Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, după ce mi-au plecat copiii, veniți
într-o fulgurantă vizită la casa părintească, m-am alăturat vecinului aflat
stingher pe banca de la poarta propriei gospodării. Asta, ca să suport mai ușor
tăcerea rămasă în ogradă, după golirea ei de ființele celor dragi.
Și n-apucasem a schimba două vorbe cu vecinul, că opri în proximitate un
automobil cu număr de Arad, ceea ce nu era chiar un fapt comun pentru
spațiul moldav în care ne aflam. Din autovehicul coborî un bătrân. Un bătrân cu
trăsături încă frumoase pe chip, puțin adus de spate, sprijinindu-se ușor
într-o cârjă. Vecinul îl privi lung, anume cu rostul de a-l identifica. El
avea, spre deosebire de mine, un indiciu că străinul de baștina noastră nu era
străin de-a binelea. Și după câteva secunde de cercetare asupra celui încă
neidentificat, exultă:
- Măi Stafeică, măi! Tu ești? Hai că nu dau greș, ești chiar tu!
Și străinul scoate un zâmbet zgârcit, drept confirmare:
- Eu sunt. Dar cu porecla asta cu care mi te adresezi tu, nu m-a mai
numit nimeni de vreo patruzeci de ani.
De atâta timp nu mai venise în sat acest fiu al locului.
Comunismul, cu bunele și - mai ales - relele lui, a dezrădăcinat mulți
oameni ai satului. Așa se întâmplase și cu străinul cel cu prezența fulgurantă
la copaia copilăriei sale, la vatra satului de la apa Moldovei, aflată la o
azvârlitură de băț de Războieni și la două de Cetatea Neamțului, spații
restrânse care au în geografia lor duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Dar de ce se întorsese în satul de baștină, după atâta amar de ani,
bătrânul venit din marginea opusă Moldovei, din Banat, regiunea cea în care
sunt amestecate neamurile conlocuitoare? Desigur, e de bănuit. Nu cu treburi
venise, căci el își încheiase de mult socotelile cu viața cea de obște. Nu mai
avea acum decât o treabă: să privească înapoi, fie cu mânie, fie cu mulțumire
de sine, sau cu ambele stări antagonice. Căci înainte nu mai avea de făcut
decât un pas, pasul cel mare, cel de pe urmă.
Omul nostru venise să-și ia cu el, în Banatul care îl adoptase de când
lumea, chipul locului în care și-a trăit cei șapte ani de-acasă și încă alți
câțiva, cei dăscăliți de învățătorii locului. Ba, și câțiva ani ai tinereții,
când începuse, de pe la șaisprezece ani, să devină util satului, ca fierar
potcovar, meserie de mare folos obștii cu câte un cal la aproape fiecare a doua
gospodărie.
Mi-l amintesc și eu, că e mai în vârstă decât mine numai cu vreo șase ani,
pe tânărul acela înalt, cu tenul spre brunet și cu trăsături ale feței
alcătuite din linii simetrice, proporționate cu rigoare de către geometrul cel
de nevăzut.
Dar mai abitir decât dorința de a cuprinde cu ochii cei din inimă
meleagurile începutului său în ale vieții conștiente, musafirul acesta de
câteva ceasuri căuta de zor urmașii lui Vasile a' Floarei, căci un episod din
șirul amintirilor sale de copil i s-a imprimat cu forță în memorie prin această
persoană aflată în centrul său de interes. Cunoscuse, prin ea, senzația
miracolului și nu a putut uita nicicum asta.
Vasile a' Floarei era un țigan pitoresc, aflat, cum îl țin eu minte - tot
cu memoria copilului și a tânărului de mai apoi -, mai mereu umblând pe ulițele
satului. Înalt, slăbănog, cu un facies deosebit de expresiv, anume parcă să
întruchipeze clovnul care se manifesta, prin el, ca atare. De regulă avea fața
mimului trist, plângăreț. Vara purta o pălărie cu borurile excesiv ondulate de
folosința îndelungată și neglijență și, invariabil, cămașa peste cingătoarea
pantalonilor. O pestelcă legată de mijloc, cu câte ceva în ea, îi întruchipa
bocceaua. Iar o jiletcă fără mâneci și soioasă completa, din primăvară până-n
toamnă târzie, inventarul vestimentar care-l particulariza între săteni.
Originalul nostru consătean nu trăia viața parazitară a unor semeni de-ai
lui, ci subzista de pe urma a două îndeletniciri, una practică, utilă
gospodinelor satului, anume confecționarea de bidinele. Cealaltă îndeletnicire
era un truc familiar etniei căreia îi aparținea. Era ghicitor cu ghiocul, iar adițional
folosea și o vietate a bălților, un mormoloc ori un țipar cu habitatul
artificial într-un borcan.
Deși avea nume de familie ca tot omul, după ce îi crescuse una dintre fete,
care se dovedi a fi cam șuie, spre deliciul copiilor satului, tatăl primi,
adăugat la prenumele său, genitivul, cu defect de acord, „a Floarei”.
Dar iată ce i-a implantat Vasile a Floarei în memorie copilului cel
îmbătrânit și întors vremelnic la rădăcini, la Miroslovești, matca anilor care
nu se uită.
Într-o zi de iarnă, gloata de copii zburdalnici în care se afla și copilul
Ion Păduraru, zis Stafeică, ieșise cu săniile pe Humărie, coama de deal în care
pârăul cel ce împarte satul în două a săpat timp de veacuri nenumărate, spre a
răzbate cu ușurință la apa Moldovei.
Sub dâmbul de unde începea derdelușul se afla cocioaba țiganului, aproape
îngropată în malul de humă, o încropire de locuință cu ferestre cât o copertă
de carte. Dar ce preț are fereastra, fie ea cât de mică, în casa omului! Iată,
pentru poet fereastra poate fi etalonul dorului: „Doru-mi-i de dumneavoastră/
Ca unui zid de o fereastră.”
Hărmălaia neastâmpăraților aflați sub alintul anotimpului alb amenința
mereu geamurile cocioabei de lângă surpătura dâmbului Humăriei, căci unde s-a
mai văzut hârjoană de iarnă fără bulgării rotunjiți în palme înroșite de frig.
Firește, în condițiile date, tirurile de grămăjoare albe lăsau amprente pe
pereții casei de sub tăpșanul din care începea mai mereu focul de artilerie al
combatanților cu voci pițigăiate.
Odată, într-o împrejurare ca aceasta, unul dintre bulgări nimeri ținta cea
mai vulnerabilă, cu zgomotul aferent de sticlă făcută țăndări. Locatarul nu era
acasă, dar nu trecu mult și veni, parcă anume spre a constata imediat paguba.
De unde să iei însă făptașul, căci părea că nimeni dintre cei de față n-avea
știință din mâna cui porni ghiuleaua cea rece. Și nici mijlocul cel care
identifică amprenta de pe bulgărele cu pricina, aflat taman sub pervazul
ferestruicii devastate.
Cum-necum, un detectiv cu dinții în schimbare, îndreaptă degetul arătător
spre Ionel a Popii, că el era la comanda unei baterii cu focul în direcția
bojdeucii. Acuzatul se jură că nu din mâna lui porni bulgărele poznei, făcând
asta printre lacrimi sincere de om năpăstuit fără vină.
Nescoțând-o la capăt cu intenția de a lega o noimă pentru eventuala
despăgubire de la tatăl făptașului, Vasile a' Floarei recurse la instrumentele
sale din dotate, cele de ghicitor cu notorietate în zonă. Mai degrabă zis, la
prefăcătoria care îi trecea drept meserie cinstită. Că, desigur, se găseau
destui fraieri care să-i plătească pentru cine știe ce dezlegare ori profeție
personalizată. Și, în asistența curioșilor cu săniile aflate în repus,
bidinarul-ghicitor intră agitat în șandramaua lui, apoi iese cu o mină de
triumfător și cu mâinile ocupate: cu ghiocul într-o mână și cu borcanul cel
având ca locatar țiparul, în cealaltă. Copiii își țineau răsuflarea, căci
așteptau verdictul asupra incriminatei pozne copilărești.
Și vocea judecătorului-ghicitori, însoțită de grimasele adiacente ale
clovnului, sparge liniștea:
- Tu, cel a' lui Stafeică, unde ești? Du-te îndată la tată-tău și zi-i că
vin să-mi plătească geamul pe care l-ai spart!
Primul care răsuflă ușurat a fost Ionel a' Popii, cel acuzat pe degeaba.
Iar cel care aștepta verdictul cu inima la gât era gata-gata să-și ude
pantalonii, cum li se mai întâmplă rar și băieților mai măricei. Se luptau în
mintea lui două forțe. Una, minunea că identificarea făptașului a fost cu atâta
precizie; căci numai el își urmărise cu rigoare direcția tirului în timpul
bătăii cu bulgări. Iar a doua grijă a lui era temerea că de-acum încolo,
tată-său va proba prin ghiocul lui Vasile a' Floarei toate poznele asupra
cărora el va lăsa să plutească aleatoriul.
Prin urmare, bătrânul romantic din Banat, făcu un drum lung cât un curmeziș
de țară, și asta pentru o zi-două, spre a urmări, la origine, o himeră cu
fascinantul chip al copilăriei. Cum să rămâi imun, știind asta?!...
Gheorghe Pârlea
