ZILELE MITROPOLIT VISARION PUIU, LA PAŞCANI

„Meandrele şi tainele” unei prietenii: Mihail Sadoveanu şi Mitropolitului Visarion Puiu

În după-amiaza zilei de 21 februarie (a.c.), ca un privilegiu ce mi s-a oferit, am participat la o manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Părintele-protopop Pavel Postolache, amfitrionul evenimentului şi organizatorul (în asociere cu directoarea Colegiului „M. Sadoveanu”, d-na prof. Carmen Dimitriu), a coordonat manifestarea menţionată. În cadrul programului, pe de-o parte a fost comemorat mitropolitului Visarion Puiu (în contextul debutului „Zilelor Visarion Puiu”), iar pe de altă parte au fost lansate trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi prof. univ. Vasile Iovu, Artist al Poporului.  

Evenimentul cultural a captivat la modul cel mai înalt interesul auditorului: preacucernici si preacuvioşi părinţi, profesori şi numeroşi elevi ai colegiului păşcănean. În modesta mea intervenţie, spre sfârşitul celor trei ore bogate în conţinut informativ şi în încărcătură emoţională, am făcut referire doar la cărţile ce ne-au fost prezentate de prolificul autor cu numele înveşnicit de condeiul marelui prozator născut la Paşcani. Despre păşcăneanul născut numai cu un an înaintea scriitorului, cel ce avea să devină mitropolit al Bucovinei şi, ulterior, seful Misiunii Bisericeşti în Transnistria (administrată de Guvernul României), în perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cum am menţionat, n-am mai apucat a vorbi, probabil spre dezamăgirea părintelui protopop, care îmi propusese s-o fac.  

Ca urmare a neîmplinirii autoasumate (în condiţiile amintite), am simţit nevoia să procedez, pe o altă cale, la o adendda pe tema rămasă în suspensie. Aspectul pe care aş fi dorit să-l subliniez la Paşcani e legat de relaţia celor doi iluştri fii ai urbei păscănene, unul un fericit al soartei, celălalt un purtător de cruce pe propria-i Golgotă.  

      Citisem nu de mult pe un site o opinie care m-a contrariat, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla, în deceniile de după război, prietenului său Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, apoi însărcinat de Ion Antonescu  să reorganizeze Biserica în Transnistria, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când aceasta se afla sub administraţie românească. Ba mai mult, că el, prozatorul, ar fi profitat de pe urma prigonirii mitropolitului. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii e făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi furat ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, casă memorială dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).  

        M-a durut acest punct de vedere, eu neacceptând să separ atât de radical pe scriitorul Sadoveanu, de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e atenuat de o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite în contextul relaţiei celor doi prieteni.  

       Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură Paşcaniul, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt Victor Puiu (viitorul mitropolit), fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor s-a născut la 27 februarie 1879, cu un an (neîmplinit) înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. Însuşi mitropolitul menționează numele învăţătorului păşcănean în "Însemnări din viaţa mea", aflăm prin intermediul scriitorului ieşean Grigore Ilisei. După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu, probabil din satul Ciohorăni, care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica. Cea care o înlocuise pe Profira, spre a-i deveni mașteră lui Mihail, nu era alta decât sora lui Visarion, viitorul mitropolit. Așadar, prin această alianță matrimonială, cei doi școlari ai Domnului Trandafir își vor consolida prietenia și prin relația de înrudire, Visarion devenind unchiul lui Mihail. 

          Noua ipostază din biografia comună a celor doi pășcăneni e sugerată de scriitor în unele din scrierile sale, cele care istorisesc întâmplări (cu „oameni şi locuri”) preluate din Ciohorăni, sat aflat o lungă perioadă de timp, ca și Verșenii Profirei, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Faptul că familia Puiu avea ramuri genealogice şi în satul de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de inegalabilul prozator, e întărit de povestirea La Ciohorăni, din care aflăm că  tânărul Sadoveanu (avea 18 ani), fiind într-o vizită în acest sat, a fost găzduit în familia unui membru al familiei Puiu. Profesorul de limba română Dumitru Călin din Ciohorăni, știind de relația dintre cele două familii, Sadoveanu și Puiu, contextualizată meleagului său, a alcătuit un arbore genealogic al familiei în care s-a născut mitropolitul. La întreprinderea profesorului Calin adăugăm şi un înscris (cu o caligrafie desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti, acest lăcaş de închinare fiind cel în care au fost creştinaţi unii membri ai familiei Puiu, probabil în perioada în care în satul Ciohorăni se construia biserica ctitorită de moșierul Sturza. Confirmă cele de mai sus şi scriitorul şi publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.   

       Relaţia celor doi păşcăneni, deveniţi mari români, a avut, o vreme, un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai biserici, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii” (Vasile Iancu). În acest context relaţional, Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată de pr. prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o strânsă legătură cu arhereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu acesta din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale („Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).  

       Preocupat de relaţia dintre cele două personalităţi care au amprentat puternic timpul lor, eruditul publicist şi scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede că „nimeni n-o ştie [relaţia] în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu [nu o mare prietenie], mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu limitele lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.  

       E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept!) anatema trădătorului de ţară, întărită de condamnarea la moarte în contumacie (1946) şi de caterisire (1950).  Se poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la drama prietenului său.

       Părintele arhimandrit Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia, unde se află muzeul dedicat celor două personalităţi (ne intermediază acelaşi Grigore Ilisei), a găsit în Arhiva C.N.S.A.S. documente în sensul bunelor relaţii între cei doi. Ei purtau o corespondenţă discretă. Scriitorul primise chiar şi o carte de la mitropolitul caterisit, aflat la Paris.

        În anul 1956 Sadoveanu, deşi bolnav (se afla la o clinică medicală din Paris, în urma accidentului său vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară, asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor.    

        Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul intervenise la Gheorghe Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe Visarion Puiu să-şi calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseseră în starea dată. În 1958, din nou, scriitorul îl vizitează, de data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu (viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere, intermediat de Mihail Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat în exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu le-a replicat binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”. Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”.  

       După această ultimă încercare de aducere acasă a mitropolitului nevoit să trăiască în surghiun, fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu trei ani înaintea lui se stinsese din viaţă şi prietenul său, scriitorul. Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor doi români iluştri tutelează acelaşi muzeu memorial, e o idee inspirată, menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia din această relaţie istorică, ce-i drept, cu „meandrele şi tainele” ei.  

                                                                                                                                                                                                                         Gheorghe Pârlea

                                                                                                                                       Mirosloveşti, 27 februarie 2013

  

Foto 1. sursa: www.adevarul.ro
Foto 2. Vasile Soimaru

GRIGORE VIERU, "ÎNTRE ORFEU ŞI HRISTOS"

Ar fi împlinit 78 de ani, dacă n-ar fi  privit în urmă, orfeic, spre iubitul său "frate"...EMINESCU

Poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererita (judeţul Hotin) din Republica Moldova.

Poezia lui Grigore Vieru, „simplă şi limpede, de o înaltă inventivitate artistică, destinată unui spectru larg de cititori din diferite clase sociale, captivează cititorul şi trezeşte în el conştiinţa valorii imense a limbii române”. Poeziile sale de dragoste şi aforismele prezintă dragostea „într-o manieră deosebită, accentuând frumuseţea caracterutui, puritatea şi splendoarea semnificaţiilor acestui sentiment”. Criticul literar Alex Ştefănescu apreciaza că de sub pana lui Grigore Vieru au ieşit „poate cele mai frumoase poezii care s-au scris vreodată în limba română” pe tema mamei, poeme pentru care, în opinia aceluiaşi critic literar, ar fi meritat Premiul Nobel.

La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru se afla în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, poeziile sale având un rol deosebit în deșteptarea conștiinței naționale a românilor basarabeni. A scris în 1988, în „Literatura şi arta” (publicaţie de referinţă în lupta pentru redobândirea drepturilor naţionale) primul text cu grafie latină din Basarabia postbelică şi a fost unul dintre conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. I s-a acordat Ordinul Republicii, ce mai înaltă distincţie de stat. A fost membru de onoare al Academiei Romane.

Poetul a decedat la 18 ianuarie 2009 în împrejurări tragice, urmare a unui grav accident rutier, pe când se intorcea de la o comemorare dedicată naşterii lui Mihai Eminescu. 

***

Îndrăznesc cu pioşenie, călcând pe vârfuri, să-i dedic "Fratelui lui Eminescu" (cf. Nicolae Dabija) modestul meu In memoriam (contextualizat poeziei sale „Între Orfeu şi Hristos”):

În Constelaţia Lirei
(Poetului Grigore Vieru, in memoriam)

În Constelaţia Lirei e mereu sărbătoare,
acolo vălul de pe ochiul mort se ridică,
lacrimile nu mai sunt semne funerare,
acolo durerea nu se pietrifică.
*
Acolo Euridice poate fi privită,
nu mai răpesc mirese flăcăii,
muşcătura de şarpe nu e otrăvită,
acolo-s, desigur, mai generoşi şi zeii…
*
În Constelaţia Lirei e acum Vieru,
iar lacrima lui împietrită jos
e în partea aceea chiar Cerul
celui ce-a fost "între Orfeu şi Hristos”.

                                                           Gheorghe Pârlea

IANUARIE, sub ZODIA POETULUI

De la cititor, OMAGIU!

Poezia inserată aici e un gest de reciprocitate (cu diferenţa - şi deferenţa - de rigoare), în contextul raportului Poet-cititor. Este o replică la poezia „Ţie, cititorule”, semnată de generoasa poetă Gina Zaharia (vezi „Confluenţe literare”). 

O dedic, cu timiditate, privilegiaţilor aflaţi în graţiile muzelor Euterpe şi/sau Calliope, cu EMINESCU în frune (și numaidecât păstrând proporția) .

***

POETULUI

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,

Corabie-s, cu pânze sfâşiate,

Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării

Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.

*

Dar din acest preaplin de neputinţă

Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,

Prevestitor semnal de biruinţă,

Acord suav de muzică divină.

*

Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.
*
Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt... 

ÎNCHINARE ŢIE, MĂRITE EMINESCU!

ÎI MULŢUMESC LUI EMINESCU

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

Fără el, aş fi fost altul…  

Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat tâlcul  

Ca să pot pătrunde Adâncul.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat scânteia  

Ca să pot adora Femeia.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat darul  

Ca să pot străpunge Hotarul:  

Dincolo de mine,  

Dincolo de tine,  

Dincolo de ceaţă,  

Dincolo de viaţă,  

Pân’ voi reuşi  

“Să-nvăţ…a muri” .  

PRIVIND ÎNAPOI...(Nostalgii, la început de an)

UN TROC...INOCENT: TOIAGUL DE MITROPOLIT, ÎN SCHIMBUL BASTONULUI DE TURIST

    Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către subiecţii lor drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar „actul” hazardului? Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său (iertare, că nu-mi mai amintesc care!) ne dă următoarea definiţie a intâmplării: „...întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.
    Câteva din întâmplările de genul celor la care fac referire sunt legate de întâlnirea omului simplu, a omului comun care mă defineşte cu vreo câţiva oameni aleşi, personalităţi cunoscute publicului. Desigur, îi exclud din această categorie pe politicieni. Unii dintre aceşti Oameni care îmi surclasează cu enorm de mult poziţia socio-culturală mi-au oferit privilegiul de a-i cunoaşte mai îndeaproape, facilitându-mi pe parcurs o oarecare legătură cu dumnealor, bucuria aceasta îndrăznind s-o transpun şi în câteva aricole de presă. Alţii mi-au oferit (repet, graţie întâmplării – nu unei meschine ambiţii specifice, spre exemplu, vânătorilor de „trofee”) doar numai câteva clipe de încântare, clipe oprite în loc de modestu-mi mecanism al memoriei.
    Doi dintre aceşti (din urmă) oameni iluştri cărora li s-au intersectat magistralele călătoriilor lor misionare cu îngustele mele poteci sunt ierarhi ai Bisericii noastre ortodoxe. Unul dintre ei e plecat la Cer, anume vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar celălalt e Întâistătătorul Bisericii noastre de azi, Părintele Patriarh Daniel. La întâlnirea mea conjuncturală cu numiţii arhipăstori ai Bisericii, Preacuvioşii Părinţi erau, după mersul timpului, mitropoliţi ai Moldovei şi Sucevei/Bucovinei.
    Se ştie bine (dacă nu persistăm în năravul postdecembrist de-a exagera în negativ istoria) că în regimul comunist al lui Ceauşescu manifestarea religiozităţii nu era reprimată, ci doar „pedepsită”, cu îndulgenţă, să poarte o oarecare surdină; martirajul aparţinea altor epoci.
    Cu Părintele Mitropolit (de atunci) Teoctist m-am întâlnit în vara anului 1981 în pridvorul Bisericii Mănăstirii Durău. Mă aflam cu soţia şi cu doi (dintre cei trei) copii ai noştri intr-o scurtă vacanţă care, găsindu-ne în preajma mănăstirilor, nu putea exclude partea spirituală a entităţii noastre umane, mister intreţinut în mine prin aportul scumpilor mei părinţi trupeşti (plecaţi acum la Domnul), în special al mamei.
    În momentul în care am ajuns la Biserică nu se desfăşura niciun ceremonial religios, dar turiştii intrau şi se închinau la sfintele icoane sau doar admirau opera creatorului de artă bisericească.
    Cu timiditatea ruralilor sedentari ce ne aflam, ieşiţi „in lume” doar prin intermediul taberelor şcolare, în care ne însoţeam elevii, am mers să ne închinăm şi noi în lăcaşul de cult al Mănăstirii. În pridvorul Bisericii am avut surpriza să-l descoperim chiar pe Părintele Mitropolit. Cu specificul vorbei sale domoale, sfătoase, eliberate de sintagme sofisticate, schimba cuvinte cu vizitatorii/credincioşii care păşeau pragul aşezământului de închinare, pentru unii („liber-cugetătorii”) – doar obiectiv turistic. De aceea, Părintele, în veşmintele sale ne-liturgice, cu cârja sa arhierească în mână, îi aborda cu formule verbale ce aduceau a întâmpinare, rostite cu o oarecare „prudenţă”, în înţelesul meu, parcă anume să nu-i agaseze pe cei care se revendicau în sinea lor, sau chiar ostentativ, în exclusivitate turişti.
    Aceeaşi atitudine rezervată am simţit-o la Părintele Arhiereu (care îmi părea la chip foarte apropiat de imaginea pe care o atribuiam eu ascetului) şi în vorbele ce ne-au fost adresate nouă, familiei mele. Totuşi, unei laude directe, cu referire la faptul că, turişti fiind, nu ocolim Biserica, în sensul de spaţiu cu încărcătură duhovnicească, Parintele Mitropolit i-a dat libertatea să ajungă cu reverberaţie la urechile celor aflaţi de faţă. Mi-a mângâiat apoi fiul pe creştet, l-a întrebat câţi ani are şi l-a învăluit într-o caldură de bunic, energie iradiată din lăuntrul fiinţei sale şi intermediată edificator de limbajul chipului.
    La cei şase anişori ai săi, Bogdan-Mihail al meu şi-a rostit timid identitadea consfinţită prin Sfânta Taină a Botezului, iar Părintele s-a arătat încântat. A rămas în dialog cu el, propunându-i şăgalnic, fapt deja declanşat de iniţiator, să facă schimb de toiege. Desigur, pruncul meu, atras de diferenţa decorativă dintre toiagul pastoral de arhiereu şi modestul lui baston cu toporaş în capăt, a achiesat, cu o oarecare timiditate, la propunerea glumeaţă a blândului Ierarh.
    O credincioasă a dat imediat acestui „ritual” ludic o conotaţie ce aducea a proorocire, prezicându-i puştiului meu un viitor legat de slujirea Bisericii. Desigur, eu, neîntrezărind la fiul meu germenele unei asemenea predestinări, acesta având deja conturată o personalitate înclinată spre neascultare, i-am exprimat Părintelui temerea că prognosticul invocat n-are şanse să se confirme. Înalt Preasfinţia Sa a rezonat senin la remarca mea şi a adăugat, în context, şi concluzia sa, anume că harul preoţesc stă în puterea Domnului Ceresc.
    Acum, peste ani, găsind undeva, păstrat ca o relicvă, doar toporaşul din vârful bastonului de turist al fiului meu, atins de cel ce devenise între timp Conducătorul Bisericii noastre, am şi rezultatul prognozei acelei femei, martoră la clipa de graţie cu Părintele Teoctist. E drept că fiul meu a căpătat între timp aspiraţii spre înalt, dar nu spre Cerul cel care ni L-a dăruit pe Hristos, ci spre cerul cel care ispiteşte omul în a tinde spre înălţimile albastre, intermediindu-i asta ţancurile de piatră ale muntelui semeţ.
    Acum fiul meu, între altele, înfruntă piscurile Alpilor italieni. Iar eu, tatăl, îmi împart emoţia între gândurile legate de aspiraţiile lumeşti ale fiului şi gândurile cele venite odată cu amintirile, aduse la o anumită vârstă pe „aripile” nostalgiei. Acum, iată, fâlfâitul de aripi nostalgice mă mângâie cu boarea caldă a întâmplării de demult, legată de întâlnirea cu Părintele Teoctist, Patriarhul de mai târziu care a dat românilor unicul prilej de a fi văzut alături de un Papă – ca o efemeră iluzie a unei re-Unite Biserici întru Hristos. 

OMAGIU ONOMASTIC, DE SF. VASILE CEL MARE

Onomastică

(Distinşilor basarabeni Vasile ŞOIMARU şi Vasile IOVU, personalităţi ilustre care ne-au onorat meleagul)

Dintre toţi ce-şi zic „Vasile”
(Şi românii i-au năşit),
Numai doi contează-anume:
Doi Români din...Răsărit..

Unul ciocârlia-ntrece
Cu-al lui tril de nai vrăjit,
Celălalt viaţa-şi petrece
Unind Neamul despărţit. 

Vrednică-i a lor lucrare

De-a Ierarhului cel Sfânt!

La Cer, fie-le-ndurare –     

Iar glorie, pe Pământ!

MESAJUL BUNICULUI-BLOGGER, DE CRĂCIUN 2012

BRĂDUŢUL

(Dedicată scumpelor mele nepoate: Emma, Elisabeta, Diana)

*

Sita Cerului tot cerne

Pulberi fine de cristal,

Scutec Pruncului aşterne

Peste lut primordial.

*

Bat din aripi heruvimii

Ca să primenească zarea,

Pruncii noştri află primii

Că începe Sărbătoarea.

*

Semn al marii bucurii,

Muntele-şi asumă jertfa,

Pe când coruri de copii

Îi cinstesc în imn oferta:

*

“Brad semeţ crescut pe creste,

Uneşti Cerul cu Pământul,

Fiindcă tu ne dai de veste

Că din nou coboară Pruncul.”

*

Iată-n inima-mi bătrână

Se revoltă-un băieţel

Parcă încercând să-mi spună

Că ar vrea brăduţ şi el.

*

O, copil uitat de vreme,

Au acum prioritate

(Când de brad o să mă-ntrebe)

Scumpele mele nepoate!

*

Sita Cerului tot cerne

Pulberi fine de cristal,

Scutec Pruncului aşterne

Peste lut primordial.