O mie de-ntrebări
pe scara Cerului cutează,
și-n timp ce ele tind în sus,
o mie, altele, sondează
adâncul meu de nepătruns –
cel bulgăre dospit de lut,
cu viul înnodat în mine
pe frânghia de la-nceput,
pe ductul cu suspine.
Și-aud un glas curgând prin vine,
nu pogorât din zări senine,
ci din adâncu-mi izvorât,
din Miezul cel zidit în taină
de palmele-Cuvânt:
“Coboară, fiule, coboară,
cu tot cu mia-ți de-ntrebări,
și-atenție la scară!
De ce urci întrebarea sus,
când Cartea e cu tine, jos,
și-n ea, orice răspuns
cu noimă, cu folos?!”
Și-n timp ce-mi coboram frământul,
din nou mă copleși Cuvântul:
“Coboară, fiule, coboară!
Tot Ceru-i jos, învăluie Pământul,
cum mitra – fătul, până a se
naște,
Coboară, fiule, coboară
și pregătește-te de Paște,
deci scapă de povară!”
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu