însă, în conspirație cu bunicii materni, l-a botezat (la câteva zile) în legea strămoșească, în bisericuța ortodoxă din Verșeni/ Mitești. Lăcașul istoric e încă frecventabil, cu cristelnița la vederea vizitatorului. Rezultă, poate, și din asta, caracterul ecumenic al manifestării creștinului Sadoveanu, o caracteristică consolidată și de experiența de mason, căci Masoneria, înlăuntrul ei, împăca credincioșii de diferite confesiuni.

Așadar, se cuvine a mai tempera, măcar pe palierul masonic, fluxul de răutate asupra lui Mihail Sadoveanu, emblematicul nostru prozator.

Gheorghe Pârlea

ANIVERSARĂ

 

OMAGIU

Şoimul cu glia-i scumpă peste Prut –     

Orheiul îl cunoaşte de demult –   

Iubirea-şi cântăreşte azi în sine,

Măsură dând averii strânse-n zile.

Adună azi din drumuri răscolite

Rodirile-i, cu osteneală rânduite,  

Urzind însă avid la altă împlinire.  

Vlăstar de viţă bravă, strămoşească,

Ales din codrii vajnici de goruni,

Stejar crescut în seva-ţi românească,

Inelele  mereu să ţi le-aduni,

Lăsând  în trunchiul Neamului străbun

Eterna lui plămadă de Român!

Gheorghe Pârlea

(În numele prietenilor de la Năvrăpești-Miroslovești, baștina  strămoșilor Șoimaru din Basarabia.)

DE CE SCRIU?...

Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani", vol. 4, Gheorghe A. Stroia, Ed. Armonii Culturale, 2018:

4. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Gh. Pârlea. Eu nu m-am întrebat niciodată de ce scriu. Așa că mă văd nevoit să reflectez acum la asta. În ce mă privește (și nu cred că sunt un caz particular), există parcă în ființa mea un resort interior care ar avea componente mecanice, controlate de un dispozitiv automat; a se înțelege deci că nu sunt eu, persoana biologică, permanent la comandă. Asta, fie din când în când, fie în perioade compacte, atunci când apare „stimulul” ce declanșează „reflexul condiționat”. Și, de aici încolo, „mecanismul” eului meu, „programat”, își exercită funcția. Desigur această „mecanică” personală a scrisului nu e atât de mecanicistă pe cât o exagerez eu. Conștientul – controlul rațional asupra actului scrisului – preia comanda de la „pilotul automat” imediat după ce se declanșează punerea în funcțiune a angrenajului care răspunde de procesul scrisului. Iată, ce mă motivează să... scriu. Dacă la întrebarea de bază abia acum am întremat un răspuns, am deja de mult timp formulat răspunsul la o întrebare conexă celei principale: „De ce îți publici scrisul?”. Întrebarea aceasta a fost una obsedantă pentru mine – și încă mai are „sechele”.  Formația mea cultural-instituțională e una modestă, a unui învățător format la școala pedagogică de tranziție – de la cea haretiană, cu ecou prelungit în tot interbelicul, la cea aflată sub regimul dejist, apoi ceaușist. S-a întâmplat asta la Bârlad, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej mutase Școala Normală de la Iași, într-un complex-mamut, pregătit inițial pentru învățământul militar. Am ajuns la Bârlad prin transfer „de necesitate” de la Liceul "C. Burcă" („teoretic”) din Pașcani (era criză mare de învățători în școlile din Moldova). Orașul acesta însă avea Teatru de Stat („V.I. Popa”) și Muzeu („V. Pârvan” ) de anvergura celor din marile centre culturale ale țării. Așadar, dincolo de școala de specialitate, orașul oferea elevilor lui un bogat parcurs cultural de dezvoltare personală. Rămân însă în ochii celor care mă judecă – prin prisma scrisului meu – ca un simplu învățător (și încă unul rural, pe deasupra). Cei care mă publică în presa scrisă sau electronică, știindu-mi profesia, adesea mi-o „cosmetizează” terminologic, numindu-mă „profesor” (cu toată opoziția mea). Anticipând contradicția dintre tipul de „instrucție” care mi-a acordat statutul socio-cultural și cel care domină lumea scriitorilor, mi-a fost greu să mă decid în a da văzului public exercițiile mele. Am făcut-o totuși. Conștientizez că nu fac rău nimănui prin faptul că îmi caut confidenți ai trăirilor, percepțiilor, reprezentărilor, reflecțiilor mele, ca persoană distinctă de celelalte. Fiecare suntem expresia unei unicități, un produs original al Creației, asupra căruia au lucrat (instituțional sau autodidactic) agenții umani ai culturii (tradiționale și livrești) care ne include, rezultând din asta  un exponent cu „amprente” proprii, deci demn de cunoscut. În acest context, fiecare aducem ceva nou în spațiul în care cititorul, și numai el, decide dacă oferta conține sau nu „noul”. Și o face simplu, prin a declanșa lectura asupra respectivului autor (ca etapă necesară), a o întrerupe apoi, după o dezamăgitoare parcurgere parțială, sau, în cazul fericit, a o parcurge integral, dacă se înfiripează o motivație. Ce lezare poate aduce asta celor care reclamă vehement "inflația de scriitură"?! Din contra, li se face un serviciu, punându-le, comparativ, în lumină valoarea. Asta m-a determinat deci să scriu și să public – ce-i drept, cu sfială și atât cât îmi pot permite.

N-am găsit un sicomor în care să mă urc, spre a-l putea privi pe Părintele Dr. Dumitru Ichim

În zilele din coada lunii octombrie, anul curent, un mare poet, doct în Teologie, născut și crescut pe plai românesc, dar desăvârșit ca Om al Terrei în SUA și Canada, a traversat Oceanul și s-a întors Acasă pentru o fulgurație de timp. A făcut asta la o târzie chemare lăuntrică, favorizată în împlinire de către unul dintre fiii săi, medic cu notorietate în SUA (fiul pentru care părintele său ne-a cerut disperat să ne rugăm la Cer întru salvarea lui din mrejele perfidului SARS-CoV-2)

Îl știu relativ bine pe Poetul-Teolog, însă exclusiv pe cale virtuală, iar asta, nu mai mult (nici mai puțin) decât stă în modesta mea putere de cuprindere a incomensurabilului întreg ființial ce desemnează personalitatea Părintelui Dr. Dumitru Ichim. Mă știe și Sfinția Sa – mai precis îmi știe micimea, pe care nu numai că mi-o tolerează, ci mi-o și ajustează pe ici-colo, numindu-mă… „dragul meu prieten și poet”.

Înțeleptul cu Har poetic ce-și are traiul în Canada, unde și-a creat o mică Românie, respectiv Centrul Cultural Românesc din Kitchener, a fost în zilele acestea la o azvârlitură de băț de baștina mea. Am avut chiar impresia că-i simt boarea răsuflării și bătăile inimii.

Dar… Dar, nevrednic cum sunt într-ale faptelor mari, nu am reușit să-i ies în întâmpinare. Sfiala în a o face mi-a blocat toate mijloacele care mi-ar fi intermediat asta la Iași sau la Târgu Neamț, localitățile cele mai facile pentru prezumtiva mea întâlnire cu dragul nostru Părinte-Poet Dumitru Ichim.

Mi-am imaginat, în vâltoarea frământărilor mele de context, că Părintele ar putea trece, de la Târgu Neamț către meleagul său natal din arealul Bacăului (Dărmănești), chiar prin satul meu. Și, numaidecât, însoțit de mulțimea de admiratori virtuali, disimulați în persoane întrupate. Am întrevăzut alaiul și, într-un impuls indus de un pasaj din Cartea în cunoașterea căreia Părintele excelează, m-am precipitat, captiv imaginarului, să găsesc un sicomor în care să mă urc, spre a-l vedea în deplina alcătuire ființială pe cel pe care îl știu doar din fotografii. M-am închipuit a fi un Zacheu, că și eu sunt mic de statură precum personajul biblic. Însă unde să găsești un smochin gigant în ecosistemul moldav? Și am rămas doar cu această iluzorie soluție de împlinire a ceea ce deja am ratat.

Dar e mai bine așa, îmi zic consolator. Căci nu întâlnirea cu entitatea biologică a Părintelui-Poet ar trebui să primeaze pentru mine, anodinul, ci contactul cu spiritul său nobil, cu viul lăuntric al Părintelui-Poet, insuflat de Duhul Sfânt cu harul poetizării Cuvântului întrupat, poetizare săvârșită prin pârghia oferită de graiul Românilor – „…Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”, statuează întru eternitate Părintele-Poet Dumitru Ichim.

Și totuși… Și totuși, iată, inima-mi se manifestă în opoziție cu raționalul. Proximitatea aflării Părintelui Dumitru Ichim în arealul baștinei mele ar fi putut împlini dorința mea expresă de a simți pe creștetu-mi dezgolit, întru binecuvântare, căldura fizică și energia spirituală a mâinii Părintelui, a dreptei sale care ține, alternativ, Potirul și Condeiul. Așa că o vreme voi purta povara unei neîmpliniri sufletești pe care, iată, am mărturisit-o aici, ca s-o pot purta apoi mai ușor.

Gheorghe Pârlea

Peregrin, peste ani, pe un segment al Frontului Moldovei din cel de-Al Doilea Război Mondial

 

Peregrinările publicistului chişinăuian dr. Vasile Șoimaru, laureat al  Academiei Române, în cele opt expediții personale pe urmele tragediei ostaşilor români din Al Doilea Război Mondial, în speranța lor că vor recupera teritoriilor strămoşeşti, au însumat pentru expediționarul basarabean mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, pe cheltuială proprie.

Distanţele spațiului răsăritean, depărtate mult de Vatra Neamului, pe care le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii români (şi cu sudoare cel ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate de legile scrise şi nescrise ale războiului purtat în alianţe, de o anumită logică politică și militară condiționată de  împrejurări și de norme militare consacrate încă din antichitate.

Aflat sub puternica impresie a rezultatelor ostenelii sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se mai pot afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe cale de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă într-o perpetuă misiune autoasumată pe această temă. O forţă interioară greu de autoreprimat, deduc din dialogul cu dumnealui, îl îndeamnă fără ostenire în a ne ţine vie memoria legată de destinul românesc contextualizat aflării vetrei neamului nostru la răscrucea drumurilor bătătorite de armatele imperiale ale timpului, inclusiv cele ale imperiului sovietic.

Aşa se face că în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui din 2016 am primit veste de la prietenul nostru că îşi va continua peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor, imprimate pe suport electronic de nelipsitul său aparat foto, şi tot înseamnă asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.

La câteva zile distanţă profesorul basarabean mă invită, împreună cu primarul de atunci al comunei Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul Ionuţ Gospodaru, la o prezentare de carte basarabeană (cărţi care îl au ca autor, sau iniţiator de proiect editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi.

După însufleţitoarea întâlnire a basarabeanului cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă universitarului  de la Chişinău s-a îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor denaturat de semnele antropicului, prin lucrări specifice războiului care purtau acum chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa născocirilor distructive ale minţii omului, cele dedicate războiului. Domnul Constantin Hâra, primarul acelei perioade, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, a îndeplinit cu amabilitate oficiile de ghid. 

Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si pantomimica omului dedicat cauzei,  profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute - inexpugnabile, în convingerea celor care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în trenă – cel de la Mirosloveşti, motorul unei relaţii antologice de frăţietate activă cu basarabenii, şi cel al locului (trenă care îl includea şi pe evocatorul de aici al întâmplării), profesorul basarabean ne-a purtat prin satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni. Se întâmpla asta după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie, ca astfel amprentele unor încălţăminte destinate asfaltului să lase, simbolic,  în lutul frământat de ostașii verii lui 1944, și dovezile respectului pentru memoria celor care, prin jertfa lor, ne-au asigurat opt decenii de pace (și cine știe câte altele se vor mai adăuga, în condițiile în care la Isaccea și Reni au început să cadă deja bombe).

La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupuri ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui. ”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau  printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilerişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor direcți au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un aparat de sudură”, ne edifică evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.

O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, mintea îmi făcu repede trimitere adițională la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc,  săpat (după informaţiile domnului Hâra), de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un mega-utilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit acest șanț antitanc, săpat anume, celebrul tanc T-34, de  26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA,  ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.

În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice naturale nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră.

Sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci când, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, din în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. 

Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care știa nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”

Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflarăm pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent comandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosul regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a ajuns să lupte pe Frontul Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de unde, scutit de glonţul rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de arme: fie aflându-se printre cei aproximativ 100 000 de prizonieri luați de ruși după 23 august, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile armistiţiului era tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la cot cu inamicul de pe Frontul de Vest, împotriva celui care până atunci îi era aliat.

Neputând scoate de la bătrân noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru  s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul onorific de locotenent.

Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul său Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea norocoasă de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case. 

Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă din 1877-1878.  Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic.  Păstrate spre aducere aminte, urmele  gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul comunei, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reatașate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care întreține vie memoria legată de  înălţătoarea jertfă a Neamului nostru. 

Gheorghe Pârlea

(Foto: Dr. V. Şoimaru)