Când se despart... tizii (În loc de necrolog)

În una dintre zilele acestea de aleasă Sărbătoare creștină a plecat la Domnul o persoană pe care o prețuiam. A părăsit viața în urma unei grele suferințe, mai devreme decât ne-am obișnuit noi să consacrăm lumește unitatea de timp pentru acest gen de metamorfoză umană. Raportul meu cu persoana respectivă nu era de natura relației care califică în substanța ei definitorie prietenia, dar gravita în jurul ei sub titulatura amiciției.

Cel căruia îi dedic acest exercițiu de activare a memoriei e Gheorghe Pârlea, dascălul bisericesc al comunității creștin-ortodoxe din satului meu de baștină și de domiciliu. În contextul acesta al apartenenței sale la angrenajul socio-spiritual al obștii mele, persoana care a făcut trecerea din prezent în trecut, devenind acum doar memorie, îi era familiară întregii comunități sătești. Eu însă mă raportam la cel rămas acum fără viață cu un plus de atribute care îmi accentuau raportul afectiv cu el.

Printr-o coincidență, purta același nume și prenume cu mine, omonimie care uneori, în urma unor confuzii administrative (facturi, colete poștale, scrisori etc.) mă punea în relație directă cu el, pentru dregerea măruntelor incidente. Apoi, anii diferiți ai nașterii noastre deveniră coduri de identificare inversate pentru cardurile proprii de sănătate. Ne amuzam cu identitățile noastre formale de pe acest palier, eu considerându-mă cel privilegiat, căci acest indicator îmi inducea că-s cu doisprezece ani mai tânăr decât sunt în realitate. Iată, prin confuzia care, în cazul meu, rămâne funcțională (codul de acces al cardului de sănătate) până voi pleca și eu în marea călătorie, voi perpetua legătura aceasta conjuncturală cu răposatul, ignorând chiar și hotarul care desparte pământescul de ceresc.

Dar ceea ce mă lega cel mai strâns sufletește de dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea era filiația lui cu tatăl meu, anume mijlocirea prin care el, un copil dintr-o familie numeroasă, fără perspectivă spre o meserie pe cale instituțională, a urmat să îmbrățișeze această ocupație profesional-spirituală de cântăreț bisericesc.

Tata, om simplu dar cu deschidere spre spiritualitate și faptele cele ce definesc în termenii populari omenia, se atașase de slujitorul Bisericii din Ciohorăni (pe atunci, sat în componența comunei mele), părintele Gheorghe Dumitriu, preot dedicat osârdiei creștine în Oastea Domnului, o mișcare evlavioasă din sânul Bisericii Ortodoxe. Atunci a cunoscut tata, prin acest paroh al satului, familia dascălului bisericesc abia plecat la Cer. O intuiție care se va fi bazat cumva pe argumente l-a îndemnat pe părintele meu trupesc să propună familiei tânărului Gheorghiță înscrierea băiatului la școala de cântăreți bisericești de pe lângă Seminarul de la Neamț. Fiind consilier al Parohiei Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești, tata avea vad în a se sfătui cu părintele Constantin Movileanu, parohul Bisericii noastre de atunci, spre a-i sprijini propunerea, căci dascălul cel bătrân era menținut activ doar din necesitate, negăsindu-se un dascăl înlocuitor. Și, pe drumul acesta croit și cu aportul tatei, tânărul devenit cântăreț bisericesc cu patalama la mână, se însură cu o tânără din Miroslovești și își orândui viața la baștina soției. Împlinindu-și frumosul spirit al omului plăcut lui Dumnezeu, alături de părintele paroh Liviu Siminciuc, ajunge să fie îndrăgit de toată comunitatea creștină a satului în care s-a integrat.

Din păcate însă, dascălul Gheorghiță Pârlea (diminutivul de alint, folosit frecvent asupra persoanei sale, spune și el ceva frumos) n-a apucat să guste și din bătrânețea propriu-zisă, căci la șaizeci și cinci de ani omul încă mai are planuri de viață. Dar măcar a apucat a-i încolți în inima-i generoasă bucuria de a fi bunic, căci mi-a împărtășit într-o împrejurare această stare a sa fericită, o împlinire mult râvnită de oricare trăitor cu rădăcini în vatra neamului românesc, atunci când acesta are a-și încheia stagiul cel pământesc.

Așadar, dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea, unul dintre cei doi mirosloveșteni omonimi a trecut la cele veșnice. Iar celălalt, dascălul de școală, care încă mai conjugă verbele la timpul prezent, persoana I, hărțuit de agenții bătrâneții, reflectează cu tristețe și cu accentuată neliniște interioară la pățania tizului său, șoptind repetat invocarea aceea pe care o rostește în aceste zile un sat întreg, anume „Dumnezeu să-l ierte!”

(…celălalt Gheorghe Pârlea)

Satul legendar Boureni – obște formată în jurul unui cin monahal

Satul Boureni de pe valea râului Moldova poartă, chiar și toponimic, rezonanța legendei istorice a Descălecatului moldav. Descălecatul, aici, e vocabula folosită de cronicarii evului mediu românesc pentru a desemna întemeierea primelor formațiuni statale ale românilor. Conform legendei care îl are ca izvor pe cronicarul Grigore Ureche, în arealul acestui sat, cneazul maramureșean Dragoș, fondatorul statului feudal Moldova, acompaniat de tovarășa lui din lumea canină, pe nume Molda, se afla la o vânătoare. Nobilul vânător avea ca țintă un bour fioros, sau poate chiar bourul alb, cu sălașul în muntele Ceahlău, animal mitic care li se arăta doar bărbaților inițiați, celor predestinați faptelor mari.

Nu-i exclusă ipoteza că satul Boureni va fi avut ca embrion o restrânsă comunitate monahală, respectiv componenții schitului cel care dăinuie până în zilele noastre. Conform unei variante a legendei, vânătorul întemeietor de țară primise indicii despre bour de la un sihastru pe nume Ioan.

Iată ce spune legenda, legat de nașterea schitului, implicit a satului.

Dragoș, voievodul cel de la început, cu ceata lui din Maramureș, aflat la vânătoare de bouri, a găsit sălașul acestor cornute sălbatice într-un loc în care trăia un pustnic. Dar să aflăm o parte din legendă după cum ni-i transmisă în versurile poetei locului, respectiv Valeria (Micle) Sturza, fiica cea mare a Veronicăi Micle, muza lui Eminescu:

Zice, c-a venit odată-n aste locuri neumblate,

Chiar de pământenii țării foarte-arareori călcate,

Pripășit din largul lumii, fără țintă, un drumeț

Ce părea că pentru oameni poartă ură și dispreț.

Cine-a fost necunoscutul n-a știut nimeni pe lume,

Căci pe urma lui neștearsă n-a rămas nici fel de nume.

Fost-a el domn fără scaun, izgonit de-al său popor,

Ori îl chinuia în suflet un cumplit și mare dor,

Ori urma să ispășească grozăvia unei crime,

Prin eternă pustnicie, remușcarea să-și exprime?

Zilnic îndrepta la ceruri rugăciunile-i umile

Si cerea ca să-i scurteze ale sale triste zile.

Nimic alta nu se știe, dar legenda ne mai spune

Că sihastrului, odată, s-arătă mare minune:

O bătaie ca de toacă îl trezi în miez de noapte.

Tresări, făcu o cruce și-auzi vorbind în șoapte:

– Scoală, vină după mine, multe zile ai s-alergi,

Lacrimile tale toate vei putea să ți le ștergi…

(„Legenda Schitului”)

Și vocea duhului care-l trezi pe pustnic în miezul nopții (promotorii legendei au și un nume pentru pustnic) îl călăuzi pe Atanasie într-un loc în care îi cere să ridice o bisericuță închinată Maicii Domnului, anume ei, căci poporul serba Nașterea Născătoarei de Dumnezeu chiar în ziua acelei revelații. Îl duse lângă o culme de deal, căci sălașul pustniciei lui era mai în vale, pe malul râului Moldova, și-i arătă locul în care avea să ridice ofranda lui adusă Cerului.

Fiindcă monahii au păstrat și adus aproape de timpul nostru un clopoțel pe care a putut fi identificat anul 1372, se crede că acest artefact (ridicat de „… un domn colonel, pe nume Nădejde, delegat al Comisiei Monumentelor Istorice de la Iași”, spun localnicii) induce și vechimea schitului, chiar de la întemeierea statului medieval Moldova. Ca în multe cazuri, în jurul schitului, în timp, se va fi format și obștea sătească Boureni. Căci iată cum ne sugerează asta poeta deja enunțată:

„…Și-a ieșit din a sa mână mănăstirea cu chilii,

Toate bine rânduite pentru morți și pentru vii,

Și-n curând se duce vestea printre oamenii cei buni

Că la schit este-o icoană făcătoare de minuni,

Ce-a adus răzeși din vale și în urmă alți mireni,

De-au alcătuit aice satul nostru, Boureni.”

Se știe din documente că Schitul apare menționat documentar la 1657. În 1716 schitul a fost incendiat din neglijența unui preot de mir pe nume Isachis, fapt ce a dus la desființarea schitului pe o perioadă de câteva decenii. Reapare în documente la 1764, avându-l ca proprietar și ctitor pe domnitorul Moldovei Grigore Ghica vodă.

Din 1775 moșia Boureni, inclusiv Schitul, este dăruită de domnitor sultanului și cumpărată la mezat în 1824 de domnitorul Ioniță Sandu Sturza. Acesta preia întreținerea schitului, iar de la el încolo, până la instaurarea regimului comunist, de către urmașii Sturzești, ultimii fiind frații Dimitrie Mihai Sturza și Constantin Sturza, cu moșii (și) la Boureni, respectiv la Cristești, sat aflat în proximitatea Boureniului.

Între bunurile cu valoare istorică ale Bisericii Schitului e de remarcat o carte veche din 1731, o cruce mică având încrustat anul 1796, iar din 1873 lăcașul are spre închinare o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dăruită de prințesa monahă Raruca Sturza (Turculeț).

În 1903 s-a pus temelie unei noi biserici a schitului, lângă cea veche, biserică târnosită târziu, la 8 septembrie 1939, sub binecuvântarea arhiereului Valerie Moglan. Biserica avea ca hram Nașterea Maicii Domnului, probabil în strânsă legătură cu începutul legendar al așezământului monahal.

Dar veni războiul cel din urmă, care a dus la devastarea satului ocupat de sovietici. Biserica a suferit și ea urmările bombardamentului executat luni la rând (din aprilie 1944 până la 23 august) de către bateriile de artilerie amplasate în Miroslovești și de către avioanele germane. Singurul călugăr rămas la schit pe timpul luptelor a fost găsit fără viață în beciul schitului, se pare unul dintre cei doi călugări basarabeni, Iacob Breahnă și Serapion Ionescu (ambii având stagiu de nevoință la Muntele Athos, conform înscrisului de pe o fotografie care îi înfățișa în 1939).

Imediat după încheierea războiului, se găsi un generos ctitor pentru o nouă biserică, din zid, cea care dăinuie și astăzi. Ofertantul, cu origini basarabene își pierduse singurul său fiu în luptele pentru redobândirea Basarabiei în al Doilea Război Mondial. Ctitorul, celebrul ofițer de servicii secrete Zaharia Husărescu (prieten cu boierul locului, Mihai Dimitrie Sturza), ceru să se modifice hramul bisericii, anume să fie dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca o legătură, spre mângâiere, și cu numele fiului său căzut pe front, pe care îl chema Constantin, în familie – Dinu.

În 1947 Schitul primește o donație de 25ha de pădure de la Constantin Sturza, gest contextualizat perspectivei de dezintegrare a marilor proprietăți funciare de către comuniști. Schitul este desființat în 1959 prin Decretul 410 și reînființat în 1991, acum ca parte a Mănăstirii Sihăstria (înainte de război, ținea de M-rea Neamț).

E de consemnat aici că între călugării schitului s-au aflat și rugători care și-au depășit condiția de simpli monahi. Fratele Gherasim Cucoșel, ucenic (de copil) la Schit, a urcat în ierarhia monahală până la treapta de arhiereu (Episcopul Gherasim Pruteanu, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților). Ierodiaconul Vartolomeu Dolhan ajunge preot la Biserica „Trei Ierarhi” și apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași. Acesta urmează și cursurile Academiei de arte Frumoase din Iași și devine pictor de biserici. Împărtășește cu Vartolomeu Bodoașcă, starețul schitului (în perioade diferite), dramatica experiență de victime ale închisorilor comuniste – părintele Dolhan, ca implicat în mișcarea „Rugul Aprins”, iar părintele monah Vartolomeu, acuzat de colaborarea cu exponenți ai rezistenței anticomuniste.

Gheorghe Pârlea

Lupte colaterale Războiului Întregirii Neamului, pe meleagurile baștinei mele

Meleagul comunei mele a fost mereu în calea vânturilor istoriei, cele aducătoare de furtuni. Așa se face că glia comunității mirosloveștene a fost stropită de sângele ostașilor români atât în Primul, cât și în al Doilea Război Mondial. 

În toamna anului 1917, teritoriul liber al României era redus doar la spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali. Toată armata română, câtă mai supravieţuise campaniei eşuate în încercarea de a elibera Transilvania și după eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era masată în Moldova. Aici, armata noastră urmărea refacerea şi nutrea speranţa unor noi victorii.

Pe măsură ce trupele româneşti, decimate şi dezorganizate, soseau aici dinspre sud, trupele ruseşti intrau în Moldova dinspre est, ca să întărească frontul ce încingea acest rest din România la sud şi la vest. Ostaşii români, istoviţi şi înfometaţi, găseau locurile de adăpost ocupate și proviziile de hrană monopolizate de către aliaţii lor din Răsărit, care însumau în jur de un milion de oameni. În acelaşi timp, convoaie nesfârșite de refugiați din Muntenia, măcinate de gerurile unei ierni cumplite, cu temperaturi de 20-25 de grade sub zero, și de tifosul exantematic, epidemie ce a făcut să piară întreaga populație a unor sate moldovenești, se deplasau într-un marș al morții spre nord. Armata română a fost decimată şi ea de acest flagel apocaliptic, cu toată cruciada sanitară a medicilor francezi și englezi. În Divizia a 4-a română, spre exemplu, încartiruită în jurul Iaşiului, mureau câte 50 de oameni pe zi. Au murit atunci soldaţi şi ofiţeri cât în zece bătălii, inclusiv 10 % din medici şi în jur de 1000 de sanitari.

Nici satele noastre n-au fost scutite de această plagă „colaterală” a războiului [1]. În 1917, mortalitatea în rândul civililor din Mirosloveşti, spre exemplu, a atins apogeul ultimului secol si jumătate. Au murit în acel an 118 persoane, din care 45 de tifos. Dintre cele 45 de victime ale tifosului, 32 de persoane aveau vârste cuprinse între 18 si 55 de ani [2]. 

Bătăliile câştigate pe frontul de sud al Moldovei, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz ar fi trebuit să reîncarce cu optimism aspiraţiile României spre un deznodământ fericit. N-a fost însă să fie aşa. Evenimentele din Rusia au dat războiului o nouă perspectivă, cu totul nefavorabilă ţării noastre [3] . Revoluţia bolşevică din toamna lui 1917 a generat anarhie în rândul soldaţilor ruşi. (Lenin a anunţat imediat după luarea puterii iminenţa încheierii păcii.) [3]. Au început manifestările naţionaliste (promovate de revoluţie) în sânul armatei multietnice a fostului imperiu ţarist şi, mai ales, bolşevizarea armatei ruse. Soldaţii ruşi dezertau în masă, asasinându-şi cu sânge rece propriii comandanţi care se opuneau anarhiei.

Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse, a cerut protecţie şi sprijin direct trupelor române, ca să-şi poată menţine autoritatea asupra comandamentelor sale din Moldova şi să împiedice dezagregarea armatei ruse. Conştienţi de gravitatea situaţiei, miniştrii Antantei i-au cerut şi ei prim-ministrului Ionel Brătianu să-l sprijine pe generalul rus în intenţiile sale. Românii erau cei mai interesaţi în a-i menţine pe ruşi pe frontul de vest al Moldovei şi, în cel mai rău caz, să dirijeze retragerea anarhiştilor ruşi prin nordul Basarabiei şi nu prin zona oraşului Iaşi, capitala provizorie a României, pe unde intenţionau cohortele rebele. Trebuie precizat că la Socola (cartier al oraşului Iaşi) exista un adevărat „stat major” al comisarilor bolşevici (sosiţi dinspre Odessa), întărit de vreo 3000 de soldaţi. Aici se punea la cale înlăturarea monarhiei române şi instaurarea regimului bolşevic în România. În asemenea condiţii, aliaţii armatei române deveniseră un inamic activ (cu adversarii de drept încheiasem de curând un armistiţiu militar) [4], care ridica probleme cu totul neconvenţionale ostaşilor noştri. Toate drumurile Moldovei erau în iarna din 1917-1918 pline de cete de ruşi fugari, frânturi de unităţi fără şefi sau cu şefi din rândul anarhiştilor cu grade inferioare. Rebelii ruşi jefuiau satele şi batjocoreau copilele şi femeile întâlnite în cale.   Această nouă calamitate, a retragerii destrăbălate, cât şi perspectiva spargerii frontului de pe linia Siretului erau pericole care trebuiau anihilate cu orice preţ. Armata română, tolerantă până atunci cu cei ce se credeau mai degrabă protectori ai României decât aliaţi, era silită acum să-i privească pe ruşi cu circumspecție, ca pe un potențial duşman.

La 25 ianuarie 1918, Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română) se afla pe poziții la Miroslovești, cu patru baterii de tunuri de câmp (16 tunuri) între alte piese de luptă. Maiorul Butnaru, comandantul batalionului, primise ordin să negocieze retragerea hoardelor rusești, dezmembrate din Armata a 4-a țaristă și dedate anarhiei, urmare a Revoluției bolșevice. Misiunea pacifistă a maiorului era să-i convingă pe comandanții unor fracțiuni aparținătoare Corpului 2 rus, respectiv Diviziile 26 și 84, să se retragă peste Prut prin nordul Moldovei. Se urmărea împiedicarea îndreptării acestora spre Iași, unde bolșevicii ruși, cu o lună în urmă, puseseră la cale un „puci” asupra Guvernului României, care se afla refugiat, împreună cu regele, în fosta capitală moldavă. Misiunea maiorului Butnaru trebuia numaidecât să zădărnicească joncțiunea acestor rebeli cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud din Bucovina. Foștii aliați, deveniți intempestiv inamici, l-au împușcat pe ofițerul negociator Butnaru, care le ieșise în întâmpinare pe segmentul de șosea Soci-Boureni, obligând Batalionul 2 român, întărit cu o companie a Batalionului 1, să declanșeze o înfruntare dramatică pe meleagurile noastre. Trupele ruse, cu bateriile amplasate la sud-est de Soci, sunt puse pe fugă în debandadă spre Boureni și Cristești. Intră în luptă și Batalionul 3 împotriva rușilor care atacau dinspre Sodomeni, silindu-i să capituleze. Regimentul 16 infanterie al Batalionului 2 înconjoară satul Soci, capturând o coloană de ruși. Rușii capturați sunt dezarmați și puși sub pază la Boureni, urmând a fi predați reprezentanților armatei țariste. Rebelii aflați sub tirurile exacte ale artileriei și infanteriei române se retrag în dezordine spre Cristești și Drăgușeni.  

În urma acestei victorii românești, încep să se prezinte, pentru a fi dezarmate, unități complete precum Regimentul 104 rus, cu 5 mitraliere, Regimentele 335 și 336. Componenții Diviziei 26 rusă trimit o delegație la Timișești pentru a depune armele și a fi lăsați să plece în Rusia. Niciunul dintre parlamentarii/ negociatorii ruși nu a fost maltratat, deși ei, împotriva normelor etice ale razboiului, au ucis solul român, respectiv pe maiorul Butnaru. Au fost doar dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit, înspre nordul Basarabiei [5].   Prin recenta restaurare a Cimitirul Ostașilor Români căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial din satul Soci, sat component al comunei Miroslovești, județul Iași, memoria istoriei a fost reabilitată în acest spațiu de jertfă adusă Patriei. Vor trebui însă adăugate aici și elementele simbolice legate de episodul Războiul Întregirii Neamului petrecut pe meleagul baștinei noastre. Poate, pe viitor, și o placă memorială pentru maiorului C. Butnaru, unul dintre ultimii ofițeri români căzuți întru împlinirea Marii Uniri de la 1918.

Gheorghe Pârlea

____________________ 

[1] Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Ed. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1998, pag.285   [2] Arhiva Parohiei Sf. Parascheva Mirosloveşti—Registru de înregistrare a născuţilor, căsătoriţilor şi a morţilor, 1913-1925.   [3] Florin Constantiniu,op. cit., pag.284, 285, 286.   [4] Idem   [5] Relatarea episodului de luptă petrecut pe meleagurile noastre şi (în cea mai mare parte) a contextului mai larg în care acesta a fost inclus au ca suport informativ o carte scrisă la câţiva ani după primul război mondial. Din păcate, acestui volum nu-i putem identifica nici titlul, nici autorul (probabil un istoric militar), lipsindu-i copertele şi câteva din primele pagini. Pentru autenticitatea informaţiei, precizăm că deţinătorul acestui volum era la data documentarii pensionarul Manole C. Gospodaru, mirosloveștean (fost lucrător în domeniul cadastral), iar cel care a intermediat obţinerea volumului a fost prof. Ioan Pârlea. Paginile din care ne-am informat (inclusiv pentru contextul introductiv) sunt: 58, 59, 66, 67, 80, 332, 333, 334, 335, 341, 342.   Informații identice, unele în plus, sunt conținute și într-un eseu on-line al lui Cristian Negrea; vezi: http://www.ziaristionline.ro/2012/05/23/batalia-moldovei-in-razboiul-roman-antibolsevic-de-cristian-negrea/  

O incursiune imaginară într-un crâmpei de lume străveche

 

Prolog

Cultivarea fascinației pentru trecutul istoric ar trebuie să fie o preocupare importantă a școlii. Spun asta fiindcă, mai nou, sunt oameni (chiar curente culturale) care ignoră trecutul, excedând rolul prezentului în raport cu originea lui, anume anteriorul istoric, cu toată încărcătura lui de experiențe umane. Iar asta se răsfrânge dăunător asupra copilului, omul în formare.        

Cum să ignori trecutul, baza existenței prezentului?! Cum să bagatelizezi veridicitatea documentelor istorice, ori "vocea" vestigiilor materiale, munca ostenitoare a istoricilor și arheologilor?! E benefică în formarea noastră ca oameni - care, în fond, consacrăm  existența celor trei concepte temporale - chiar și imaginația (atunci când nu există documente), bazată pe ce ne inspiră artefactele și un cuantum de cunoștințe dobândite instituțional ori prin lectură autodidactică.

Iată, spre exemplu, o probă de un astfel de practică imaginativă, rezultată din reflectarea în conștiința unei persoane fascinate de trecutul istoric  a "limbajului" unor artefacte descoperite întâmplător în spațiul proxim baștinei sale. Asta luând expresie într-un scenariu vizualizat interior, precum o dioramă „vie”, reprezentând o secvență de ecosistem primitiv din arealul văii Moldovei, populat cu personaje ale  locului și timpului respectiv.      

Să ne insinuăm ca martori în această scenă retrogradă și să fixăm "filmul" limitând la minimum timpul, anume într-o zi din așa-zisul Eneolitic dezvoltat (Epoca cuprului), iar spațiul să-l presupunem ca amplasament aflat chiar pe versantul vestic al Culmii Căpățânii din satul de pe valea Moldovei, Boureni, areal în care au fost descoperite vestigiile care îndeamnă la această retrospectivă imaginară.

                                                                                        ***

       O zi însorită, dar destul de răcoroasă, ce pare o frântură de timp astronomic din ceea ce noi azi numim primăvară. Din zarea în care, târziu, soarele se va piti după culmile încețoșate ale Călimanilor, sclipesc fascicule de raze, ca lumina unor reflectoare din timpul nostru. Sunt, probabil, reflecțiile limbilor de ghețari ai ultimei glaciațiuni, aflate pe jgheaburile larg deschise spre soare-răsare, adică și spre Boureni.

       Nu prea departe de răcoarea grea a muntelui, în spațiul ce urma a intra în legendă, urcând domol pe scara cerului, soarele își concentrează lumina pe vegetația luxuriantă, străbătută de cărări cenușii, în care țărâna e amestecată cu tulpinile ierburilor stoarse de sevă. E rezultatul mecanicii tălpilor oamenilor timpului, a copitelor  și labelor animalelor.

       Ceea ce numim noi azi lunca Moldovei e, în scenariul acesta mult întors în timp, o masă compactă de sălcii, plopi, arini și tufe de lăstăriș, străbătute de labirinturi întunecoase prin care se strecoară vietățile. Mai sus, pe malul stâng al râului cel încă fără nume, unde pădurea urcă pe o culme spre răsărit, se văd câteva poieni mângâiate de soarele ridicat deasupra lor cam la lungimea a două-trei prăjini, etalon folosit pentru măsurat terenurile cultivate de oamenii aceștia preistorici și perpetuate până în vremea bunicilor noștri.

       În  desișul pădurii de fag, carpen și stejari seculari, unii chiar milenari, se văd câteva suprafețe vegetale dreptunghiulare de diferite nuanțe de verde. Par a fi culturi. De grâu?... De cânepă?...   De mei?...

       Știm că oamenii acestor timpuri aveau deja unelte specifice recoltării unor asemenea plante. Ne confirmă secerea de bronz găsită, peste timp, în solul locului.

       În altă poiană se văd câteva colibe. Au forme dreptunghiulare și par a avea în alcătuirea lor lăuntrică o singură încăpere, pe jumătate îngropată în pământ, căci șoproanele acestea nu sunt deloc semețe. Sunt acoperite de “căciuli” cu baza pătrată, alcătuite din vegetație uscată, sprijinită pe o țesătură de jordii dispuse de-a lungul pe planul înclinat, ale căror capete se văd pe ici-colo. Striațiile de pe planurile oblice ale acoperișurilor par a fi tulpini de stuf și papură. Unele acoperișuri, cele mai gălbui, ne sugerează imaginea snopilor de paie. Spicele vor fi fost lovite cu bețe spre a fi golite de boabe, rămânând pentru alte nevoi snopii de masă vegetală.

       Adăposturile acestea, fără îngradituri în jur, au câte un tăpșan bătătorit în fața intrării.  În spațiul acestor “bătături” se văd vetre din care fumegă sau se ridică limbi de foc. Lângă vetre se disting siluete de oameni și voci umane din care răzbat, până spre pădure, silabe. Rostirile lor au vocalele știute ca atare de noi, vorbitorii de azi.

       Din adăposturile noastre imaginare, la oarece distanță de habitatul lor, se văd turme mici de oi și câte doi-trei câini alergând în jurul lor. Se aud și lătrături. E clar: “ham-ham”, limba lui Canis lupus familiaris,  nu a suferit nicio modificare fonetică pe parcursul mileniilor de până la noi, oamenii prezentului. Doar “hau-hau”, cu mult înainte, când câinii erau încă lupi, a trecut printr-o modificare minoră.

       Dar  să tragem atenți cu urechea asupra vorbelor acestor oameni. Surpriză! Vocea unui copil, gol-goluț în privința îmbrăcămintei, rostește apelativul “mama”. Vasăzică, tragem noi precipitat concluzia, limba română își are izvorul - măcar într-o șuviță de curgere - hăt departe-departe, mult înaintea războaielor daco-romane. N-ar trebui să ne îndoim prea tare că tribul acesta e un grupuscul din care descinde masa pelasgilor, triburi trăitoare pe-aici de prin secolul III î. H., despre care învățații de azi spun că sunt înaintașii tracilor, predecesorii dacilor și multor altor seminții tracice cu o limbă relativ comună în toate zonele lor de răspândire, din Panonia până la Nipru, de la Marea Egee până la Marea Baltică.

       Aventura noastră intermediată de miraculosul tunel imaginar al timpului nu e lipsită de pericole. Din locul în care ne aflăm teleportați retrograd din prezentul nostru evoluat, auzim un răget prelung, împletit cu strigăte umane și lătrat de câini. Precis, credem noi, în direcția aceea se desfășoară o vânătoare. Nu a trecut prea mult timp până ce, în luminișul unei poieni, să se arate câțiva bărbați îmbrăcați sumar în niște încropiri de haine, nu atât din piei de animale cât mai ales din ceea ce, cu indulgență, am putea să le numim țesături. Brațele și picioarele – de la coate, respectiv de la genunchi în jos – sunt dezgolite. Umerii acestor vânători ce se deplasează în perechi poartă drugi care străpung hălci din trupul unui bour, poate zimbru. Capul cornutei, dislocat de corp, e legat cu funii de cânepă și coji de copac de capătul unei crengi groase, sprijinită cu celălalt capăt pe umărul vânjos al bărbatului din fruntea grupului. Locul acestui vânător, anume în capul coloanei, pare a nu fi întâmplător, ci un mod de a pune în evidență rolul lui în grup, în raport direct cu trofeul expediției vânătorești.

       Ajuns în preajma sălașului lor, vânătorii sunt întâmpinați, cu multă larmă, de femei și copii. Copiii agită arcuri-jucării, imitând bărbăția taților-vânători, iar femeile poartă în brațe oale învrâstate cu ocru, negru și alb. Vor fi având în ele apă sau vin din soiul Vitis Silvestris, primul soi de viță „domesticit” și familiar triburilor agatârșilor de dincolo de munți, cu influență și la răsărit de Carpați, cultivatori de viță-de-vie trecuți de grecii de mai târziu în fantezia renumitelor lor legende.

    Și oamenii aceștia par cel puțin mulțumiți, poate chiar bucuroși. Unii dintre cei cu urciorul la gură par a fi chiar în extaz, fericiți, fără însă a cunoaște denominarea acestei stări, căci înțelesul de fericire s-a născut mult mai târziu, după descoperirea scrisului și născocirea dicționarelor.

Gheorghe Pârlea

Nucul cel bătrân al vecinului, unealta unui destin (Sau… Din amintirile unui copil contemplativ – VI)

 

Casa părintească – acum doar întrezărită în construcțiile în care s-a metamorfozat –, cu ograda și grădina aferente ei, nucleul copilăriei mele, e la aproape un kilometru de casa în care locuiesc de puțin peste jumătate de veac. Am însă mereu nostalgia acestui spațiu. Deși părinții nu mai viețuiesc de mult timp, le simt acolo prezența. Mai ales când îmi vizitez fratele și sora, care și-au adaptat în vechea ogradă a gospodăriei părintești, pe structura vechilor construcții, propriile lor locuințe. 

Pe locul căsuței bunicilor, locuință acoperită cu stuf, ce dăinuia dinainte de construcția casei mari, cu prispă mărginită de pălimar (balustradă) din scânduri traforate, susținut de diregi, încrustați și ei cu modele și uniți cu streașina, fratele a încropit un foișor. În parte, acest mic cerdac de vară conține elemente de arhitectură din casa veche, care a fost demolată de tata spre a-și adapta locuința la nevoile cele noi și stilul epocii, respectiv postbelică. Fratele a expus în interiorul foișorului „artefacte” din locuința copilăriei noastre, lucruri demodate care au supraviețuit timpului scurs de când eram în subzistența devotaților noștri părinți.

Într-una din zile mă aflam în foișorul fratelui, la un pahar de vin rubiniu, licoare ce te îmbia s-o bei și cu ochii, adică în timp cât mai prelung, ca să lucreze pe îndelete celulele fotoreceptoare ale retinei, cele sensibile la culoarea roșie. Foișorul are deschiderea spre dumbrava ce mărginește pârâul care străbate satul de la nord la sud, spre a se întâlni cu legendarul râu în care a fost răpusă, de bourul cel fioros, Molda lui Dragoș-vodă, descălecătorul.

Urechile, la concurență cu privirea, mi se îmbătau cu un alt dar al vieții, cântecul privighetorilor, un concert caracteristic miezului primăverii. Doamne, ce miracol e cântecul privighetorii! Păsărica aceasta mai mică decât o vrabie, pe care mai degrabă o auzi decât o vezi, are în natura ei vocală o partitură melodică ce o face neîntrecută. Fragmentele cântecului ei sunt de mare varietate și rafinament, încât te miri ce lucrare minuțioasă a avut de săvârșit Creatorul atunci când i-a alcătuit aparatul vocal, ca și pentru al ciocârliei, parcă anume ca să-I fie Lui exercițiu premergător pentru glasul omului creator, vocea care a atins sublimul.

Acaparat de o stare melancolică, stimulată atât de concertul păsăresc cât și de efectul ușor al moderatului meu tratament cu vitaminele și mineralele din seva viței-de-vie, cercetam, alternativ, când conținutul paharului de cristal, când verdele crud al copacilor, culoare care domina spațiul înconjurător. Și privirea mi se opri instantaneu asupra unui nuc de peste drum, înrădăcinat aproape de marginea versantului drept al pârâului. Pomul se afla în gospodăria vecinului nostru, moș Nică a’ Cucului. Da, așa îi era porecla, pesemne de la faptul că el, ca și alți mărginași ai pârâului Bahnei – cei din vecinătatea noastră –, împărțea habitatul cu pasărea care își cânta propriul nume. Acum bătătura și casa lui, ca și stăpânul lor, abia mai semnalau că au existat.

Casele noastre străjuiau cândva ulița ca doi căpitani de plai, una pe-o parte, cealaltă – vizavi. În acest spațiu al satului, făgașul de drum căruia noi, copiii, îi stârneam colbul în zilele fierbinți de vară ori îi frământam glodul în zilele ploioase ale primăverilor, se află, în ocolișurile sale, la cea mai mică apropiere de pârâu. 

Casa lui moș Nică era chiar pe buza râpei, în pericol de a se prăbuși cândva, odată cu malul înalt pe care stătea cocoțată. A fost demolată la timp de către moștenitorul său, bădia Gheorghe a’ Tudoscăi.

Proprietarul cel tânăr al gospodăriei era fiul natural al lui moș Nică, rezultat fie dintr-o căsătorie întreruptă, fie dintr-o legătură nelegitimată. Încă n-am reușit să dezleg nodul acesta. Iar de ce băiatul său nu purta numele tatălui, deși s-a aflat încă de copil în grija lui, a rămas de asemenea o taină pentru mine. Cu timpul, numele lui de familie, a’ Tudoscăi, își pierduse deja marca genitivală, devenind nominativul Tudosca. 

Privind insistent la nucul din grădina vecinului, începu a mi se derula povestea umană care îl implica. Totuși, am observat eu, după ceva peste jumătate de veac de la întâmplarea care l-a avut unealtă în desfășurarea poveștii ce îl are în centru pe bădia Gheorghe, nucul nu părea a avea fălnicia din timpul copilăriei mele. Și mi se declanșă impulsul unei întrebări adresate fratelui, care tocmai turna din nou licoarea rubinie în paharul din fața mea:

     – Ia zi-mi, frate-meu, nucul acela e cel cu pricina?...

Fratele Ioan știa ce motiv ascuns de timp are întrebarea mea și  îmi răspunse de îndată:

     – Nu e cel din vremea copilăriei noastre. E progenitura nucului bătrân. Pe acela l-au tăiat cei care au folosit vremelnic gospodăria vecinului. 

     – Deci a crescut din rădăcina celui răpus de secure, ca să ne bântuie memoria până ce ne vom pierde facultatea asta, l-am completat eu.

Ajuns acasă din vizita mea familială, m-am așezat îndată la computer și mi-am reactivat amintirile cele cu declanșatorul în foișorul fratelui Ioan. Povestea nucului se derula ca aievea prin fața ochilor, în timp ce degetele apăsau pe tastatură în ritm și corespondență biunivocă cu imaginile care-mi stăpâneau memoria.

Bădia Gheorghe, om simplu, cu două-trei clase primare, era deosebit de receptiv la școala vieții. Dobândise, te miri de unde, vorbe înțelepte, deși mai avea mult până la vârsta la care acestea pot fi izvodite. Și producea asupra noastră, a copiilor din vecini, un anume magnetism subtil. Starea asta asupra martorilor care încă își ștergeau nasul cu mâneca hainei era întreținută de măruntele lui născociri tehnologice de interes gospodăresc. Multiplica, desigur,  cu mijloace simple, funcțiile roții și ale pârghiei, separat sau împreună, în angrenaje care stârneau hazul: cărucioare care inovau roaba, tocătoare de mărunțit paie și iarbă, răzători pentru sfeclă și câte altele.

Bădia fusese căsătorit cu o femeie zveltă și frumoasă, mereu cu zâmbetul pe chip. Fața bălaie, senină a țaței Catinca excepta însă perioadele cu accese de nervozitate ale lui bădia Gheorghe, cam des nemulțumit de câte ceva. Era un căutător de adevăruri, însă cu acces blocat la ele. Un nemulțumit de propria-i existență. Mama spunea că i se trage asta de la condiția lui de copil fără mamă, că moș Nică, tată-său, era un om ursuz și aspru. Singura lui mângâiere feminină îi venea de la o mătușă rămasă pitică și cu cocoașă de pe urma poliomelitei. Am cunoscut-o și noi, cei doi frați de peste drum, căci mătușa Ileana, oploșită în gospodăria lui moș Nică, fratele ei cel ursuz, era vecina mamei, cel mai apropiat suflet de inima ei. Boala îi afectase doar oasele, nu și ființa lăuntrică, tezaurul care îl distanțează covârșitor pe om de suratele lui necuvântătoare.

Veni însă vremea când, în gospodăria lui bădia Gheorghe, cumpăna ținută în echilibru de sufletul blând al mătușii Ileana și de chipul pașnic al țaței Catinca își pierdu funcția stabilizatoare. Pe rând, mătușa Ileana trecu la Domnul, iar țața Catinca găsi tăria și prilejul potrivit de a părăsi gospodăria în care, de la o vreme, ea își cam pierduse rosturile.

Rămas singur cuc, precum pasărea care arar a fost văzută împreună cu perechea sa, bădia își accentuă starea de neliniște lăuntrică.

Tata, om cu puterea de a se desprinde de interesele cele ce-și hrănesc propriul sine, încerca să-i alunge gândurile rele și-l încuraja să-și repare făgașul vieții, s-o readucă acasă pe țața Catinca. Bădia Gheorghe îi ascultă povața și reuși o reînnodare a funiei vieții sale casnice. Dar asta nu dură mult și din nou îi dădu motive nevestei sale să-l părăsească. Acum însă fără cale de întors.

Trecu ceva timp cu negură groasă deasupra căsuței vecinului, când, într-una din zile, mama intră în casă, de pe-afară, unde o știam trebăluind, și ne dă veste nouă, băieților ei mai zburătăciți acum, că bădia Gheorghe și-a luat altă nevastă și că o cheamă tot Catinca. Mai adăugă apoi, cu ton de poruncă, să ne purtăm frumos cu ea, ca buni vecini ce am fost și cu prima lui nevastă.

Țața Catinca cea nouă – „cea nouă”, vorba vine, căci noi o vedeam ca pe o femeie mai învechită de timp decât Catinca cea care părăsise de nevoie cuibul conjugal –, cu timpul, ne deveni simpatică. Avea o anume hâtrenie, o sfătoșenie și mai ales o hărnicie ce erau repede observate. 

Bădia Gheorghe părea că a ales un drum cu ocol, spre a scăpa de duhurile cele rele care îl împrejmuiau. Asta însă nu dură mult, parcă anume spre a întări temeinicia unei zicale a nemților, popor care probase deja că… destinul îți iese în cale și atunci când faci ocol, ca să scapi de el.

Într-o zi în care sătenii se pregăteau de hramul bisericii satului, bădia și harnica lui consoartă se apucaseră, ca toată obștea, să-și dereticească încăperile casei pentru niscai musafiri din satele vecine. Țața Catinca era din Ciohorăni, sat mare cu mulți Hogășeni, neam venit cândva dinspre munte și din care se trăgea și cunoscutul scriitor Calistrat Hogaș. Nu auzise țața Catinca, „nici cu spatele”, de acest soi de renume al satului, dar fudulă cu cimotia ei musai că era. Și bărbatul ei, aflat într-un soi de transă fericită pe care i-o fi revelat-o cea de-a doua dragoste, nu-și slăbea deloc din ochi perechea. 

Cum materia primă pentru dresul pereților și a prispelor era încă cea din neolitic, cu sapa și hârlețul pe umeri, au coborât amândoi la malurile cu lut galben ale pârâului care curgea prin fundul grădinii lor. Au găsit repede două grote, începute de alți vecini, pe care au pornit a le prospecta cu uneltele cele potrivite. Insistau în a găsi vâna de lut untos care, înmuiat cu apa, să devină pastă ușor de întins pe pereții de chirpici. Apoi, chinavarul cel siniliu, în asociere cu varul, urma să tăinuiască o vreme muruiala gălbejită, prelevată din omniprezentele lutării ale satului.

Și cum două păreri cu greu ajung la una singură, acolo, sub dâmbul scobit, cei doi se înfruntau în a încerca cu sapa și hârlețul – când unul, când altul – noblețea lutului. Cum bărbatul cel obijduit de habotnicia nevestei n-avu putere de opoziție, țața Catinca, ca o cârtiță de sfredelit tuneluri, își provocă ceea ce în sat, invariabil, se dă de știre prin dangătul clopotului. Se surpase peste ea bolta hrubei în care îți forța destinul. În fața a ceea ce cu o clipă în urmă era intrarea în grotă, bădia Gheorghe, împietrit de neputință, arăta ca o statuie răsărită din același material care o sufoca iremediabil pe nevastă-sa. Când își reveni în fire era prea târziu pentru strigăte după ajutor. Încercase el singur o vreme să ajungă măcar la un petic din fusta femeii, spre a se amăgi că o poate trage de sub malul ucigaș.

De la această nenorocire încolo, bădia Gheorghe deveni preocupat numai de cum să-și șteargă de pe fața pământului umbra propriului trup, care, ca o piază rea, îl urmărea chiar și fără intermedierea soarelui. Îl obseda această nălucă și în zile înnorate, și pe timpul nopții – ba chiar mai abitir noaptea. Vinovăția lui pentru moartea nevesti-sii căpătă anume această formă de adversitate. Or ștergerea umbrei omului de pe fața pământului presupune dispariția celui care o proiectează. Nu spunea deschis că vrea să moară, dar prefigura mijlocul.

Tata bănuia intenția vecinului și încerca s-o preîntâmpine. Cu aceleași sfaturi omenești, anume că omului îi este dat să-și ducă crucea, precum Hristos, că Dumnezeu nu-l lasă de izbeliște la necaz, că omul își poate ispăși păcatul prin spovedire și rugăciuni întru iertare. Și îl urmărea adesea, cu discreție, din ogradă.

Într-o zi, bădia Gheorghe își căuta de treabă prin preajma nucului de lângă drum. Tata observă asta și insistă să-l urmărească. La un moment dat văzu un detaliu care îi elucidă intenția vecinului. Observă, în proximitatea nucului, scara pe care, de regulă, bădia o ținea sprijinită de stogul de paie din zona opusă nucului. Cu un motiv banal, specific vecinătății, tata trecu drumul și-l chemă la poartă. Insinuarea tatei cu privire la scopul aflării la poara vecinului fu convertită îndată în ceea ce îl preocupa cu adevărat:

     – Gheorghe, nu te supăra pe mine, dar trebuie numaidecât să te cert. Văd bine, că doar nu-s fără simțire față de necazul tău, că pui la cale un lucru despre care crezi că te va scăpa de necaz. Nu te scapă, Gheorghe, ba mai tare te-adâncește în el. Pe lumea cealaltă, că Dumnezeu pedepsește omul care se ridică împotriva lui. Tu vrei, după câte înțeleg eu, să-I iei rolul Creatorului, vrei să-ți iei singur viața, ca și cum tu ți-ai și dat-o. Și, pesemne, ți-ai luat părtaș la nelegiuire nucul. E păcat de tine, Gheorghe! Ba și de nuc!

     – Ce vorbe-s astea, bădie Neculai? Pe ce te bizui? se preface a riposta vecinul nostru.

Fiindcă nu putu să infirme până la capăt evidența, bădia Gheorghe se dă prins, lăsând să-i scape și o glumă:

     – Badie Neculai, scara de lângă nuc nu înseamnă mare lucru, dacă nu ai văzut și… ștreangul.  Cum s-ar zice, mă spionezi. Poate că ai dreptate în cele pe care le spui mata din carte. Dar eu le știu pe-ale mele. Din viață, nu din carte. Te știu om bun, bădie, dar cu mine nu-ți ajută asta. Că doar n-o să te faci paznic la nuc, ca să oprești ceea ce-i deja pornit fără frână. Și-apoi, nucul nu-i singurul copac din grădina mea.

În sinea lui, tata știa că n-are sorți de izbândă cu îndărătnicia vecinului în a-și pune planul în fapt. Era clar însă că în ziua în care a încercat să preîntâmpine fapta reprobabilă, gestul său de bun samaritean a produs măcar o amânare. Nu era de bănuit însă pe cât timp.

Într-o zi, bădia fu văzut de tata din nou făcând o treabă ciudată. Curăța de aripioarele laterale  o prăjină lungă care putea avea utilitate doar toamna, la bătutul nucilor. Și încolți în mintea tatei o luminiță de speranță cu privire la lungimea timpului de suportare a traumei familiale de către nefericitul său vecin.

Optimismul tatei se frânse însă repede. La numai câteva zile, prăștina crezută a fi pentru bătut nucii primea o nouă funcție, aceea de secure. Eșafodul nu putea fi alt copac din grădina lui bădia Gheorghe decât același nuc de lângă drum. Fiindcă numai pe deasupra acestui copac trecea rețeaua electrică de înaltă tensiune. Abia când bădia Gheorghe a fost găsit carbonizat sub nuc, tata a observat și alcătuirea nebănuită a prăjinii pe care el o credea o unealtă domestică. Aceasta avea o sârmă lungă legată de cele două capete. Ca să ajungă la sârmele electrice, auto-condamnatul la moarte se urcase în vârful nucului – scara a avut rolul ei –, ținând prăjina de un capăt, ca pe un arcuș, în timp ce celălalt, neîndoielnic, va fi executat, pe sârmele stâlpului de beton, un fulgerător și acut strigăt al morții.

Gheorghe Pârlea

EMINESCU ȘI SADOVEANU

Inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu, un neîntrecut poet în proză, ar putea fi unul dintre garanții cu notorietate ai valorii poeziei eminesciene. Temei ilustrației aferente textului de aici, ca argument la afirmația de mai sus, îi adaug și cea indusă de postarea domnului Jordan Mircea Herford, respectiv  coperta volumului Poezii de M. Eminescu, publicat în 1952, cu specificația expresă pe prima copertă: "prefațată de M. Sadoveanu".

Și ca să întăresc importanța acestei asocierii celor doi titani ai literaturii - deloc întâmplătoare -, am să amintesc și vibranta impresie pe care mi-a lăsat-o o mărturisire a unui monah erudit, respectiv părintele dr. Vasile Vasilache, cu privire la receptivitatea lui M. Sadoveanu față de versurile eminesciene, pe care părintele Vasilache le credea memorate în întregime de către marele prozator.

Părintele V. Vasilache evoca în SUA (Michigan, 8 noiembrie 1980), într-o Conferință dedicată comemorării prozatorului, o întâmplare care relevă legătura afectivă, dincolo de persoanele civile (Sadoveanu nu împlinise încă nouă ani când a murit Eminescu), dintre poet și prozator.

În 1948, Părintele V. Vasilache era stareț (putea fi episcop, dar l-au refuzat comuniștii) al Schitului Procov, aferent M-rii Neamț. La acest început al regimului de așa-zisă democrație populară, M. Sadoveanu, demnitar formal al noului regim, continua să-și întregească opera scriitoricească în vila mitropolitului Visarion Puiu din arealul schitului Vovidenia (vă închipuiți ce paradox conține acuzația gratuită de comunist asupra scriitorului, în contextul habitatului său într-un areal monastic).

Iubitor de experiențe intermediate de natură și de lumea monahilor, urcă în vara anului 1948 la Schitul părintelui Vasilache. Întâmplarea făcu să se afle la schit și un țânăr ucenic al părintelui care avea însușită, din viața de laic, deprinderea de a cânta la chitară. Interpretul ungea la suflet cu cântecele sale pe versurile lui Eminescu, la care Sadoveanu nu-și reprima emoția, lăsând-o la vedere.

Repertoriul eminescian al monahului-trubadur se epuiză într-un sfârșit. Prozatorul însă nu se mulțumi cu atât, ci îi propuse tânărului monah să continue. Dar interpretul afirmă că nu mai știe alt cântec pe versurile lui Eminescu. Sadoveanu nu stă pe gânduri și îi face îndată o propunere ucenicului cu har muzical, anume să improvizeze melosul la versurile pe care i le va dicta el. Și începu îndată un act inedit de artă, cam ceea ce poate constitui o anticipare a metodei pe care o aplica Adrian Păunescu la cenaclul Flacăra. Și Sadoveanu recita vers după vers, poezie după poezie din repertoriul eminescian, iar călugărul chitarist improviza melodie după melodie. Și acest regal eminescian făcu să se prelingă și lacrimi din ochii celor de față, lacrimi de emoție, de iubire pentru Eminescu.

Părintele Vasilache trase într-un final concluzia: " Cum de-ai învăţat, Cucoane Mihai, toate poeziile lui Eminescu, care numără sute de pagini?" Iar Sadoveanu i-a răspuns: " Mi-au plăcut mult şi numai atuncea ajungi ca o poezie şi un text să te pătrundă, când îl ştii pe de rost, atuncea el se topeşte în fiinţa ta, făcându-ţi să răsune de frumuseţile exprimării şi ale gândirii toate fibrele fiinţei tale."

Gheorghe Pârlea

Notă: Pentru autenticitate, recomand cartea "Sadoveanu altfel" (Ed. Doxologia) a părintelui arhim. dr. Mihail Daniliuc, în care se face referire la Simpozionul de la Michigan (cartea mi-a facilitat preluarea citatelor inserate aici).