duminică, 11 iunie 2017

Mesaj către mirosloveşteni - şi cei de la baştină, şi cei mutaţi cu traiul pe alte meleaguri (II) Sau… Un gând rebel, individual asumat, asupra unei lucrări de suflet care pare a fi mai presus de puterea dăruirii noastre.





          După primul secol al epocii moderne, începea veacul cel mai tragic din istoria omenirii, cu două Războaie Mondiale care au însumat circa 100 milioane de victime (directe şi colaterale).
          La începutul acelui veac apocaliptic, undeva pe cursul inferior al Moldovei, în spaţiul legendar al Descălecatului voievodal, o obşte sătească – cea a satului Mirosloveşti – trăia sub spectrul Răscoalei de la 1907. Sărăcia şi nedreptatea socială nu impietau însă relaţia cu Dumnezeu a bunicilor şi străbunicilor noştri. Bisercuţa de lemn care satisfăcea râvna de închinare a celor circa 300 de de suflete de la jumătatea secolului al XVIII-lea era neîncăpătoare pentru cele circa 1200 de suflete de la anul 1900. Dar lăcaşul suferea şi de aşa-zisa uzură morală, căci satele aveau acum biserici de zid, încăpătoare şi în pas cu evoluţia gospodărească a civilizaţiei moderne. Şi cuvântul obştii săteşti şi al edililor vremii va fi fost fără tăgadă: „Vom intra şi noi în rând cu lumea creştină din jurul nostru. Casa lui Hristos, la vremuri noi, trebuie să însemne mai mult decât lăcaşul acesta al străbunilor, care are acum modesta mărime a locuinţelor noastre”, îşi vor fi zis ei.
          Fermitatea lor în a adăsta la o Biserica nouă a fost de neclintit. S-au împrumutat la „casele de credit” ale vremii, şi-au vândut din vite, ca să respecte datoria de contribuabili egali ori după avere şi osârdie creştină, să poată adăuga un spor pe măsură. Au tocmit meşteri italieni, imigranţi stabiliţi vremelnic prin părţile Neamţului şi, după ani buni de dăruire, în 1913 au înălţat pe turla clopotniţei (parte din corpul lăcaşului) Crucea izbânzii.
          Dar nu după mult timp, ecoul Războiului cel declanşat de atentatul de la Sarajevo ajunse şi la Mirosloveşti, întrerupând definitivarea interiorului Bisericii. Doi ani în care Ţara trăia espectativa specifică neutralităţii, apoi intrarea Țării în război, cu înfrângeri în prima faza, când cuprinsul României ajunse a se identifica doar cu spațiul Moldovei. Tifosul exantematic, un duşman conex războaielor, decima şi Oastea Ţării, şi populaţia necombatantă. La Mirosloveşti, în anul 1917 s-au înregistrat 118 decese, triplu faţă de cu doi-trei ani înainte, din care 43 erau victime ale molimei. În anul acela, dacă decesele menționate ar fi urmat hazardul unei succesiuni graduale, în sat s-ar fi tras clopotele zilnic, ştiindu-se că pentru un decedat se trag clopotele trei zile (de la deces până la înmormântare). Tot atunci, un milion de militari ruşi mărşăluiau pe drumeagurile şi ogoarele din Moldova, iar sute de mii dintre aceştia au devenit, din aliaţi, hoarde de prădători şi siluitori. În aceste condiţii, lăcaşul Bisericii noi a fost târnosit în 1921.
          După un secol de la zidire, iată că timpul şi nepriceperea noastră în a ţine piept vrăjmaşului ce măsoară clipele cu instrumentul pe care noi înşine, victimele lui, i l-am pus la dispoziţie, ne somează să preluăm ştafeta spirituală a vrednicilor noştri înaintaşi. Şi nu spre a construi un nou lăcaş, ci spre a-l restaura pe cel lăsat moştenire, dăruit nouă cu atâta osârdie de bunicii şi străbunicii mirosloveşteni.
          Suntem noi oare demni de testatorii noştri? S-ar părea că ne plecăm deja capetele, spăşiţi, întru a ne recunoaşte neputinţa. De ce? E mai mică oare averea noastră materială decât a celor ce ne-au lăsat moştenire Casa Domnului, spre bună folosire şi îngrijire? A cedat, poate, vrednicia credinţei noastre în Hristos, în faţa celui care unelteşte asupra ei?... Din păcate, se pare că... da.   
          Nici cel care vi se adresează aici, dragi consăteni, frați întru credința creștin-ortodoxă, nu se consideră a se afla printre cei demni de vrednicia adevăratului osârditor întru Hristos. Şi nu ascund asta, măcar pentru a-mi spori şansa de îndreptare. Căci cine-şi recunoaşte căderea, mai are încă un strop de energie spre a se ridica. Încercaţi şi voi/dumneavoastră, dragi mirosloveşteni, "reţeta" aceasta! V-o propun cu smerenie. Iar asta, ușor de dedus, mai ales întru nevoia de a duce la împlinire un testament al bunicilor și străbunicilor noștri, anume de a nu lăsa în paragină  moștenirea lăsată nouă, respectiv lăcașul de închinare al comunității noastre creștine.


Gheorghe Pârlea, consilier parohial (Mirosloveşti, 11.06.2017)








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ANIVERSARĂ

  OMAGIU Ş oimul cu glia-i scumpă peste Prut –      O rheiul îl cunoaşte de demult –    I ubirea-şi cântăreşte azi în sine, M ăsură dând ave...