Mesaj aniversar, Maestrului Vasile Iovu

Vlăstar de...Orfeu

(Maestrului naist, de la ascultător, omagiu!)

Când Dumnezeu făcu Suflarea,
El binecuvântă astfel Pământul:
„Dau omului în dar Cuvântul
Şi păsării îi dau Cântarea”

Dar, dintre oameni, El a sorocit
Şi câtorva sfinţitul har
Ce îl primiră păsările-n dar –
Şi lumea-n armonie a-nflorit.

Iar din Orfeu cel legendar,
De Domnul binecuvântat,
Odraslă mândră s-a-nălţat
În glia satului Bardar.

Din naiul său de carpen sau jugastru,
Din sufletu-i înaripat,
Pământu-i drag, ce-i încă-nstrăinat,
Îi soarbe cântecul măiastru.

Când triluie VASILE IOVU,
Din fluierat, şi vântul tace!,
Măiastra ciocârlie terţă-i face –
Şi-i mulţumit, acolo sus, şi Domnu’.
                                             
                                                     (Gheorghe Pârlea)

Mesaj aniversar, Dlui Acad. Nicolae Dabija

Distinse Domnule Academician NICOLAE DABIJA,


La aniversările D-Voastre jubiliare, gândurile de preţuire venite din partea unor anonimi ca noi n-ar fi avut şanse să licarească, estompate fiind de mai luminoasele urări ale unor distinse personalităţi de anvergura staturii D-Voastre culturale.


Încercăm acum, la a 63-a Aniversare a Zilei D-Voastre de Naştere, să vă semnalăm, de-aici, de jos, din masa cititorilor Domniei Voastre, preţuirea noastră pentru ceea ce reprezentaţi în literatura română şi în publicistica militantă dedicată Românismului, promovată în „Literatura şi arta”, săptămânalul pe care-l conduceţi şi prin care, mai ales, v-am cunoscut şi v-am îndrăgit..


Ştim că sunteţi un veritabil combatant – chiar Comandantul – pe "frontul de Est" al războiului (azi, un război "rece") dus, de două secole, împotriva Neamului nostru din această parte de Vatră Românească numită Basarabia. Ştim, întristaţi, că Ţara, prin reprezentanţii ei politici, nu vă sprijină. Dar sperăm din tot sufletul că îl aveţi Aliat pe Bunul DUMNEZEU – Cel Care asigură, în luptă, izbânda celui drept împotriva celui nedrept. Vedem în Dumneavoastră un David înfruntându-se cu un Goliat. Şi nu ne îndoim de deznodământ.


Cei din Mirosloveşti, cărora le-aţi dăruit privilegiul de a le fi Distins Oaspete – cunoscând astfel şi Omul Ales în care Domnul a insuflat Harul – , vă asigurăm de toată dragostea (neîntinată de păcatul ipocriziei) şi de adânca noastră recunoştinţă.


Vă urăm LA MULŢI ANI – în deplină sănătate fizică şi neobosită forţă spirituală necesare VREDNICULUI PAZNIC DE PE ÎNĂLŢIMI (Înălţimile Neamului), care – mai presus de supremul titlul de Academician – poartă un nume pentru istorie: NICOLAE DABIJA !.


În numele mirosloveştenilor, cu speranţa că ne veţi mai onora baştina,
ec. Ionuţ Gospodaru, primarul comunei Mirosloveşti
înv. Gheorghe Pârlea

15 IULIE, 2011, Mirosloveşti

Punţi peste Prut - Articole aniversare

“Cine dăruieşte – la rându-i…primeşte”

(Se dedică D-nei conf. univ. dr. Lidia Kulikovski)


În prima zi de joi din ultima lună a anului abia încheiat, urmându-mi tabietul ruralului dedat – cu greu, ce-i drept – la năravul indus de tehnologia vremurilor postmoderne, am accesat, cu o bucurie repetabilă din joi in joi, Literatura şi arta. Ca de obicei, am citit pe nerăsuflate editorialul D-lui Dabija, apoi am început să “răsfoiesc” paginile, căutând, selectiv, articole semnate de ceilalţi distinşi cunoscuţi ai mei. La pagina 4, privirile-mi lacome s-au oprit pe imaginea fizică a D-lui Vlad Pohilă de pe coperta inserată în revistă şi pe imensul text aferent care, după titlu, inventaria roadele “toamnei” Cărturarului.


Despre apariţia Biobibliografiei prodigiosului Slujitor al Cuvântului aflat în simbria Bibliotecii Municipale B.P. Haşdeu ştiam de la Dl. dr. Vasile Şoimaru. Despre conţinutul volumului, însă, numai intuitiv – o intuiţie susţinută, totuşi, de o oarecare cunoaştere a faptelor vrednicului publicist chişinăuian.


Cu motivaţia specială a cititorului subiectiv – căci nici competenţa nici detaşarea sentimentală nu-mi erau cu putinţă, ca să fiu “cititorul ideal” –, am parcurs, “la virgulă”, tot textul. În final a trebuit să exclam: “Doamne, asta ar trebui să fie opera unui cărturar cu vârstă matusalemică, iar, din cât ştiu eu, Dl Vlad nu e, încă, nici măcar sexagenar”. Apoi, dezafectat de la forţa acaparatoare a eroului din demersul publicistic, reperez şi portretul autoarei, şi-l asociez cu semnătura celei care a construit, “cărămidă cu cărămidă”, acest edificiu publicistic.


Numele respectabil al D-nei conf. univ.dr. Lidia Kulikovski îmi este familiar, într-o anume măsură, limitată doar de disponibilităţile mele modeste de informare. Si apropo de numele strict literal, nu mă număr printre cei din dreapta Prutului cărora le este ”peste mână” să accepte că, pe malul stâng, persoane ale căror nume includ structuri ortografice necaracteristice limbii române coexistă în spirit profund românesc cu purtătorii de nume neaoşe.


Antroponimul distinsei Doamne de la Chişinău a început să capete substanţă şi pentru mine de când l-am întâlnit, chiar în propria-mi baştină, pe D-l Vl. Pohilă. Începând cu acea zi, arealul geografic al habitatului meu rudimentar, hotărnicit de dealuri purtătoare de cortine culturale (fară “vina” inertelor formaţiuni geomorfologice), a început să se lărgească benefic spre Est. Deşi, zice-se că doar Vestul este reperul unui asemenea privilegiu. De atunci, să fie cu vreo 6-7 ani în urmă, odată cu vizita unui drag oaspete basarabean în localitatea noastră (există aici o mică istorie) adaug pe rafturile modestei mele biblioteci şi câte un număr din preţioasa revistă BiblioPolis. Şi, este ştiut, numele Doamnei Kulikovski, Directorul general al Bibliotecii Municipale B. P. Haşdeu din Chişinău, e nelipsit din caseta tehnică a revistei, în calitate de Director, iar deseori, în destule numere, Domnia Sa semnează unul-două articole, chiar şi trei.


Desigur, multe demersuri publicistice ale distinsei Doamne Director sunt disertaţii deosebit de tehnice, aplicate, biblioteconomice şi adresate invidiaţilor slujitori ai “Templului Cărţii”, dar mai greu frecventabile de către ceilalţi cititori. Eu însă, atât dintr-o datorie autoasumată, ca beneficiar al produsului cultural pe care-l girează D-na Kulikovski, cât şi dintr-o curiozitate legată de soarta Cărţii – aflate într-o competiţie acerbă cu celelalte căi de promovare a informaţiei –, îi citesc motivat articolele.


Am constatat astfel că imaginea Bibliotecii, instituţia multimilenară mai veche decât Biserica, poate rezista ca nealterată în faţa “uzurpatorilor” cu veleităţi ultratehnologice. Că “diplomaţia” biblioteconomiei reuşeşte să convertească forţa brutală a “agresorului” (a internetului, spre exemplu) într-o conlucrare “pacifistă”, favorabilă Cărţii, cel puţin pe durata unui “armistiţiu”, prelungit strategic. Până la o eventuală regrupare a forţelor care servesc Cartea fizică.


În ce priveşte Biblioteca Municipală, al carei manager general este distinsa Doamnă Kulikovski, constat din demersurile inserate în BiblioPolis – unele cu referire la un Plan de dezvoltare pe termen lung (anul 2017) –, dăruirea, profesionalismul, apetenţa pentru redefiniri, reorganizare, deschidere, conlucrare cu celelalte biblioteci din spaţiul românesc, tehnologizare, europenizare, aspiraţia spre excelenţă. Fapte confirmate de recunoaşterile obţinute deja, graţie acelui “neastâmpăr profesional”, cum, metaforic, numeşte Doamna Director general condiţia “reuşitei instituţionale şi individuale”.


Frumos destin profesional e acela legat de administrarea moştenirii culturale – de fapt, a valorilor care constituie identitatea Naţiunii –, de gestionarea Cărţii! Dar prozaicul “gestionare” e mult sub aura romantică, profund umanistă, pe care o poartă Bibliotecarul. Trăind în universul cărţii, omul capătă nobleţe. Cartea, cum însăşi Doamna Kulikovski ne aminteşte, e “veşmântul interior” al omului, mătasea care îi “îmbracă mintea şi sufletul”.


Cunoscându-l ceva mai bine pe Dl Vlad Pohilă, exemplu edificator de persoană bogat şi frumos înveşmântată lăuntric de către Bibliotecă, nu mă îndoiesc de nobleţea colaboratorilor săi, de bogăţia zestrei lor culturale, de abilităţile lor legate de măiestria Cuvântului. Şi, aici, ca să dau un exemplu edificator în sensul celor afirmate, revin la “Toamna lui Vlad Pohilă” din Literatura şi arta, semnat de Doamna Lidia Kulikovski. Revin ca să subliniez forţa autoarei în actul de analiză a unui asemenea vast şi variat univers de creaţie, ştiinţa în operaţia de sinteză a faptelor culturale ale celui asupra căruia recenzenta, cu dăruire, s-a aplecat. Si această laborioasă construcţie e desăvârşită graţie meşteşugului legat de scriitură, de arta scrisului.


Trecând la o altă nuanţă privind demersurile distinsei Doamne, prin intermediul Cuvântului, încă mă mai urmăresc sensibilitatea, generozitatea, stilistica dezvăluite din portretele romantice dăruite, în BiblioPolis, slujitorilor Cărţii. Aleg aici, în fugă, doar două exemple – portretele dedicate D-lor Alexandru Horaţiu Friscu şi Vlad Pohilă, distinşi membri ai Echipei Bibliotecii Municipale.


Desigur, marile preocupări ale D-nei Kulikovski, intermediate de cuvântul scris prin mâna proprie, sunt legate de domeniul pe care Cetatea i l-a dat în responsabilitate. Deşi vieţuitorul rural pe care-l reprezint aici, în dorinţa lui de informare, e supus mereu efectelor alternative sau conjugate ale factorilor perturbatori de tip rural, îmi strecor timp să răsfoiesc volumele BiblioPolis-ului ori de câte ori le primesc, ca să pot afla, spre exemplu, între altele, despre grija Domnei Kulikovski pentru relaţia tineneretului cu învăţătura cărţii de bibliotecă (Tinerii şi “zăbava cetitului”, BiblioPolis, vol 25, 2008). Sau despre legătura frăţească, mereu reactivată, cu bibliotecile din Ţara-Mamă a Neamului cel încă despărţit, disponibilitatea de a împărtăşi bucuria succesului în relaţiile cu celelalte Biblioteci partenere din România, aspecte care relevă zestrea lăuntrică a Doamnei Director, clădită în matricea spirituală a bunilor noştri strămoşi. Întăresc această constatare invocând, ca exemplu, doar semnalarea entuziastă, sub semnătura Domniei Sale (BiblioPolis, vol 30, 2009), a performanţei B.M.Bucureşti de a finaliza programul de traducere în limba română a Buletinului Bibliotecilor din Franţa. Bucuria celei care semnaleaza evenimentul, simt, e şi speranţa unui orizont mai facil pentru BM Chişinău spre a fi considerată şi ea – de drept, că de facto nu mă îndoiesc – o instituţie europeană.


Revenind la momentul care a constituit click-ul demersului de faţă (pornit cu timiditate şi circumspecţie asupra instrumentelor proprii), numele Doamnei Kulikovski, autoarea complexei recenzii a Biobibliografiei D-lui Vlad Pohilă, mi-a declanşat şi sentimentul unei datorii neîmplinite, care, de fapt, e mobilul principal al întreprinderii mele aici. Să mă explic.


Dl dr. Vasile Şoimaru, în contextual relaţiilor sale speciale cu oamenii locurilor de baştină ale strămoşilor săi, a iniţiat o secţiune de carte basarabeană în cadrul Bibliotecii comunei Mirosloveşti. Co-artizanii acestei iniţiative, cu adânci conotaţii spirituale, ne-au adus şi cărţi donate de Biblioteca Municipală B. P. Haşdeu, evident, cu avizul expres şi generos al D-nei Kulikovski. Şi noi, beneficiarii, încă nu ne învredniciserăm să-i mulţumim cuviincios Dăruitorului. Eu, ca intermediar al relaţiei onorante cu intelectualii basarabeni, purtam greu povara acestei neîmpliniri. Mă despovărez (parţial) acum, cu însufleţire, ca o întoarcere târzie şi modestă – mult sub valoarea Darului –, ca să confirm, cât-de-cât, valoarea unui îndemn născut tot în incinta spirituală a celei mai importante Biblioteci a Chişinăului: “Donaţi cărţi! (…) Iar cine dăruieşte – la rându-i primeşte” (Vl. Pohilă).


Şi, apropo de valoarea modestă a mulţumirilor mele, comparativ cu generozitatea D-nei Director general, închei cu o împrejurare purtată peste decenii de copilul care supravieţuieşte în mine. Bunicul meu de pe tată era o fire închisă şi rar îi răzbătea lumina launtrică pe chipul său. Uneori, toamna, când nucii îşi dăruiseră deja recolta, mă chema la el discret şi cu un aer misterios. Băga apoi mâna în sân, invariabil în dreptul inimii, şi scotea de acolo o nucă scăpată de vreo cioară şi culeasă de pe ogorul dezgolit de holdă pe care-l cerceta melancolic. Abia atunci, când, cu mâna tremurândă îmi întindea darul, licărea pe chipul lui de dăruitor luminiţa aceea atât de absentă în rest. Deşi aveam podul plin de nuci, zâmbetul bunicului mă îndemna să adaug plusvaloare darului său nesemnificativ. Si nuca aceea supravieţuia celorlalte din pod până primavara târziu.


Nu mă îndoiesc că distinsa Doamnă Kulikovski va primi restantele şi modestele mele mulţumiri în spiritul parabolei de mai sus. Evident, eu fiind cel care îl substituie pe bunic. Nu pentru că nu ştiu să zâmbesc frecvent, ci pentru că mulţumirile mele reprezintă o nesemnificativă…nucă. Iar Doamna, nu mă îndoiesc, are “podul” plin.


(Gheorghe Pârlea - publicat în Basarabia literară din 24 martie, 2011)



Mulţumesc întâmplării, „meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu”

(Se dedică Doamnei Ninela Caranfil, Artistă Emerită)


O întâmplare (poate că nu chiar întâmplare) m-a găsit – vorba vine – la o intersecţie de drum secundar (cărăruia anonimei mele existenţe) cu un altul, principal, o magistrală a itinerariilor unor frumoşi intelectuali basarabeni. Frumoşi trupeşte, dar peste măsură de frumoşi în sensul conceptului pe care-l promovează „fenomenul” Dan Puric: „omul frumos”. Pe câţiva dintre aceşti Oameni Frumoşi din Basarabia i-am întâlnit „faţă la faţă”, pe alţii, prin cei dintâi, numai...„suflet la suflet”. Printre cei ce mi s-au arătat în chipul creat de Tatăl Ceresc (prin intermediul ucenicilor Săi muritori – parinţii de oameni), s-a aflat şi o Doamnă, o Distinsă Doamnă, pe care Dl. Vlad Pohilă (sau, poate, Dl. Vasile Şoimaru – memoria mă trădează) mi-a/ne-a prezentat-o, într-o zi de toamnă târzie, la Fălticeni. Era Doamna Ninela Caranfil, celebra Artistă Emerită.


La cei şaizeci de ani ai mei (cu vreo alţi câţiva peste) văd femeia de orice vârstă prin intermediul unui alt fel de ochi, un ochi coordonat de alte resorturi decât cel de la tinereţe... Un ochi, aş spune, mai cinstit, mai drept cu creaţia-pereche a bărbatului. Totuşi, a se păstra, aici, în cele ce urmează, şi o rezervă faţă de capacitatea acestei analize „vizuale” pe care mi-o asum. Asta, pentru că ochiul meu lăuntric în care se reflectă imaginea Distinsei Actriţe de la Chişinău e, totuşi, un instrument cu o „carte tehnică” modestă, rudimentară...Ceea ce înseamnă că ar putea rezulta din această întrepriderea un portret aparţinător operei naive. L-am auzit însă pe Dl. Andrei Pleşu (şi cine nu-l crede?), spunând că diletantul nu trebuie înfierat, fiindcă produsul acestuia are încorporat în el pasiune, dragoste...


Aşadar, atunci, la Fălticeni, când Doamna Ninela Caranfil îi însoţea şi susţinea pe domnii V. Şoimaru şi Vl. Pohilă, care-şi lansau şi în mica urbe a marilor personalităţi cărţile („Românii din jurul României în imagini”, respectiv, „Şi totuşi, limba română”), am ascultat-o pentru prima oară pe îndrăgita Actriţă recitând din marii noştri poeţi. Făcea asta fără a implica Prutul ca hotar cultural, cum, din pacate, nu se face şi în dreapta râului nevinovat. Ne-a rugat să nu aplaudăm între poezii, cerere din care am dedus că recitalul Domniei Sale avea o anume cursivitate tematică şi că deconectarea repetată de la fiorul artistic (deja indus încă de la primul vers rostit) ar fi afectat, în întregul său, demersul actoricesc. Intonaţiile Artistei Emerite, de o amplitudine largă, de la piano la fortissimo, de la liniştea lăuntrică la răscolitorul dramatism, de la resemnare la revoltă, într-o corelare ideală cu textele poetice, şi limbajul nonverbal al artistei, atât de flexibil, de nuanţat, m-au determinat să-mi redefinesc reprezentarea proprie asupra poeziei şi artei dramatice. Nu întâmplător, am tras eu concluzia, muzele conlucrează în folosul frumosului...


Doamna a vorbit, însă, la Falticeni, şi ca un tribun al Naţiunii, despre zbuciumul fruntaşilor români din Basarabia, în lupta lor pentru recuperarea spiritului românesc. Deşi fragilă, aparent, Oratoarea mi-a reactivat ungherul de memorie în care păstrez imaginile Anei Ipătescu – eliberatoarea conjuncturală a liderilor paşoptişti – şi a Eaterinei Teodoroiu, eroina din Războiul Reîntregirii Neamului.


Faptul acesta cultural şi artisctic susţinut de Doamna Ninela Caranfil m-a copleşit, m-a răscolit, m-a trezit dintr-un soi de somn, suprapus pe starea de veghe. Eram, aici, un...Quasimodo în faţa Esmeraldei. Şi cu atât mai în rol devenisem când, după Actriţă, a trebuit să îndrug şi eu câteva cuvinte referitoare la cartea unuia dintre cei doi cărturari care mi-au intermediat revelaţia întâlnirii cu această Doamnă a Scenei. M-am şi scuzat că o fac dupa un asemenea moment înălţător, recunoscând că vorbele mele, după recitalul Doamnei, nu pot fi decât nişte sunete cacofonice.


Şi, într-o altă zi, surpriză: fermecatoarea Actriţă fără vârstă, însoţită de aceiaşi Oameni Frumoşi, adăugându-li-se şi scriitorul Nicolae Rusu, un Român basarabean din aceeaşi stirpe cu cei pe care îi acompania, poposi din nou la Mirosloveşti. Intelectualii basarabeni erau în trecere prin preajma baştinei noastre şi nu ne-au ignorat, ci ne-au onorat cu distinsa lor prezenţă, dar mai ales cu graţia zeiţei Thalia.... Era ca o conjunctură instrumentată de Cineva Care, acolo Sus, ne iubeşte. Într-un cadru particular, în ambientul familiei tânărului şi vrednicului primar Ionuţ Gospodaru, actriţa m-a/ne-a reconectat la senzaţiile trăite la Fălticeni.


Dar, conform principiilor matematice elementare, după numărul doi, condiţionat (ce-i drept) de adăugarea unei unităţi, urmează numărul trei. Doamna Artistă Emerită ne-a gratulat şi cu distinsa Sa prezenţă la ultima sarbătoare a satului nostru, în aproximativ aceeaşi distinsă componenţă basarabeană. De data aceasta, scena Teatrului Naţional „M. Eminescu” din Chişinău căpătase (păstrând proporţia) o sosie în satul de pe Valea Moldovei, aflat în arealul meleagurilor istorice ale epopeicului Războieni. Şi, în sala Căminului Cultural, fiii satului, întorşi pentru o clipă în locurile natale, au căpătat, între altele, prin Actriţa-Oaspete, cea mai inspirată definiţie a Femeii. Intermedierea o asigura, indirect, marele Poet basarabean Dumitru Matcovschi, dar traducerea pe viu a metaforelor sale era acum făcută (şi exemplificată), în consens absolut cu portretistul, de Doamna Ninela Caranfil. Până la această magistrală demonstraţie a Artistei, femeia (în general) pe care o percepusem eu era mai artificială, zugravita fie în culori mai reci, mai palide, fie în culori mai stridente, mai opulente. Graţie Doamnei Ninela Caranfil (nu ignor rolul poetului) am acum, păcat că prea târziu, portretul autentic al Femeii. Mă fascina, până atunci, forţa artistică a picturii, în raport cu celelalte arte, dar am constatat în acea zi că am ceva de corectat: cuvântul scris şi rostit, în tandem, surclasează opera plastică.


Şi, abundenţa darului venit prin intermediul Scenei însufleţite de Maestră a continuat să ajungă la Mirosloveşti şi pe altă cale decât cea directă. Spre exemplu, CD-ul „Rugă” e modul prin care eu, puţin-rugătorul la Cer, reuşesc să ating trepte de trăire superioară, inaccesibilă mie altfel decât prin intermedierea copleşitorului demers artistic al Actriţei.


Printr-o altă împrejurare, am primit şi un Dar (semnat de acelaşi autor) care îmi lărgeşte orizontul asupra staturii cultural-spirituale a Frumosului Om care poartă numele şi prenumele Doamnei Ninelei Caranfil: cea de-a doua carte a Domniei Sale, „Nebănuitele provocări ale Scenei”.


Eu, cititorul comun al cărţii Domniei Sale (carte dăruită cu autograf şi re-citită zilele acestea), nu am abilitatea celor care au făcut deja frumoase aprecieri la adresa cărţii, dar îndrăznesc totuşi să-mi exprim succint starea de spirit pe care am trăit-o în timpul lecturării şi, evident, ca un ecou, după . Şi ceea ce aş putea spune în urma săvârşirii acestui act cultural la care m-a îndemnat Dăruitoarea, cu frumos folos pentru mine, e că, şi la a doua lectură, cartea a dezamorţit în sufletul-mi rutinat de cotidianul anost, în care re-cad mereu, seva aceea adormită care – ca să folosesc o comparaţie – în lumea vegetală, atunci când vine vremea, dă naştere Primăverii. Reflecţiile sensibile ale autoarei, provocate de “La primavera” lui Botticelli, mi-au indus acest gen de regenerare sufletească în timpul citirii textelor cărţii dăruite.


Cartea aceasta, care relevă şi obstacolele din viaţa autoarei, îi furnizează, implicit, cititorului şi garanţia înaltă că protagonista va continua să înfrunte demn şi profund uman Viaţa, acest unic miracol care ar trebui să ne intereseze exclusiv, cum adânc reflectează autoarea în Nebănuitele provocări ale scenei.


Am citit, încărcat de emoţie (am şi eu suflete dragi plecate în Lume), segmentul din carte dedicat călătoriei autoarei la Roma, Cetatea eternă a Latinităţii. Ce frumos e împletit aici entuziasmul turistului cultivat, cu receptivitatea sensibilă faţă de drama dezrădăcinării românilor ce-şi croiesc destinele pe meleagurile fostului Imperiu al originii noastre! (daca nu cumva sunt de făcut aici, de către istorici, câteva corecturi). Un exod al băştinaşilor nostri, în “contrapartidă”, peste timp, căci cu două milenii în urmă, cei smulşi de la baştina lor de către împăraţii Romei, ca să se întâmple naşterea Poporului nostru (cum am învăţat la şcoală), vor fi trăit şi ei aceeaşi dramă. Poate că pribegii noştri de azi, de la Roma, ale căror suflete înstrăinate au îndurerat inima autoarei, au de plătit mândria noastră (probabil exagerată) de urmaşi latini.


Aşadar, iată o bucurie înaltă şi o onoare dăruite unui trăitor rural, beneficiar care nu poate răsplăti cu nimic privilegiul oferit de ceea ce, la origine, a fost…întâmplarea. Dar poate că întâmplarea e “meşterul cel tainic şi iscusit al lui Dumnezeu” (în înţelesul lui Sadoveanu) şi că voi fi făcut şi eu ceva bun în viaţă ca să merit Darul cu numele Artistei Emerite de la Chişinău. În caz că e aşa, Slavă Ţie, Doamne! Şi… sărut mâna, Doamnă Ninela Caranfil! La multi ani!




Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi

(Publicat în BiblioPolis, nr.2/2011, Chişinău)


De jos, mult prea de jos, un gând aniversar


Când trecea Prutul “separatistul” ca să-şi caute strămoşii pe malul râului Moldova – Neamul Şoimăreştilor, făcut celebru de condeiul “Ceahlăului” literaturii române –, doctorul în economie (şi mai mult decât atât) Vasile Şoimaru era adesea însoţit de câte unul sau doi prieteni de la Chişinău. Şi aceşti prieteni ai săi erau întotdeauna personalităţi de statura intelectuală a universitarului de la ASEM, de aceeaşi forţă civică precum a celui ce şi-a pus amprenta, în solidar cu ceilalţi, pe transformările istorice, naţionale, din ultimii douăzeci de ani ai statului româno-moldovenesc din stânga Prutului.


De câteva ori, între aceşti onoranţi însoţitori ai D-lui dr. Vasile Şoimaru s-a întâmplat să fie şi distinsul scriitor şi gazetar Vlad Pohilă. Un privilegiu pentru dascălii de şcoală rurală din Mirosloveşti, între care mă aflu, de a-l fi ascultat vorbind pe acest erudit despre Basarabia cea răpită de zmeii Răsăritului, pe timpul când Feţii-Frumoşi carpatini nu erau Acasă, despre soarta limbii şi culturii române în decursul timpului şi la zi, despre identitatea neamului nostru aflată (încă!) sub obida asupritorului slav.


Un privilegiu, zic, fiindcă Dl. Vlad Pohilă este alt fel de intelectual decât ceilalţi pe care i-am cunoscut până acum, nu mai puţin fermecători şi aceştia în meşteşugul comunicării spontane, în consistenţa informaţiilor şi ideilor personale pe care le-au vehiculat în prezenţa modestului martor care am fost. Dar Dl. Vlad Pohilă sparge o anume rutină a ceea ce însemnă dialogul de ocazie. Domnia Sa nu lasă niciun dram de loc banalului, toată fraza sa are consistenţa erudiţiei, iar orice subiect adus în vorbă capătă spontan şi conotaţie inter şi intradisciplinară. Şi, pe lângă substanţa disertaţiilor D-lui Vlad Pohilă – orale, spre exemplu – , ni se dezvăluie şi o altă marcă a personalităţii sale: ritmul verbal în care emite unităţile sintactice, cu timbrul său baritonal, strunit la o amplitudine medie dar având fluenţa unui râu de munte. Clipele acelea de oprire a vorbirii la intervale neuniforme sunt tocmai momentele necesare prin care vorbitorul găseşte piesele de puzzle care compun fără vreo eroare tabloul, întregul.


Iar atunci când discursul său este dedicat unei teme prestabilite, eseurile rezultate relevă fără tăgadă amprenta Omului de Cultură care vieţuieşte spiritual în Templul Cărţii, instituţia chişinăuiană cunoscută sub numele de Biblioteca Municipală “Bogdan Petriceicu Haşdeu”.


Dar observ că, dominat de imaginea deja conturată în sinele meu, vorbesc de legătura cu distinsul cărturar de la Chişinău ca şi cum aş fi avut întâlniri nenumărate cu Domnia Sa, suficiente ca să-l cunosc de-a binelea. De fapt întâlnirile noastre “faţă la faţă” pot fi numărate pe degetele unei singure mâini. Însă legăturile cu distinsul scriitor şi gazetar, absolut onorante şi benefice pentru mine, au fost/sunt întreţinute printr-un vehicul “de la distanţă”. Această istorie a relaţiei noastre (abia îndrăznesc să invoc asta) – nesemnificativă, fireşte, pentru Cărturar, dar cu semnificaţii înalte pentru mine – a mai fost inserată în câteva demersuri de presă. Dar încă n-am îndrăznit până acum să dezvălui public sentimentul special pe care i-l port D-lui Vlad Pohilă şi dintr-un motiv absolut subiectiv, motiv pe care l-am ferecat o vreme, ştiind că el ţine totuşi de egoism, de mândrie (mai mult sau mai puţin deşartă), de păcat – creştineşte vorbind.


Aşadar, pe lângă admiraţia pe care i-o port eroului modestei întreprinderi de faţă, cu argumentele rezumate mai sus, D-lui Vlad Pohilă îi datorez o profundă recunoştinţă pentru un credit pe care mi l-a acordat peste ceea ce cred eu despre solvabilitatea mea în domeniu. Se ştie că sub competenţa Domniei Sale, în calitate de redactor-şef, Biblioteca Municipală realizează şi o excepţională revistă de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, în care sunt publicte regulat şi pagini din Calendarul Naţional, la realizarea căruia Dl. Vl. Pohilă contribuie consistent. Revista BiblioPolis, la care mă refer şi pe care o primesc mereu prin Dl. dr. Vasile Şoimaru sau chiar prin poştă, are inserate şi câteva articole ce îmi poartă semnătura, texte care sunt doar expresia preţuirii mele, în calitate de cititor/observator, faţă de faptele de cultură şi de artă ale unor creatori autentici şi deosebit de generoşi. Opiniile mele au primit girul lingvistului, stilistului literar, desigur cu aportul generozităţii Omului care coexistă cu Profesionistul. Generozitatea Domniei Sale, în ceea ce mă priveşte, e posibil să fi adus o oarecare atingere fratelui său siamez, Maestrului. Şi asta mi-a fost mereu povara. O povară în contrapondere la onoarea de a-mi putea deschide măruntul meu suflet, prin intermediul cuvântului, în prestigioasa BiblioPolis.


Şi, ca să mă pot elibera de această remuşcare, iată, o fac publică la aniversarea generosului meu binefăcător, amăgindu-mă că, în acelaşi timp, gestul meu ar putea însemna şi un modest omagiu, strecurat aici cu o îndoielnică ispiraţie. Amăgindu-mă, zic, căci, mă-ntreb, cât pot conta măuntele mele cuvinte de preţuire pe lângă, spre exemplu, mărturia de de preţuire, în cincisprezece “puncte”, făcută D-lui Vlad Pohilă de către cea mai curată şi frumoasă inimă a Basarabiei, de poetul Grigore Vieru, “fratele lui Eminescu”.


Şi totuşi, de jos, mult prea de jos, din anonimatul satului, îndrăznesc şi eu. Cu recunoştinţă, La mulţi ani, Distinse D-le Vlad Pohilă!

Gheorghe Pârlea, Mirosloveşti, Iaşi

(Publicat în Literatura şi arta, nr. 19/2011, Chişinău)

Conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, cel de-al treilea Cetăţean de Onoare al Cornovei – după acad. Dimitrie Gusti şi prof. univ. dr. Zamfira Mihail  

Trezirea din somnul vinovat al uitării, cu privire la drama Basarabiei, a început pentru mine şi consătenii mei din dreapta Prutului atunci când l-am cunoscut pe vrednicul intelectual chişinăuian dr. Vasile Şoimaru. Faptele sale dedicate resuscitării stării de frăţietate dintre românii “din jurul României” şi cei din Ţara-Mamă sunt vrednice de cele ale înaintaşilor săi din perioada vremelnicei  împliniri a aspiraţiei legate de unitatea teritorială a Neamului. 

Întreprinderile sale cu nuanţă politică, închinate redeşteptării naţionale în tânăra Republică, se ştie, le-a săvârşit în contextul atribuţiilor autoasumate de deputat în două din legislaturile Parlamentului Republicii Moldova. Este semnatarul Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991 şi autorul unor idei benefice legate de programele economice ale ţării din perioada respectivă, în calitate de specialist şi vicepreşedinte al comisiei economice din Parlament. Atunci, dr. V. Şoimaru a participat, covârşitor de activ, şi la naşterea primei şcoli superioare în domeniul economic (ASEM), devenind pentru o vreme şi prorectorul ei.  

 

Născut în Cornova la aproape două decenii de la celebra expediţie sociologică a profesorului Dimitrie Gusti pe aceste meleaguri, acţiune de anvergură care trebuia să consolideze, printr-o cunoaştere directă, integrarea socio-economică şi culturală a Basarabiei recuperate din burta “lupului de Taiga”, Vasile Şoimaru a conştientizat – la vremea maturizării depline – importanţa faptelor care i-au istorizat baştina. Şi şi-a hrănit cu stoicism datoria preluării peste timp şi peste timpuri a ştafetei osârditorilor săi înaintaşi, unii dintre ei (Anton Golopenţia, Petre V. Ştefănucă, de exemplu) victime ale regimului stalinist. A început prin a recrutat o echipă pentru proiectul editorial “Cornova”, a scuturat praful de pe documentele numitei expediţii şi, adăugând propriile sale contribuţii specifice literaturii monografice, a realizat una dintre cele mai împlinite lucrări în domeniu.  

 

În Cornova s-a născut si a copilărit preotul cărturar (doctor în istorie) Paul Mihail, personalitate emblematică a intelectualităţii basarabene. Faptele sale cărturăreşti erau însă aproape necunoscute generaţiilor supuse deznaţionalizării. Dr. Vasile Şoimaru a iniţiat si coordonat proiectul de redescoperire a acestui cărturar patriot şi, ca urmare, a rezultat cartea “Născut în Cornova – Omagiu lui Paul Mihail”. 

 

Preotul-savant Mihail şi-a lăsat un urmaş direct vrednic de renumele său, pe fiica sa, distinsa prof. univ. dr. Zamfira Mihail, promotor activ al spiritului cornovean şi al unităţii de neam – domnia sa prestând activitatea academică (pe malul drept al Prutului), în domeniul etnolingvistic şi al vechii culturi româneşti. Cu abilităţile sale manageriale, corelate cu structura sa spirituală de natură umanistă, dr. Vasile Şoimaru a dedicat un proiect editorial (în colaborare) şi activităţii ştiinţifice a doamnei Zamfira Mihail, respectiv, impunătorul volum “155 de cărţi într-o carte”.   

Ca un “eminent promotor al şcolii monografice româneşti”, cum îl considera regretatul Andrei Vartic, dr. Vasile Şoimaru a reprezentat recent Cornova la Sărbătoarea jubiliară (75 de ani de la înfiinţare) a Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti, unde i s-a oferit medalia jubiliară şi a pledat, în cuvântul său dedicat evenimentului, pentru restabilirea locului Cornovei în această celebră instituţie naţională.  

 

Dar vor fi fiind şi alte contribuţii ale universitarului V. Şoimaru, necunoscute mie, dedicate Cornovei. Cornova sa natală a recăpătat astfel, prin osteneala şi dragostea celui descins din neamul Şoimărenilor cornoveni, rezonanţa unui meleag cultural reprezentativ pentru Basarabia.  

 

Aceste fapte ale intelectualului chişinăuian cu rădăcinile adânc înfipte în Cornova  părinţilor şi strămoşilor săi nu se cuvenea să rămână fără recunoaşterea îndreptăţită. E drept că asta s-a întâmplat cam târziu. Între timp dr. Vasile Şoimaru devenise Cetăţean de Onoare al altor două localităţi (din Patria Mare), Mirosloveşti, (judeţul Iaşi) şi Şoimăreşti (jud. Neamţ). Dar, probabil, cornovenii, prin primarul Ştefan Roşca şi consilierii săi, au aşteptat momentul jubiliar de o înaltă semnificaţie pentru consăteanul lor, semnatarul Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Şi au gândit bine cornovenii, aşteptând împlinirea a două decenii de la Independenţă, căci intuiesc mândria ascunsă a laureatului cornovean, chiar mai presus (presupun) decât aceea de a fi devenit Membru de Onoare a comunităţii academice a Universităţii “George Bacovia” din Bacău, că a primit, la aşa zi mare, recunoaştere înaltă din partea celor în sânul cărora şi-a pus temelia împlinirilor sale ulterioare.  

 

Semnatarul rândurilor de faţă, aflând conjunctural vestea acestui eveniment de suflet din viaţa generosului intelectual de la Chişinău (cu radăcini strămoşeşti şi pe meleagurile celui care anunţă aici evenimentul) speră că prin modesta-i consemnare săvârşeşte o datorie civică. Căci, se ştie, destule fapte care înalţă omul rămân în anonimat, uzurpate de impostura unor subiecţi notorii ce fac deliciul cititorilor diversificatei noastre prese. 

                                                                                                             Gheorghe Pârlea
          Publicat în revista BiblioPolis (Chişinău), vol. 40, nr. 3/2011  




 BiblioPolis…şi un reflex condiţionat

(Gând aniversar)

Când timpul, nemilosul operator al Trecerii, îmi dăruieşte clipe pentru suflet, mă trezesc, într-un gest reflex (consolidat sub presiunea ameninţătoare a inamicului deja invocat), întinzând mâna spre modesta-mi bibliotecă. Şi stereotipul meu ar trebui să vizeze, logic, cărţile şi revistele încă necitite sau cu lectura nefinalizată. Adesea, însă, nu se întâmplă aşa, gestul meu mecanic îndreptându-se spre raftul cu revistele BiblioPolis, volume parcurse deja în primele 2-3 zile de la primirea lor consecutivă. De ce se întâmplă asta?, ar fi o întrebare firească. Şi tot firesc ar fi să şi răspund la ea. O voi face mai pe îndelete.

În toamna lui 2005, cu prilejul comemorării”Ceahlăului literaturii române” la Fălticeni, am avut privilegiul întâlnirii (eveniment intermediat, onorant pentru mine, de inimosul dr. Vasile Şoimaru) cu eruditul cărturar de la Chişinău, publicistul şi scriitorul Vlad Pohilă. Eu, fiind trăitor pe meleagurile Profirei Ursachi (mama lui Mihail Sadoveanu) şi, implicit, ale îndrăgiţilor bunici ai inegalabilului prozator, am prezentat atunci, în cadrul manifestărilor omagiale, un text care releva copilaria scriitorului în satul neamurilor sale de la Verşeni. Dl Vlad Pohilă mi-a apreciat modestul demers, cu generozitatea-i caracteristică, şi mi-a făcut cunoscută intenţia sa de a-mi insera textul în revista BiblioPolis, ceea ce s-a şi împlinit. De aici încolo, BiblioPolisul capătă istorie şi în viaţa anonimului dascăl de şcoală rurală de pe Valea Moldovei, locul unde cronicarul ştie că Dragoş-Vodă a ucis bourul cel legendar. 

Mulţi gânditori celebri, chiar şi cei ale căror domenii de studiu ţin de universul material, pun întâmplarea (coincidenţa) pe seama Creatorului. Albert Einstein, spre exemplu, considera coincidenţa ca  fiind ”modul de a se manifesta în Lume al lui Dumnezeu”. Iată deci întâmplarea (una dintre cele ce m-au ales ca privilegiat) care avea să mă lege sufleteşte de revista BiblioPolis şi de merituoşii ei artizani, cunoscuţi sau necunoscuţi de săteanul de la Mirosloveşti, exponentul categoriei cititorilor “de margine” (margine cognitivă, nu teritorială) care poate fi atinsă de conţinuturile elevate ale revistei de biblioteconomie şi ştiinţe ale informării, publicaţie editată de Biblioteca Municipală a celei de-a doua metropole a  românităţii.

De atunci, din 2005, prin intermediul notoriului peregrin prin românimea “din jurul României”, universitarul şi scriitorul – recent recunoscut în breaslă – Vasile Şoimaru, de câteva ori chiar prin aportul direct al generosului redactor-şef, în medie două numere dintre cele patru anuale ale BiblioPolis-ului ajung în patrimoniul personal sau/şi în cel al Bibliotecii Comunale Mirosloveşti (secţiunea “Carte basarabeană”). De atunci mă consider răsfăţatul acestui produs cultural, girat în ultimii ani (prin Consiliul ştiinţific) de distinşii academicieni Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija şi desăvârşit prin contribuţia dedicată a doamnei conf. univ. dr Lidia Kulikovski, directorul publicaţiei, şi a celui ce i se dăruieşte revistei cu o energie demnă de superlativul absolut – oricine ştie revista poate anticipa că e vorba de dl Vlad Pohilă, redactorul-şef.

Apoi, faptul că printre autorii articolelor – respectabili profesionişti ai condeiului, cei care dau substanţă de calitate şi consistenţă de conţinut (în ultimii 2-3 ani revista conţine între 140-180 de pagini) impresionantelor volume BiblioPolis – se întâmplă să rătacesc şi eu, cu sincerele mele aprecieri asupra faptelor vrednice la care am avut doar calitatea de martor, a sporit (în notă subiectivă) ataşamentul meu faţă de publicaţia care, încet-încet, iată, iese din “copilăria” ei calendaristică.

Dar oare, în fapt, BiblioPolisul a avut copilărie? Categoric, nu! (deşi eu sunt ultimul dintre cei cu abilităţi în a face asemenea aprecieri), căci revista Bibliotecii Municipale “B.P. Haşdeu” s-a nascut…matură. Sau, cel puţin, revista BiblioPolis din faza începuturilor sale s-a manifestat precum un copil precoce, superdotat. Ea nu putea trece printr-o fază a inocenţei, ştiut fiind că “părinţii” săi aveau experienţe superioare în astfel de împliniri culturale. Dumnealor le-a trebuit în plus doar aportul procesatorilor tehnici, a tipografilor, a celor care modelează “ambalajul” produsului (felicitări autorului copertelor!), ca apoi opera/fondul urmând numai să umple forma. Şi simbioza a fost fericită, atingând o culme remarcabilă în ultimii ani, spre a încununa deceniul aniversar.

Şi încă un stimul “pavlovian” care mi-a indus reflexul legat de publicaţia aniversată. Revista BiblioPolis e un vehicul al informaţiei de specialitate în ştiinţa biblioteconomiei, dar, în mare măsură, şi un vehicul al culturii, în ampla varietate şi diversitate a domeniilor acesteia. Redactorul-şef al valoroasei publicaţii îşi consideră revista căreia-i dă viaţă din propria-i sevă umană ca fiind “o picătură în Marea Informaţională”, recurgând la o metaforă care vizează un raport cantitativ. “Picătura” pe care o reprezintă BiblioPolis-ul, însă, e o picătură de “apă vie” , sau de “apă grea” – esenţa energiei –, căci conţinuturile revistei, veritabile surse bibliografice pentru tematici de interes general şi/sau specializat, au autori, după modesta mea apreciere, de cea mai înaltă competenţă. Iată deci  o altă motivaţie (de data asta, dezbrăcată de un anume subiectivism) pentru a folosi volumele BiblioPolis, într-un gest reflex, în orice împrejurare în care am nevoie de un adaos de cunoaştere, de o certitudine.

Şi nu în ultimul rând, BiblioPolis e revista în care îi întâlnesc, spiritual, pe câţiva remarcabili intelectuali chişinăuieni pe care i-am îndrăgit (pe unii având onoarea să-i şi cunoscut direct) prin textele lor deosebit de hrănitoare pentru minte şi suflet, deosebit de folositoare cititorului comun care se străduieşte mereu să risipească ceaţa din juru-i, care caută (încă mai caută!) sensurile vieţii, care încearcă să urmeze făgaşul/matricea Neamului său, care caută modele. Prin aceşti cărturari basarabeni – în ale căror demersuri publicistice promovează cultura românească, în unitatea ei firească (“de la Nistru pân’ la Tisa”) şi în canonul ei de moralitate creştină – trăiesc sentimentul că rana încă sângerândă a Neamului cel despărţit de veacurile nedrepte ale Istoriei începe să se cicatrizeze.

Aşadar, iată de ce săteanul de la Mirosloveşti, exponentul categoriei cititorilor “de margine” ai revistei Bibliotecii Municipale din Chişinău, când timpul îl eliberează de tipicurile vieţii rustice, spre a se îngriji puţin de minte şi suflet, se trezeşte – ghidat de un reflex condiţionat –  cu mâna întinsă spre un raft de bibliotecă în care îşi are stivuite vreo douăzeci şi cinci de volume BiblioPolis. Şi asta, deşi biblioteca sa mai are câteva rafturi cu ispite asemănătoare.

La mulţi ani, BiblioPolis!

                                                                              Gheorghe Pârlea                                 

MESAJ ANIVERSAR

Fiului meu, amator de turism montan


De ZIUA TA n-am la-ndemână
Cuvinte mari care să-ţi spună
Cam ce-i doreşte fiului un tată...
Dar vorba mea, de-i rea sau bună,
Observă că-i...versificată...


Deci, fiule, îţi fac urare
Să-ţi meargă totul...DE LA MIC, LA MARE!
(În cele bune, bineînţeles...)
Şi...DE LA DEAL, LA MUNTE cât mai des!
(Cu nelipsitele colţare

Şi – zice mama – şi cu…fes!)

Hristos a Înviat!

Lumina Cea venită din Înalt,
Spre a ne face cale prin neant
Şi a găsi a veşniciei glastră,
O-mpărtăşesc acum cu Dumneavoastră
Întru Hristos Cel pururi Înviat.
                                 Gheorghe Pârlea

Un proiect editorial: VIORICA, FATA TATEI - Schiţe memorialistice, prin...intermediar

Prolog

Vine o vreme… Da, vine o vremea când constaţi dureros că a trecut vremea. Un car de vreme.
La asta reflectează acum şi doamna învăţătoare. O altă “doamnă învăţătoare”, pentru care acum clopoţelul, acest ingredient al meseriei de dascăl, nu mai sună. Doamna învățătoare are dreptul la odihnă. Desigur, nu la o odihnă propriu-zisă, ci la o viaţă aflată dincolo de cei patruzeci de ani “dedicaţi societăţii”, cum se zice – şi se şi confirmă.
Da, doamna Ortansa – un alt apelativ familiar – are dreptul la un program liber ales, fără clopoţel, fără larmă, fără proiecte rigide, fără vizori şi supervizori mai mult sau mai puţin zeloşi. Fără, fără, fără… Însă fără copii, nu. Căci doamna Ortansa are trei nepoate cărora li se va dărui total. În vacanţele lor, bineînţeles, când îi vor umple bunicuţei ograda gospodăriei sale din satul de pe cursul inferior al Moldovei, râul pe malurile căruia voievozii cei veniţi din Maramureş au întemeia Ţară.
“Ce repede trece timpul! Ora, ziua, anul…”, reflectează doamna învățătoare. Dar îi este frică să pronunţe şi… suma acestor unităţi de timp: o viaţă. Se consolează însă destul de repede. E o fire optimistă, călită în viforul vieţii ei din începuturi, în copilărie. Atunci când i se mai spunea încă Viorica, un nume prestabilit de tatăl ei, dar înlocuit, la naştere, cu altul conjunctural.
Dar oare în cazul fetiţei fără mamă, care a fost doamna învăţătoare, termenul “copilărie” se justifică? Are el, cuvântul, substanţa care l-a consacrat? Oare e de-ajuns să vorbeşti de copilărie când din peisaj lipseşte mama? Doar trecând, temporal, prin anii acelei etape umane care pune temelie individului, care încastrează în omul-copil structura de rezistenţă pentru ceea ce el urmează să fie ca adult şi și pentru care mai ales mama e Meşterul? Poate că da, poate că nu. Când îţi pierzi mama la vârsta la care mai ai încă nevoie de fusta ei ca să te menţii în poziţia bipedă şi de privirea ei ca să găseşti în ea îndrăzneala de a te desprinde de dependenţa instinctivă, copilăria ce urmează are o altă dimensiune decât copilăria pe care o au nepoatele doamnei învăţătoare.
La asta reflectează acum doamna învățătoare, însăilând într-un caiet de dictando, cu scrisul ei de dascăl care a amprentat instrumental şi sufleteşte două sute de oameni, la copilăria ei fără mamă.
Şi doamna învăţătoare zice că face asta doar pentru ai ei, pentru cei trei copii pe care i-a adus pe lume, pentru nepoţele, câte una de la fiecare vlăstar propriu, pentru strănepoţii la care adastă să-i cunoască.
Eu însă, însoţitorul ei pe viaţă -  tatăl, bunicul şi potenţialul străbunic al celor pentru care protagonista îşi retrăieşte tristeţea copilăriei fără mamă - mă încăpăţânez să cred că destinul anonim poartă în el valenţe obşteşti. El, destinul anonim, poate fi adesea, dacă nu oricând, o carte de învăţătură. O carte de reflecţii pentru tot atâtea persoane câte o citesc.
Doamna învăţătoare crede însă că talentul ei personal e… vocea – confirmarea e plenară – şi nu cuvântul scris, cărămida cărţii. Şi că acele caiete studenţeşti, încapătoare, scrise cu o ortografie şi o caligrafie impecabile, ar putea fi metamorfozate într-o carte numai printr-un…intermediar “literar”. Desigur, unul voluntar.

 

Şi cum voluntariatul în materie, azi şi dintotdeauna, e mai ales atributul familiei, m-am oferit eu, chiar dacă, în privinţa creditului meu literar, confirmat pe ici-colo de câteva reviste, opinia Doamnei e destul de… rezervată.
                                                                                                           Autorul


Cum a murit Nică Ionaşcu

În Delenii de Sus, anul acela, spre sfârşitul lui martie dealurile începură deja să-nverzească. Podoaba cea albă a iernii se subţiase încet-încet, lăsând pe ici-colo petice răzleţe de omăt, întârziate de umbra colinelor. În două-trei săptămâni colţul ierbii a învelit de-a binelea costişele dinspre miază-zi ale locului.

Satul dezmorţit dădea semne de învigorare. Pe drumeagurile înglodate, zvântate doar pe frânturile luminate de soarele amiezii, plăvanii cei mari trăgeau acum, în loc de sănii cu tălpoaie de lemn, căruţe cu roţi din obezi, strânse de şine nituite, meşterite de rotarii locului. Înaintaşii acestora întocmiseră roţile chervanelor care rostuiau în preajma Podului Înalt, cu patru veacuri în urmă, cele trebuincioase oastei voievodului Ştefan. Şi tot cu boi ca aceştia, cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu soarta celor ce-i ţineau de funie, oştenii-plugari rânduiau atunci tunurile spre mlaştinile Bârladului.

Şi acum era război în ţară. Boii cei mari de la Deleni nu mai erau însă de trebuinţă ostaşilor, căci lumea şi obiceiurile ei s-au schimbat. E drept că bătăliile cele aprige se dădeau în alte locuri. Tunurile bubuiau în partea de jos a Moldovei, înspre munţi. În sat, mai ales ostaşii cei răpuşi şi aduşi la locurile de veci înştiinţau că Ţara era în război. Şi trenurile doldora de combatanţi şi de fierăria lor ucigătoare, care zdruncinau şinele de cale ferată şi scrâşneau din roţi înspre Bulboaca şi Munteni. Şi lumea multă şi străină, oameni oropsiţi, femei, copii şi bătrâni umblând în pribegie ca să-şi scape viaţa. Un neam mereu călcat de străini: tătarii, otomanii, seminţiile cele mari de prin vecinătăţi. Acum, nemţii…

Şi în vreme de razboi, ca şi pe timp de pace, oamenii îşi urmează însă rosturile firii. La vreme rea îşi pun pietre-n inimi şi îşi petrec viaţa ca şi cum tăria omului ar veni din asprimea greutăţilor lui.

Dintr-o ogradă din Chetrărie, marginea de nord a satului, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se căznea să scoată carul din ogradă, De pe prispa de lespezi, lipită cu lut, cu o mână pe-un direg şi cu cealaltă ridicată a grijă pentru ceea ce vedea la poartă, o femeie, care părea mai degrabă bunică decât mamă, striga de zor la fiu-său:

- Încetişor, Ioane, c-o să te calce bou’ pi chicior! Lasă că nu-i grabă. Tată-tu o să mai rabde, că n-o fi prima dată. Are la el o sticlă di rachiu cu care o să-şi ostoiască pofta de mâncare.

- Văleu, mamă, ce moale-i glodu’ pi uliţă!. Mai bine era dacă legam boii la sanie…Aş ajunge mai repede la stână, îşi dă cu părerea copilul cel răsărit, aproape un flăcău.

-Ţi-o rămas gându’ la omăt, Ioane! Mai bine ia sama să nu te tragă boii-n şanţ, îi strigă mamă-sa, cu oarece îngrijorare.

Şi, domol, în pasul dobitoacelor, carul urmărit de departe de mama-Catrina dispăru după Cotu’ Popii.

Nică Ionaşcu, tatăl băiatului cu boii de funie, se îndărătnicise să iese cu oile-n câmp mult prea devreme în primăvara aceea. Şi asta-i cam supărase pe ceilalţi ciobani din sat. “Bădie Nică, îl necăjeau sătenii, ai iernat la stână?. Pesemne că ai de-acum leasa plină di caş…Şi ca mâine-poimâine tunzi oile…”. Nică nu era prea vorbăreţ dar avea pentru fiecare vorbă scurtă şi apăsată: “Măi flecarule, La vorba ta o să-ţi răspundă bâta mea…”. Şi, cu capul în pământ, puţin şchiopătând cu dreptul, de la o trântă din copilărie, îşi vedea de treaba lui. . Unii spun că ciobanul ăsta vrednic e morocănos de câteva luni în urmă, de când l-au adus soldaţii în sicriu, de la Mărăşeşti, pe fiu-său cel mare. O mândreţe de flăcău…Şi-a smuls părul din cap mamă-sa, de jale.

Cu chiu cu vai, Ion a’ lui Nică Ionaşcu se apropia de stâna lui tată-său. Aşezat pe braţul de paie din coşul căruţei, stropit din cap până-n picioare de glodul copitelor celor care-l scuteau de mersul pe jos, mai plesnea cu biciul din când în când boul cel din brazdă, mai leneş decât celălalt, mai fâşcâia cu degetele-n gură ca să-i răspundă ecoul cel ţâşnit din coastele de deal... Şi drumul se scurta, parcă înghiţit de gurile boilor.

Aproape de stână, Ion puse mâna streaşină la ochi spre ocolul oilor, de unde s-aştepta să-l întâmpine câinii, mai întâi porniţi ca asupra unui străin, apoi gudurându-se spre cel recunoscut ca fiind stăpânul cel fără mustaţă. Acum însă nu se mai întâmpla întocmai. Nu se depărtau de târlă şi mai degrabă schelălăiau decât lătrau.

Băiatul era destul de deprins în ale vieţii ca să nu-nţeleagă că ceva nu-i la locul lui la stâna tatălui său. Sare din car şi, suspicios, insistă să-şi cheme cânii:

- Chioru! Costachi! Aici, dulăilor! Titişor, vin-la tată-tău!...Ce-aveţi, proştilor!? Aţi băut rachiu’ tatei?.

Apropiindu-se, începe să înţeleagă că la stână s-a întâmplat ceva. Ceva rău, căci câinii păreau ameţiţi, iar tată-său întârzia să se-arate în uşa şopronului…Începe să strige, mai întâi aproape în gând, apoi din toată inima:

- Tată! Tată!...Tatăăă!...

Vocea băiatului era gâtuită. Îi săgetă prin minte un nume. Ba mai mult decât un nume…”Banda lui Zanet!...”, şopti el…Şi se repezi în şopron.

Tată-său era la pământ, într-o baltă de sânge. Baiatului i se înmoaie genunchii, dar bărbatul care mijea în el îi dădu putere să se stăpânească. Îngenunchează lângă trupul rostogolit, aproape dezbrăcat, ca după o încăierare aprigă:

- Tată! Tată, ce-ai?!...Şi încearcă să-l întoarcă, dar nu poate din prima. Reuşi a doua oară.

Tată-său scoase un geamăt şi-l prinse de mână. Rosti cu greu numele pe care-l murmurase mai devreme, bănuitor, băiatul:

- Zaaanet!...M-au împuşcat ai lui…Şi sub privirile nedumirite ale lui Ion, se zbătu o dată, de două ori, apoi împietri cu ochii aţintiţi asupra fiului…

Băiatul înghiţi în sec de câteva ori. Încerca să-şi înghită nodul care-l oprea să respire. Ieşi afară şi dădu drumul unui strigăt, izbucnit fără voia lui:

- Maaamăăă! L-au împuşcat pe taaataaa!...

Ecoul îl îngână prelung, adăugând şi el câteva măsuri la strigătul de durere al băiatului Speriat de energia ieşită din pieptu-i fraged, Ion o ia la fugă spre casă. Plânge şi-şi face cu amar legământ: “De mâna mea o să mori, Zanet! …De mâna mea! Tâlhar blestemat!..Tot de glonţ o să mori şi tu! Jandarm mă fac…Jandarm!…”. Si-n graba lui zbuciumată, căzu de câteva ori, cât s-arate totuna cu lutul cel frământat, în făgaşul drumului, de carele satului şi de copitele boilor, plăvanii cei mari cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu cei care-i ţin de funie.

  (Publicat în revista literară online Visul, nr.54/2011)

Şotiile tinereţii şi năluca războiului


Era într-o potolită Duminică de vară. La crâşma lui Damian, cu ţoiul de rachiu în faţă, vreo cinci-şase flacăi norocoşi, doar de vreo doi-trei ani întorşi din război, îşi povesteau isprăvile de oşteni. O făceau însă fără bravura viteazului. Dar nici cu lejeritatea povestitorului neimplicat. Din când în când îl invocau pe Dumnezeu, în cuvinte aduse, odată cu timpul, de la creştinii începuturilor:

-…Slavă Ţie Doamne, că m-ai păzit di şina tancului nemţesc! O trecut pisti mine dihania. M-au apărat păreţii tranşeului abia scobit. Cât pi ci să se năruie malurili…Doamne fereşte! Acolo-mi putea fi mormântul…

- Ş-ai avut puterea s-azvârli grenada dupa el, măi Neculai, îl întreabă a’ lui Ţugulea, singurul din grupa lui care-a scăpat teafăr.

- Drept să spun, n-am putut. Mă zâdise ţărna de la gura borţii, di mi-o trebuit un sfert di ceas până mi-am tras mâinile afară…Da tancu’ acela o luat foc oleacă mai încolo de groapa me’…Pisemni trecuse peste-o mină. Locu’ era împânzit de minele puse de franţuji…

- Auzi, omule!…Franţuji…Ce mică-i lumea la război! se miră crâşmarul

Şi tocmai când le-ajunseseră şipurile cu rachiul de drojdie pe la jumătate, se stârni în crâşmă o zdruncinătură, de parcă ucigă-l toaca s-apucase să zgâlţie înadins pacea atât de râvnită a bărbaţilor întorşi din război. Măsura de rachiu a lui Ţugulea se rostogoli pe masa de scândură, cioplită din secure. Flăcăul o prinse repede, înainte de-a se goli de tot, şi le dădu comandă celorlalţi, cu un zâmbet ascuns:

- Artilerie inamicăăă! În tranşeee!...

Cu ochii holbaţi, dar repede luminaţi asupra a ceea ce se întâmpla, flăcăii răsuflară uşurarţi, făcându-şi cruce. Ţugulea îi lămureşte repede pe cei încă nedumeriţi:

- Cutremur, măi! Mulţumescu-Ţi , Doamne, că-mi aduci aminte că mânia Ta îi mai blândă decât mânia omului!...

- Ce vrei să spui cu asta, măi înţeleptule? îl ia în râs, totuşi interesat să afle cimilitura, Neculai, feciorul crâşmarului.

- D-apoi, ce mare scofală? intră în vorbă Ion a’ lui Nică Ionaşcu, care răsărise acolo ca din pământ. Câţi o omorât cutremurele pe-aici, pi la noi, şi câţi o omorât omul? C-o fost turc, c-o fost neamţ...

- Uite ce uşor îi la minte pufosu’ ista…Dac-ar fi fost la război aş fi zis că di la asta i se trage dişteptăciunea, observă crâşmarul…

- Să-ţi spun eu una mai dişteaptă, bădie Damian, avansează în sfătoşenie Ion. Mai bine sî nu fi fost războaie pi faţa pământului şi sî fi rămas oamenii fără folosu’ ista pi care-l crezi mata. Sî fi rămas proşti…N-ar fi fost atâta jale-n lume …Şi-ar fi fost viu acum şi frate-miu Vasâli…Că pi tata nu războiu’ mi l-o răpus…Şi Ion abia încheie vorba, că şi-ncepu să-i tremure barba…

Ca să nu-şi scape plânsul, băitanul ieşi repede pe uşa proptită în lături. Afară îl întâmpinară însoţitorii lui la şotiile tinereţii, cu care venise în partea asta a satului. Aceştia nu îndrăzniseră să intre-n crâşmă, ca să nu fie sictiriţi de cei cu tiuleiele-năsprite. Dar adesea le ţineau acestora hangul la hore, la întrecerile de oină din medeanele satului. La şuguielile cu fetele, mai ales, nu erau mai prejos de flăcăii cei căliţi de vâlvătaia războiului. Uneori aceştia chiar întreceau măsura. Aşa s-a întâmplat într-o seară cu unul a’ lui Crăciun şi cu cel mijlociu a’ lui Budacea. Era şi Ion cu ei, dar el era mai cumpătat şi adesea-i oprea să sară calul. Acum, deşi era de faţă, chiar că n-avea ştiinţă de ce pusese la cale a’ lui Budacea.

Budacea era hâtru şi cam nestăpânit. Avea el şi-un of. Îi căzuse dragă Casandra lu’ Blăniţă dar fata nici măcar nu-i răspundea la bineţe. Şi cum flăcăul îşi luase gândul de la vreo-mplinire cu codana cea fudulă, hotărî să-i plătească indiferenţa cu vârf şi îndesat. Prinsese cu greu, după o zi de răscoliri pe malul Ghilahoiului, o broască din acelea râioase, mari şi jilave. O prinse cu năduf şi o ţinuse dosită până ce se ivi momentul.

Într-o seară, fata ce trebuia răsplătită dupa inima ei nesimţitoare ieşise la poartă, ca să schimbe vorbe dulci cu ceilalţi doi flăcăi, Ion a’ lui Nică Ionaşcu şi Gheorghe a’ lui Crăciun, băieţi dăruiţi cu firi mai bine rânduite. Poate că şi mintea le era mai răsărită decât a celui nebăgat în seamă. Îmbujorată de-odată, fata, cam îndrăzneaţă, se repede cu vorba la Ion:

- Măi Ioane, ia spuni tu drept, care dintre mine şi Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă ţi-i mai dragă? Că eu nu-s prea lămurită…Cum să fiu, Ioane, di vremi ci tu mă scoţi mereu la poartă, da’ la horă ti guduri numai pe lângă a lu’ Pâslă?

Ion păru cam încurcat, dar ticluieşte repede un răspuns:

- Lasă, Casandră, nu pune la inimă ci crezi tu, până nu ţi-oi spune ci simt eu…

- Şî ci, mă rog, sâmţi tu?

- Că mie-mi sunteţ’ dragi amândouă...

- Da’ ci, Ioane, tu ai două inimi?

- Nu am două inimi, Casandră, da’ am una mare-mare…

Dar, ca mai mereu, tocmai atunci când nu te aştepţi, nepoftitul răsare şi el prin preajmă şi se amestecă în vorba celorlalţi. Şi, aşa, tam-nesam, după două-trei ghionturi brodite în cuvinte, i se făcu poftă de pere sântileşti, poame care tocmai erau pe terminate în părul din ograda gazdei. Pomul îşi făcea vecul chiar lângă peretele casei, unde ferăstruica odăii fetei era deschisă. Cu broscoiul zbătându-se în buzunar, Budacea găsi prilej bun să arunce fiinţa aceea nesuferită în casă. Unde-a nimerit broasca nu ştia nici el. Dar răzbunătorul se amăgea că făptura bălţii nimerise chiar acolo unde s-ar fi vrut el, pe când îşi făcea speranţe deşarte.

A doua zi, satul huia că biata Casandra a căzut într-o suferinţă lungă, care i s-a tras de la o spurcată de broască, nimerită, cine ştie cum, chiar în patul fetei. Şi întâmplarea aceea n-a fost de şagă, căci după vreo câteva luni fata s-a stins cu zile. Dupa câte-un gard cu leaţuri de-a curmezişul, puteai auzi şi cuvinte de-întărire pentru părinţii care-o pierduseră:

- Dumnezău s-o ierte! Ti poţi puni cu ursâta! Aşa i-o fost scris. Ştie numai Cel di Sus…

Flăcăii ăştia mai neîmpliniţi, căci ceilalţi, care făcuseră războiul, erau mai aşezaţi şi se cam aciuaseră pe la casele lor de însurăţei, se mai astâmpărară după tărăşenia cu broasca lui Budacea…Şi degeaba încercau ei să scoată de la făptaş adevărul cel bănuit, că acesta nu recunoştea nici în ruptul capului. Ştia el ce ştia…Că doar nu-l văzuse nici ţipenie de om. De aceea, nici ancheta de la postul de jandarmi nu s-a sfârşit cu vreo altă concluzie, în legatură cu moartea fetei.

Budacea se pocăise o vreme, căci din cuminţenia lui se vedea bine că suferea. Drept e că mintea sa nu putea să întrevadă că o broască avea putere de moarte asupra fetei. Obiceiurile şi firea omului insa se schimbă greu. Şi asta, numai când vine vremea. Pesemne că băieţilor ăştia încă nu le venise ceasul maturizării depline. Sau poate c-aşa au înţeles ei s-alunge năluca razboiului. Căci, într-o seară, aceşti neastâmpăraţi cu mustăţile aproape împlinite lungiră mult vorba pe-un tăpşan din Chetrărie, nu departe de casa lui Ion Ionaşcu. Şi tocmai când erau gata să spargă adunarea, lui Budacea îi mai trece una prin cap:

- Măi Ioane, ştii ce-am auzit eu dispri mamă-ta?

- Ce-ai auzit, măi Budacea? Da’ ai grijă în ci ti bagi, că te hăcui cu briceagu’ ista! îl ameninţă mâniat Ion.

- Lasî cuţâtu’, Ioane!...Că n-are unealta asta lamă pintru cât di groasă-i chelea me’.

- Asta nici nu trebuia s-o spui, c-o aflarăm noi dimult, îl ia în râs a’ lui Crăciun. Da’ spune-odată ce-ai auzât tu dispri lelea Catrina ?

- Măi, am auzât că baba doarme, cât îi vara di lungă, în chelea goală. Aşa cum o făcut-o măsa…

N-apucă Budacea să încheie vorba, că îndată luă un dos de palmă peste gură de la Ion Ionaşcu. Cei de faţă săriră, care mai de care, să-i despartă şi chiar reuşiră repede să stingă focul. A’ lui Budacea însă tot nu găsi astâmpăr şi continuă:

- Măi Ioane, nu fi prost, că n-am nimic cu mamă-ta, că-i de-o samă cu bunică-mea…Ş-o respect, mai frate…Da’ am eu o curiozitate…

- Şi care-i nevoia asta mare a ta, de-i spune…curiozitate, îl împunge Ion.

- Lasă-l pi el, Ioane, că-ţi tălmăcesc eu numaidecât, se repede-n vorbă Crăciun. Budacea ăsta n-o s-apuce prea divremi să se holbeze la o fată goală, aşa că se mulţumeşte şi cu goliciunea unei babe…Ca să ştie şi el unde-i aşazat buricu’ la fimei…Că a’ lui aproape că ştie unde-i…Da’ pisemni sî miră di ci i l-o tăiet moaşa aşa di lung…

Şi ca la o comandă, neauzită dar simţită numaidecât, izbucniră toţi în râs. Abia se potoli hazul, când Budacea scoase din buzunar un portofel din piele, nou-nouţ, neobişnuit pentru un ţărănuş ca el, şi făcu rămăşag că dacă n-o scoate pe lelea Casandra afară la miezul nopţii, în pielea-goală, ca să se vadă că gura lumii adevăr grăieşte, se va lăsa păgubaş de averea ce-o avea asupra lui.Şi numără din portofel bani cam cât să cumperi o oaie bună.

Ion, sigur pe el că asta nu se poate întampla cu mamă-sa, îi smulge lui Budacea portofelul şi le strigă celorlalţi:

- Amanetu-i la mini, băieţi! Nu ni strică o oaie la proţap. Acu’ chiar că am şi eu…curiozitatea lu’ Budacea…

Se apropia miezul nopţii când ceata de handralăi se înfăţişează la poarta casei cu pricina prinsorii dintre Budacea şi restul gloatei…Baba Catrina, care nu era chiar babă, era, ce-i drept, o femeie cam trecută şi deşirată, numai piele şi os. O îmbătrâniseră, înainte de timp, nevoile de văduvă şi durerile încă neamorţite de pe urma morţii bărbatului, de mâna banditului Zanet, dar mai ales de pe urma pierderii fiului cel mare în jariştea de la Mărăşeşti. Necazurile însă o întăriseră în vrednicie. Vrednicia aceea care vine din adâncurile sufletului rănit.

Înainte de a trece la fapta plănuită, Budacea pune celor de faţă proprire pe vorbe, iar de la Ion cere învoirea de a intra singur în ogradă. Flăcăul se-ndreaptă tiptil spre uşa chilerului, să vadă dacă are lacătul pus. Găsi uşa închisă doar cu zăvorul, ceea ce-i uşură intrarea. Odată intrat, începe să răstoarne înadins un ciubăr, un putinei gol, râşniţa cea cu două pietre mari şi alte lucruri ce se găseau în încăperea strâmtă ce-avea perete comun cu cele două odăi ale casei. Hodorogeala din chiler ar fi sculat şi morţii, cu atât mai abitir pe stăpâna casei. Şi cum asemenea întâmplare din miez de noapte nu te poate duce cu gândul decât la hoţi, n-apucă Budacea a ieşi afară, că în uşa casei cu cerdac se şi ivi un trup de femeie gol-goluţ , având asupra sa, străin de ceea ce îi dăduse Dumnezeu la naştere, un ciomag pe care lelea Catrina îl ţinea după uşă pentru nevoi ca aceasta. Mare-i fu mirarea femeii când văzu că, de la poartă, câteva umbre de trupuri o zbughiră pe drum în jos, iar dinspre uşa chilerului doar o singură momâie se grăbea să sară gardul.

A doua zi, după ce-l ocărî bine pe Ion că umbla ca strigoiul prin sat şi c-a lăsat-o singură în calea tâlharilor, începe a se mira asupra felului în care s-au purtat hoţii de azi-noape…Că mai mult au hodorogit decât au furat şi că n-a mai pomenit ca unul să cotrobăiască şi vreo cinci să stea de pândă la poartă…Şi începe a se jelui că bărbatul ei, omorât la stână, n-a avut parte de hoţi ageamii ca ăştia.

În ce-l priveşte pe feciorul Catrinei, acesta nu-şi putea încă alunga ruşinea că i s-a arătat mamă-sa în pielea goală. Şi, mai ales, că a înlesnit asta şi celor cu care el se întovărăşise la poznele deocheate. Chiar dacă luna de pe cerul acelei nopţi n-a prea fost de partea curioşilor. După ce i-a înapoiat portofelul lui Budacea, Ion a lui Nica Ionaşcu a încetat să le mai ţină hangul celor puşi pe şotii. Şotii ale tinereţii, întârziate acum, poate, şi cu rostul de a alunga năluca războiului, care încă mai dădea târcoale satului.

(Publicat în revista literară online Visul, nr. 54/2011)


Ion a’ lu’ Ionaşcu şi-a…furat nevastă

Pacea satului aproape că se-aşezase de-a binelea în făgaşul ei. Războiul, în frânturile lui aduse de pe front ori din zonele de acces spre locul înfruntării, ajungea încet-încet în arhiva nescrisă a memoriei. În Delenii de Sus, bărbaţii îşi îmblânzeau amintirea morţii, care, cine ştie cum, i-a ocolit, iar femeile cele batjocorite de calmucii stepelor şi-au potolit spaimele, ascunzându-şi mai bine tainele. Doar câte una din aceste nefericite nu-şi putea găsi liniştea. La poarta ogrăzii lui Ghiţă Pâslă, Safta, nevasata gospodarului, tocmai povestea Frăsânei lui Pălălaie ce pacoste a trebuit să înfrunte biata Anica lu’Donose:

- Frăsână, am sî-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu’Donose?

- Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş’ sat... N-are cumva un băiet di vreo cinci anişori?

- Aşa-i, Frasână, chiar di ea vorghesc. Şi anume dispri plodu’ ei vreu să-ţi zic ceva…Da’ cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi.

- Cum zâci mata , ţaţă Saftă…Şi, mă rog, ci vrei să-mi spui di plodu’ Anicăi?

Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei:

- Că băietu’ acela nu-i făcut cu bărbatu’ ei.

- Vai di mini!...Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu’ ei, cheie di biserică!...

- Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da’ săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu’ Ţugulea.

Şi uite-aşa Frăsina a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele. 

Şi Safta lui Ghiţă Pâslă se grăbeste să-i dea lămuriri Frăsânei:

- Anicăi, cum-necum, i-o făcut mare poznă un sălbatic din aceia cu căciuli ţuguiete. Da’ ci zâc eu di unu’, când ştiu ghine că nici ceilalţi n-au fost mai omenoşi cu ea…

Şi de la Frăsâna au aflat taina asta jumătate din femeile satului. Destule dintre ele, când îl vedeau pe bietul băiat al Anicăi, îl arătau din ochi şi-şi dădeau coate, şoşotind ca acum Ileana lu’ Oajdea, către Maria lu’ Iepure:

- Uite căzăcelu’, tu Marie, ci frumos creşte! Numai di n-ar avea apucăturili lu’ tată-său... Seca-i-ar sămânţa!...Că ne-o spurcat neamu’ hoardele pustiului…

- Şî Anica, săraca! are zâle bune cu omu’ ei? întreabă curioasă Maria.

- Numai ea ştie. Da’ are un bărbat tare di treabă. Pânea lu’ Dumnezău! Creşte omu’ progenitură străină în bătătura lui, ca şi cum îi făcut di el. Mai rar om ca aista!

*
Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.

Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nadejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tănăr. Şi-apoi nici nu prea era sigură că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe.

Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.

Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă.

Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodariile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului.

Desigur, horele obştei nu despărţeau perechile care se plăceau la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.

După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:

- Ioane, o vorbă avem noi doi!...Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea…Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane…

- Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap…

- Ştiu eu multi, flăcăule…Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a’ tăi, dacă mă iau după Ruxandra me’, îs di culoarea şopârlei, Ioane…Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc…Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete…Şi eu, cu fata me’, n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu’ satului!...

Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, cam după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.

Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe vreun gând de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:

- Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’…Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând…

La vorba asta Ion nu se repezea cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile.

Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:

- Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum!…Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!

- Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi..Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea…Ca să fie frăţeşte…

- Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…

- Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?...Ca să-l ţin…Şi Ion ridică mâinile spre cer, vorba vine, ca să-l oprească şi să nu-i cadă fetei pe cap.

- Doamni, cu ci băiet neispravit vreu eu sî mă mărit!...Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-abinelea.

- D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni…Şi…nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară…Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât să mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.

- Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?…Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?

- Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată…Voluntar mă duc!…

Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:

- Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!...Stai serios să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!

Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din ladiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme. Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrand pe uşă îşi puteau făpui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru. Şi că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me’ ”, îşi lauda el progenitura către nevastă-sa.

În seara în care Ion a’ lu’ Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vreme numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorbă pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui şi ştia că îndărătnicia sa nu izbucneşte în vorbe ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut numaidecât să-i umple ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.

Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei, în ce priveşte treaba ce-o aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să-i pregătească băiatului de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze porunca. Dar mai bine nu intra…

Când deschise uşa încăperii cu geamlâc cât palma, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcaţi de parcă erau gata de plecare, ori abia sosiţi, două momâi stăteau cu capetele plecate pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. Păreau stane de piatră. Ion îndrăzneşte, într-un timp, în care peste încăpere stăpânea muţenia, să ridice capul şi s-o ţintească pe mamă-sa cu ochii săi verzi, gata să-şi rostească şi vorbele:

- Mamă, vrei nu vrei, eu mi-am luat nevastă...Şi dacă-ţi convine sî rămâi singură, eu acum o iau di mână şi mă duc în lume…

- Da’ cini ti-o-nvăţat pi tini, Ioane, că luatul nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Ti pomineşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane! Doamne fereşti! Uiti ce-am hrănit la sânul meu!

- Lasî mamă, că n-am dat în cap nimănui…O să ai şi mata cu cini ti împotrivi urâtului când voi pleca eu la armată.

- Digeaba cauţi tu s-o dregi, băite! Că nu-i apă pi albia Bârladului cu care sî speli ruşinea pi care mi-ai făcut-o!…Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete…Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd şi eu a cui eşti!…Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.

Şi Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rostesteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:

- Ce-ai făcut, Ioane!? Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul…Fata asta ţi-i neam di sângi, băiete!

După o mică tăcere, Ion îndrăzneşte să ridice privirea:

- Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta…Ş-apoi sângili nostru s-o înstrăinat de-acum mamă…

- Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete. Ca să-ţi bată vântu’ di undi vrei tu…Măcar de-ai avea corabie, Ioane!

- Ba chiar am, mamă! începe să se descătuşeze curajul făptaşului. Am corabie, mamă, de-acum. Şi cu ea o să strabat viaţa, poate că şi ţara…Că tot nu mă las eu de făgăduinţa să-l răzbun pi tata…Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post…Şi cu Ruxandra di mânî, o sî-mi fie mai uşor, mamă…Da’ pân’ atunci, hai sî ni liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă…Cât despre lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră…Nu-i aşa Ruxandră?...

Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi de câtea ori bărbia de şiragul de margele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă, peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă tare bine cu bărbatul său de pe cealaltă lume.

A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lui Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea creştinească a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.

Cuscrii cei aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le-a dat tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.

La nunta cu pricina, s-a pus în faptă şi ameninţarea lui Ghiţă Pâslă, făgăduită lui Ion. Însă ea s-a împlinit cu palma grea, de femeie bărbătoasă, a Catrinei. Aşa, ca din senin, Catrina îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi îndrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte lui ginerică două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:

- Asta-i răsplata pi care o merită hoţii di fete, Ioane! De-abia acum am încheiat socoteala cu tine…

Şi Ion, mirele cel arătos, pe cât de surprins, pe atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:

- Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me’, apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.

- Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa.

În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion de la mamă-sa, de faţă cu mireasa. Şi hohotele de râs se opriră abia la uşa bisericuţei din lemn.

O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repta partitura cea însoţită de două silabe identice. Imediat după asta, dinlauntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, “Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire deplină unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată cărora le-a fost hărăzit un destin familial ce abia avea să urmeze.

  (Publicat în "Confluenţe româneşti")                                                           Va urma...
(Publicat în revista literară onlin Visul, nr. 54/2011)