După primul secol al epocii moderne,
începea veacul cel mai tragic din istoria omenirii, cu două Războaie Mondiale
care au însumat circa 100 milioane de victime (directe şi colaterale).
La începutul acelui veac
apocaliptic, undeva pe cursul inferior al Moldovei, în spaţiul legendar al
Descălecatului voievodal, o obşte sătească – cea a satului Mirosloveşti – trăia
sub spectrul Răscoalei de la 1907. Sărăcia şi nedreptatea socială
nu impietau însă relaţia cu Dumnezeu a bunicilor şi străbunicilor noştri.
Bisercuţa de lemn care satisfăcea râvna de închinare a celor circa 300 de
de suflete de la jumătatea secolului al XVIII-lea era neîncăpătoare pentru cele
circa 1200 de suflete de la anul 1900. Dar lăcaşul suferea şi de aşa-zisa uzură
morală, căci satele aveau acum biserici de zid, încăpătoare şi în pas cu evoluţia gospodărească a civilizaţiei moderne. Şi cuvântul obştii săteşti şi al edililor
vremii va fi fost fără tăgadă: „Vom intra şi noi în rând cu lumea creştină din
jurul nostru. Casa lui Hristos, la vremuri noi, trebuie să însemne mai mult
decât lăcaşul acesta al străbunilor, care are acum modesta mărime a
locuinţelor noastre”, îşi vor fi zis ei.
Fermitatea lor în a adăsta la o
Biserica nouă a fost de neclintit. S-au împrumutat la „casele de credit” ale
vremii, şi-au vândut din vite, ca să respecte datoria de contribuabili egali ori după avere şi osârdie creştină, să poată adăuga un spor pe măsură. Au
tocmit meşteri italieni, imigranţi stabiliţi vremelnic prin părţile Neamţului
şi, după ani buni de dăruire, în 1913 au înălţat pe turla clopotniţei (parte din
corpul lăcaşului) Crucea izbânzii.
Dar nu după mult timp, ecoul
Războiului cel declanşat de atentatul de la Sarajevo ajunse şi la Mirosloveşti,
întrerupând definitivarea interiorului Bisericii. Doi ani în care Ţara trăia
espectativa specifică neutralităţii, apoi intrarea Țării în război, cu înfrângeri în prima faza, când cuprinsul României ajunse a se identifica doar cu spațiul Moldovei. Tifosul exantematic, un duşman conex războaielor,
decima şi Oastea Ţării, şi populaţia necombatantă. La Mirosloveşti, în anul
1917 s-au înregistrat 118 decese, triplu faţă de cu doi-trei ani înainte, din
care 43 erau victime ale molimei. În anul acela, dacă decesele menționate ar fi urmat
hazardul unei succesiuni graduale, în sat s-ar fi tras clopotele zilnic,
ştiindu-se că pentru un decedat se trag clopotele trei zile (de la deces până
la înmormântare). Tot atunci, un milion de militari ruşi mărşăluiau pe drumeagurile şi
ogoarele din Moldova, iar sute de mii dintre aceştia au devenit, din aliaţi,
hoarde de prădători şi siluitori. În aceste condiţii, lăcaşul Bisericii noi a
fost târnosit în 1921.
După un secol de la zidire, iată că
timpul şi nepriceperea noastră în a ţine piept vrăjmaşului ce măsoară clipele
cu instrumentul pe care noi înşine, victimele lui, i l-am pus la dispoziţie, ne
somează să preluăm ştafeta spirituală a vrednicilor noştri înaintaşi. Şi nu
spre a construi un nou lăcaş, ci spre a-l restaura pe cel lăsat moştenire,
dăruit nouă cu atâta osârdie de bunicii şi străbunicii mirosloveşteni.
Suntem noi oare demni de testatorii
noştri? S-ar părea că ne plecăm deja capetele, spăşiţi, întru a ne recunoaşte
neputinţa. De ce? E mai mică oare averea noastră materială decât a celor ce
ne-au lăsat moştenire Casa Domnului, spre bună folosire şi îngrijire? A cedat,
poate, vrednicia credinţei noastre în Hristos, în faţa celui care unelteşte
asupra ei?... Din păcate, se pare că... da.
Nici cel care vi se adresează aici, dragi consăteni, frați întru credința creștin-ortodoxă, nu se consideră a se afla printre cei demni de vrednicia adevăratului osârditor întru Hristos. Şi nu ascund asta, măcar pentru a-mi
spori şansa de îndreptare. Căci cine-şi recunoaşte căderea, mai are încă un
strop de energie spre a se ridica. Încercaţi şi voi/dumneavoastră, dragi mirosloveşteni, "reţeta" aceasta! V-o propun cu smerenie. Iar asta, ușor de dedus, mai ales întru nevoia de a duce la împlinire un testament al bunicilor și străbunicilor noștri, anume de a nu lăsa în paragină moștenirea lăsată nouă, respectiv lăcașul de închinare al comunității noastre creștine.
Gheorghe Pârlea, consilier parohial (Mirosloveşti, 11.06.2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu