Lumea prezentului, se zice - şi se şi vede -, nu prea mai priveşte Cerul, ceea ce înseamnă că manifestă, prin absenţa de la această contemplare multimilenară, o anume indiferenţă faţă de Dumnezeu. Iar cei care acuză asta nu o fac fără o arecare revoltă interioară, ajungând să se supere nu numai pe fiii necredincioşi ai Tatălui Ceresc, ci, neverosimil, şi pe Însuşi Dumnezeu. Dacă, nu departe de timpul nostru, era invocată “moartea” lui Dumnezeu (“Dumnezeu a murit", Friedrich Nietzsche,1844-1900), iată că acum nu I se mai recunoaşte lui Dumnezeu nici măcar că a existat înainte de aşa-zisa lui moarte nietzscheiană.
Nu-mi permit să dezvolt acest
subiect, fiindcă nu-s cel potrivit să o facă. Dar, fiindcă suntem în luna în
care ne plecăm cu pioşenie în faţa mormântului unuia dintre cei mai îndrăgiţi
poeţi contemporani – Grigore Vieru –, vă
voi rezuma, în context, o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care
“fratelelui lui Eminescu” (cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija pe poetul de la
Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu, şi el cu rădăcini
basarabene.
Întâmplarea,
avându-l ca prim “izvor”, fireşte, pe martorul ei, Adrian Păunescu, a fost repovestită cu har de
Aurelian Silvestru, scriitorul basarabean pe care, cunoscându-l, l-am absorbit
ca pe un înţelept “rătăcit” (apropo de romanul său “Cel rătăcit”) în lumea
noastră uşuratică, egoistă şi aproape păgână.
Iată şi respectiva întâmplare, redată
acum de mine, cu temerea că modesta mea repovestire va ştirbi din coerenţa şi
semnificaţia conţinute în sursa originară.
Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost investit cu
însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la
Bucureşti pentru a participa la o sesiune academică, poetul a intrat într-o
frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o
ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca
reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care
urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.
În timp ce-i modela buclele rarefiate,
frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui, în legătură cu răutăţile
semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la
toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrare lui de moralist, şi un
verdict: “Dumnezeu nu există!” Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că
nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim
că şi era).
În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut. Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi
numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui
Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocă basarabeanului
revelaţia răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a
frizerului. Şi, cu străluminarea de pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul
se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în
faţa frizerului şi îi adresă (cu un strop de gravitate, adăugată blandeţii sale
proverbiale) replica cea întârziată: “Domnule,
insistai mai devreme că Dumnezeu nu există. Dacă-i aşa, atunci, nici dumneata,
frizerul, nu exişti! Că uite, Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi,
ignorandu-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.
Desigur, frizerul va fi înţeles de la
Grigore Vieru că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar în ce priveşte stricăciunea sufletului
omului de azi, văzuse şi Poetul asta, ba a şi spus-o la supărare: “Cărunteţea
lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în
lumea asta”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu