Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Prolog

Despre calvarul din prizonierat al fraţilor Manole şi Nică Pintilii am aflat încă de copil de la mama, sora celor doi. Amândoi au scăpat de moarte, moartea cea disimulată fie în glonțul inamicului, fie în vietatea cea care se insinuează în trup prin intermedierea păduchelui, unicul agent, spun specialiștii, al tifosului exantematic. Cei doi frați au plecat din lume pe rând, la bătrânețe avansată, dovadă că… „ce ți-i scris în frunte ți-i pus”.

Pe vremea când a început să-mi dea ghes interesul pentru ceea ce neglijasem până atunci, anume îngrijirea de memoria locului de baștină, în una din zile l-am rugat pe moş Manole să-mi împrospăteze memoria cu privire la caznele lui din prizonierat, despre care îmi povestise câte ceva mama. A fost ca şi cum aş fi pus un magnetofon în priză. Cu o emoţie specială, născută din îngemănarea sechelelor suferinţei sale din război cu efectul preţuirii mele exprese faţă de tenacitatea prizonierului care a fost, interlocutorul meu a intrat într-un fel de transă. "Transportat" complet în trecut, mi-a fost imposibil să-l mai pot opri pentru a-i dirija evocarea. Povestea neselectat tot ce i-a marcat viaţa în acei ani de coşmar, folosind când persoana întâi, când pe a doua. La persoana a doua, intona milităreşte comenzi, atât pe-ale sergentului care a fost, cât şi pe-ale superiorilor lui. O făcea cu o exactitate uluitoare şi cu expresia unei posturi reale. Ca să pot sintetiza avalanşa de informaţii din care se desprindea povestea prizonieratului celor doi fraţi mirosloveşteni, am recurs la o prelucrare pe care o redau cu temerea că nu voi reuşi să sugerez cititorului o reprezentare cât de cât apropiată de realitatea terifiantă trăită de cei doi ostaşi din Mirosloveşti.

*

Maranda Pintilii era o femeie simplă şi evlavioasă. Înainte de a se declanşa cel mai crunt război al omenirii, care a provocat peste cincizeci de milioane de victime, ţărăncii din Mirosloveşti îi răpiseră deja cinci copii bolile copilăriei – un alt fel de război, poate mai crud  decât cel propriu-zis, căci victimele lui erau de regulă copiii. Durerea pierderii celor doi prunci gemeni, amândoi băieţi, apoi a celui ce părea că a scăpat de bicisnicia vârstei infantile, căci avea vreo doisprezece ani, nu se stinsese încă în sufletul acestei mame nemângâiate. O întărea însă, în suferinţa ei, pilda lui Iov cel din Biblie şi ceilalţi copii care i-au rămas în viaţă, între ei Nică şi Manole, nădejdea bătrâneţii ce urma să-i vină.

În pragul războiului, Nică era deja însurat şi avea şi trei prunci de crescut, iar Manole era tocmai la vârsta când ţara îl cerea la oaste. Acum însă, ţara avea nevoie de mai mulţi ostaşi, aşa că n-a scăpat de rechemare la datoria ostăşească nici bădiţa Nică, cum îi zicea fratele mai mic. Biata mamă ştia ce înseamnă războiul din cele ce văzuse în celălalt, din care bărbatul său a avut norocul să se întoarcă. Aşa că îşi puse toată nădejdea în Dumnezeu, pe Care-L implora cu rugăciuni adânci să-i ajute pe băieţii ei să împărtăşească norocul oşteanului din primul război, oşteanul care, atunci, îi era deja unuia dintre ei tată, celuilalt urmând să-i devină după lăsarea la vatră. Se ruga întruna în casă, în ogradă, la câmp sau la poartă, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, în ambele sensuri ale acestuia: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!

Ani de zile, mama ostaşilor din Mirosloveşti n-a primit nicio veste despre băieţii plecaţi la război, nici măcar pe aceea că prima invocare din rugăciunea ei se împlinise deja. S-a întâmplat pe undeva aproape de Tiraspol. Coloane de prizonieri români, aflate în marşuri chinuitoare spre Rusia sau Ucraina, îşi întretăiau drumurile pe pământul fraţilor de neam de peste Prut. Coloana celor vreo sută de prizonieri, care îl avea comandant, pus de ruşi, pe sergentul Manole V. Pintilii, a primit îngăduinţa nesperată a pazei sovietice de a se opri la o fântână. În timp ce a băut fiecare în fugă un pumn de apă rece, care avea să le ţină şi de foame, iar câţiva dintre nefericiţi şi-au oblojit cu bucăţi din cămăşile slinoase rănile din tălpi, a ajuns la acel loc de răgaz încă o coloană de prizonieri. De fiecare dată când avea asemenea prilej, cu vocea înecată de emoţie, Manole întreba: "Fraţi români, nu-i cumva printre voi şi frate-meu, Ion Pintilii?" A întrebat şi de data asta, dar acum a făcut-o sub impulsul unei speranţe pe care n-o mai avuse până atunci. Simţea că de undeva, din mulţimea amărâţilor care mergeau către "Golgota" lor de muritori, o voce îi va răspunde: "Unul Pintilii îi mai la coadă…". Sergentul care-şi căuta cu ardoare fratele crezu că răspunsul la întrebarea de acum e doar ecoul speranţei lui. Dar vocea era aievea si continuă să răsune a nădejde: "Nu-l ştiu după numele mic…Du-te de vezi dacă-i frate-tău…". Şi în timp ce ruşii care-i însoţeau fumau "în ştafetă" o ţigară ieşită din manufactura ambulantă a unui soldat român, căruia îndeletnicirea aceasta sporadică îi era leac de alinare, Manole îşi zări fratele. "…Bădiţă Nică!…". Atât putu rosti sergentul, căci îl gâtuia plânsul, ca şi pe frate-său, cu care nu se mai văzuse de trei ani.

Acum se întâlniseră, dar aveau itinerare diferite. Ce era de făcut, ca fraţii să rămână împreună? Ruşii îi număraseră, iar lipsa unuia dintre prizonierii din coloană nu putea fi justificată, la raport, de comandantul-prizonier, decât dacă absentul murea pe drum. Schimbul între oamenii din coloane diferite nu era acceptat de ruși. Și nici de către prizonieri, fiecare crezând în destinul lui. Norocul sergentului Pintilii veni din faptul că în coloana sa murise un nefericit. Şi iată-l pe tânărul evlavios, pentru prima şi singura dată, bucurându-se de moartea unui semen. Propuse comandantului român al celeilalte coloane să i-l dea pe frate-său în schimbul mortului din coloana sa. Deşi se temea de eventuale consecinţe, acesta acceptă şi raportă însoţitorilor ruşi moartea prizonierului, cerând permisiunea să-l îngroape. Fără nici o expresie pe chip, unul din ruşi se deplasă spre locul unde Pintilii săvârşise substituirea şi se convinse de existenţa mortului. Făcu un semn precipitat comandantului care-l avea acum în inventar pe nefericitul răposat, din care gest acesta înţelese că nu e timp de îngropat morţii. Şi dădu semnalul de plecare. 

Calvarul drumului, fie pe jos, fie în camioane "Molotov" fără prelată ori în trenuri de marfă ticsite cu pradă metalică de război, foamea şi setea îndurate au adus în lagărul din Donbas mai degrabă nişte suflete încă pâlpâind, decât nişte trupuri destinate să clădească abataje în celebrele mine ucrainene.

Cei doi fraţi Pintilii au fost repartizaţi în formaţii de muncă diferite. Truda lor de prizonieri trebuia să se consume la suprafaţa minei, cărând trunchiuri de copaci, preluate dintr-un loc unde tulpinile din codri erau lepădate de alţi nefericiţi. Pentru a-l putea transporta, sub un trunchi de vreo 400 de kilograme se chirceau între opt şi zece prizonieri. Până la stivă îi pândeau capcane care zdrobeau zilnic trupuri aproape stinse de foame, frig şi boli.

Deşi era doar un schelet, Manole nu era omul care să se lase învins cu una cu două. Nu se gândise la moarte nici sub gloanţele şi schijele războiului, fiindcă, mai mult decât alţii, îl luase pavăză pe Dumnezeu şi credea cu tărie în ziua cea mare a întoarcerii acasă. Frate-său mai vârstnic îl ocăra mereu că nu se cruţă. Îl vedea întruna la capătul din faţă al trunchiului, acolo unde primejdia strivirii se dovedise a fi mai frecventă.

Într-o zi, bădiţa Nică scăpă din nou de sub pază şi dădu fuga pe la frate-său, cu grija încuibată, încă din copilărie, în sufletul fratelui mai mare faţă de cel mic, deşi el era mai vulnerabil în condiţiile de acum. Dorul de cei trei prunci de-acasă şi teama că nu va rezista până la vremea întoarcerii la ei îi slăbiseră puterile peste măsură. Mai era aici şi grija pentru Manole, care parcă-şi provoca destinul prin mărinimia lui de-a se expune în locul altora.

Paşii împleticiţi ai bădiței Nică îl aduseră în acea zi pe fratele mai mare către frate-său, ca o prevestire rea. Tocmai când ajunse în zona de lucru unde-l găsea adesea pe Manole, o grămadă de umbre îmbrăcate în mantale zdrenţuite făcuse un fel de cupolă asupra unui trup neclintit, cu tâmpla brăzdată de linii sângerii. Îşi făcu loc şi Nică Pintilii în acea adunătură de trupuri, după ce păşise peste un trunchi rostogolit nefiresc în preajma acelei grămezi de oameni. Simţi deodată cum i se taie picioarele, căci recunoscu acolo, jos, trupul fratelui său. Cu mâinile nesigure, începu să-i frece faţa cu zăpadă, în speranţa că Manole zace doar într-un leşin. Frate-său nu dădea însă nici un semn de viaţă. Cei din preajmă îl priveau cu milă pe cel care-L implora pe Iisus să repete minunea cu …învierea lui Lazăr. Bădiţa Nică îşi ridică fratele inert în şezut, îl prinse de subsuori şi începu să-l târască spre ieşirea din lagăr. Striga cât putea într-o rusă stâlcită după ajutor.

Când a înviat din moarte, Manole se trezi împresurat de trei bărbaţi îmbrăcaţi parţial în alb, într-o încăpere cu pereţi din zid. Trăind de mult timp numai în barăci de scânduri, nu-şi putea explica cum a ajuns într-o asemenea clădire. Avea să se dezmeticească mai târziu, când află că a zăcut acolo, la spital, în neştire, vreo trei zile. A fost norocul lui să se afle în acel spital un medic român, devotat jurământului lui Hipocrat. Acesta ceruse sprijin unui medic neamţ, cu care doctorul român împărtăşea acelaşi statut de prizonier de război. După vreo lună, cu auzul slăbit, aproape de surzenie, Manole Pintilii reveni în lagăr, inapt însă pentru muncă.

La puţin timp după accidentul lui Manole, veni sorocul lui bădiţa Nică să se apropie de buza prăpastiei dintre viaţă şi moarte, căci se îmbolnăvise de tifos. În lagărul lor numai unul scăpase cu viaţă până atunci din agonia acestei boli cumplite. Fusese dus în baraca cea izolată, căci acesteia i se destinase rolul de lazaret (loc de carantină pentru bolnavii contagioşi). Era rândul lui Manole acum să se îngrijească de frate-său, înfruntând ameninţarea contaminării. Bădiţa Nică, pendulând între cele două maluri ale Styxului, cu ultimele puteri, se ruga de el, plângând, să nu se mai apropie de lazaret. Nădejdea lui era acum în supravieţuirea fratelui mai mic, căci numai el le mai putea ţine loc de tată credincios copilaşilor lui de-acasă, în caz că el nu va găsi putere să reziste. Apoi, nu suporta gândul că inima mamei, care-i aştepta de ani de zile, ar putea rămâne nemângâiată până la moarte, în cazul că nu s-ar întoarce niciunul dintre ei.

Într-o zi, inevitabilul se produse. Manole deveni şi el locatar al lazaretului din lagăr. Şi dacă tot a trebuit să înfrunte moartea, ceru să o facă îmbrăţişat cu fratele său, adică în acelaşi pat. În el, mezinul, încă mai licărea un pic de speranţă, pe care dorea s-o împărtăşească acum cu bădiţa Nică. Au trecut amândoi prin toate etapele bolii. Manole însă rezista bine. Rupea de la gura lui din cartoful fiert, primit o dată pe zi, ca să-l întremeze pe frate-său. Avea cu el şi o carte bisericească, de fapt o epistolie, pe care i-o puse mama-sa în sân la plecarea de-acasă. Se aşeza în genunchi în mijlocul barăcii şi citea cu voce tare, pentru toţi bolnavii, cuvintele întăritoare, de fapt singurul tratament pe care aceştia şi-l puteau administra – pentru suflet, căci pentru trupul bolnav cei cu tifos nu primeau nimic. Totul era la cheremul rezistenţei propriei naturi. Toţi bolnavii erau numai piele şi oase, dar câţiva dintre ei au supravieţuit. A scăpat chiar şi cel care avea la un moment dat cele mai mici şanse: Nică Pintilii, cel care avea de crescut trei copii, misiune pentru care rămânerea în viaţă era o condiţie invariabilă. Toată viaţa sa avea să-l privească pe frate-său, Manole, ca pe salvatorul lui deşi, în această privinţă, loialitatea lor frăţească se manifestase într-o ideală reciprocitate.

Într-o dimineaţă senină de aprilie, 1946, când pe crengile pomilor înmuguriţi cântau graurii, la o poartă de gospodari din Mirosloveşti, o mamă murmura pentru ultima oară, cu ochii aţintiţi în lungul drumului, rugăciunea pe care o rostise de o sută de ori pe zi, pe durata a cinci ani, de când amândoi băieţii îi plecaseră la război: "Întâlneşte-i, Doamne, şi adu-mi-i sănătoşi acasă!". Prin colbul uliţei, stârnit de hârjoana inocentă a câtorva copii, ochii împăienjeniţi de-atâta plâns zăriră două siluete, apropiindu-se agale şi sprijinindu-se una pe alta. Nu recunoscu în cei doi pe fiii ei, dar era încredinţată că nu puteau fi alţii. Dumnezeu nu putea ignora puterea credinţei acestei mame din Miroslăveşti. Şi aşa a şi fost.

După ani mulţi, când tocmai îl împlinea pe cel de-al optzeci şi patrulea, Maranda Pintilii pleca împăcată acolo unde "…nu este durere şi nici întristare", avțndu-i la căpătâi pe cei doi băieţi ai săi, Manole şi Nică, pentru care ea consacrase, la scara unei arii spirituale locale, măsura-etalon a dragostei de mamă.

Gheorghe Pârlea

FOTO: Unul dintre eroii evocării, la Monumentul eroilor mirosloveșteni din incinta Primăriei, primind informații de la nepotul său de soră (profesor de istorie).

ALEXANDRU LAMBRIOR, posibil nepot celebru al baștinei mele

(O pledoarie pentru revendicarea junimistului ca posibil nepot celebru al baștinei mele

*** 

O comunitate urbană sau rurală își conturează personalitatea prin faptele oamenilor săi. Adesea, în sânul comunității se remarcă unele persoane cu performanțe în diferite domenii. Biografiile acestora - de regulă, oameni din lumea trecutului - suscită interesul celor din lumea prezentului. Într-o cărticică monografică* a satului Soci (din comuna mea, Miroslovești) menționam, în subsidiar, că o personalitate celebră a filologiei începuturilor (ca știință) ar fi nepot al respectivului sat. E vorba de junimistul Alexandru Lambrior (prieten cu Creangă și Eminescu), pionier al lingvisticii românești, cu studii la Sorbona, membru al Societății Franceze de Lingvistică și al Academiei Române. 

Faptul că bunicul lui Al. Lambrior, Vasile Cumpătă, e menționat în sursele bibliografice cu proprietăți într-un sat cu numele Soci pare a fi o certitudine. Dar informațiile care ar trebui să întărească filiația numitei personalități cu satul Soci din comuna Miroslovești (azi în județul Iași), și nu cu unul din satele Soci din județul Neamț (sunt două cu acest nume), impun o anume rezervă, datele fiind puține și sumare. Imprecizia asupra identificării unității administrative de apartenență a satului Soci e asumată chiar și de confratele junimist al lui Lambrior, G. Panu, autorul vol. Amintiri de la Junimea***. 

În 2018, când am inserat informația în amintita lucrare monografică, nu aveam cunoștință și de sursa pe care o invoc mai jos ca fiind, poate, cea mai credibilă informație care atestă clar că Vasile Cumpătă, bunicul lui Al. Lambrior își avea proprietatea în satul Soci din județul Suceava (mai apoi județul Fălticeni, Iași în prezent). Mă refer la comunicarea lui Constantin Cornescu, nepot (de soră) al lingvistului, intitulată „Ceva despre Al. Lambrior” și inserată în publicația „Arhiva”**, organ al Arhivei Societății Științifice și Literare Iași, secțiunea Societatea Istorico-Filologică. 

În căutările mele, nu am găsit invocată sursa numită în biografiile sumare ale lingvistului fălticenean, izvor care n-ar trebui să lase dubii serioase asupra localizării satului de proveniență al bunicului lui Al Lambrior. Suplimentar, iată ce ar mai întări – printr-un exercițiu de logică, sprijinit pe informațiile din sursa invocată deja – faptul că baștina tatălui Marghioliței, mama junimistului, e satul Soci din județul Iași, și nu unul din cele două ale județului Neamț. 

Vasile Cumpătă, avea nouă fete și un fiu. Fiica lui, Profira, și singurul fiu, Iordache, s-au căsătorit la Mitești, în comuna Miroslovești, ceea ce induce că mariajul s-a făcut, firește, în arealul baștinei familiei Cumpătă, respectiv Soci, comuna Miroslovești. Ar mai fi de reținut și că în satul ieșean Soci încă se perpetuează antroponimul Cumpătă în rândul sătenilor. 

Iar pentru cazul că planează aici și eventuala întrebare: „… de ce interesul monografistului pentru nepoți, căci de regulă fiii locului sunt cei care fac obiectul monografiilor?”, răspunsul n-ar fi chiar dificil de încropit. Căci ar fi greu de acceptat ignorarea completă a filiația unor nepoți celebri cu satul/ urbea bunicilor, ruperea de spiritualitatea care gravitează mereu în jurul ogrăzii copilăriei nepoților veniți în vacanțe la bunici. Și viceversa, băștinașii contingenți sau nu cu acești vizitatori statornici sau sporadici ai meleagului lor nu și-ar rupe definitiv amintirile (directe sau moștenite) legate de aceste relaționări, fapt care măcar ar putea provoca asocierea subsidiară, în unele lucrări editoriale, a numelui satului/ orașului, cu numele nepotului descins, prin părinți, de pe respectivele meleaguri. Știu bine ce înseamnă asta, spre exemplu, pentru satul Verșeni, meleagul bunicilor lui Mihail Sadoveanu, satul fecundei copilării care l-a modelat întru multe din cele ce aveau să-l împlinească pe inegalabilului prozator. 

Gheorghe Pârlea

 ________________________ 

*”Satul Soci – La răscrucea orizontalei cu verticala”, Gheorghe Pârlea, Ed. Tehnoppres, Iași 2019 **„Arhiva”, XXXII, nr. 03-04, iulie-octombrie, 1925 (director Ilie Bărbulescu)

*** G. Panu, Amintiri de la Junimea din Iași, volumul I, Editura Adevărul, 1908

Bunicul și… haiducul

 

(Din mapa monografistului local)

În satul meu, copilăria mi-a imprimat în memorie, între altele, și numele Coroi. Îl purta ultimul haiduc moldav. Pesemne haiducul acesta  a ușurat de ceva bunuri și pe moșierul Dimitrie-Mihail Sturza, cel cu moșie și în satului meu. Altfel nu se explică rezonanța numelui haiducului în satele de pe valea din avalul râului Moldova, căci el haiducea mai ales pe meleaguri botoșănene. Sau se va fi povestit, poate, despre el la Hanu Ancuței, de unde știm că Mihail Sadoveanu își extrăgea substanța cărților sale cu haiduci. Pe haiducul său de la Han însă îl chema Haralambie, nu Coroi.

În sat, un vecin de-al meu, om aspru în purtare, avea porecla Coroi. Când adunam informații pentru monografia comunei mele, l-am întrebat pe unchiul meu dinspre mama, bătrân cu memorie bună, ce legătură are săteanul acesta cu haiducul Coroi. „N-are nicio legătură, nepoate”, îmi zise el. „Nici măcar nu-și merită porecla. Coroi nu era un om rău. Era haiduc, iar haiducii erau oameni buni, că luau asupra lor năduful celor obidiți. Dar îți voi zice eu îndată și ce mirosloveștean a avut de-a face cu haiducu’ Coroi, fără să știe însă că e chiar omul cel căutat cu sârg de jandarmi. Ghici cine-i?… Că-i unul din cimotia noastră… E chiar bunicul tău!”, exultă moș Manole al meu, spre a puncta surpriza.

Iată și povestea legăturii episodice a bunicului meu cu haiducul Gheorghe Coroi, poftit la ștergarul lui cu merinde, întins lângă miriștea boierului cu moșie în câmpia Bahluiului. În prima jumătate a sec. al XX-lea, sătenii mei înjugau boii la carele lor cu roți de lemn, și porneau, în caravane, spre moșiile de la câmp, unde se tocmiseră cu arendașii să execute secerișul orzului și al a grâului, pentru simbrie în bani și oarece tain în mălai și o bucată de caș. Era calea prin care acești țărani cu pământ puțin își puteau plăti impozitele și acoperi nevoile casnice. În șirul acesta de care s-a aflat în multe veri și bunicul meu, tatăl mamei.

Într-o vară a celui de-al patrulea deceniu al veacului deja amintit, secerătorii sezonieri de pe moșia unui boier din câmpia Bahluiului se retrăseseră la o margine de lan pentru hrănirea ostenitului lor trup. Bunicul și membrii familiei sale tocmai se așezaseră în jurul ștergarului întins pe un pâlc de iarbă de lângă miriștea rezultată din osârdia lor de secerători. N-apucară a lua prea multe îmbucături, când un străin își lasă umbra trupului peste mămăliguța lor de lângă boțul de caș și două-trei cepe. Se făcu schimb de binețe, după care străinul intră în vorbă cu pâlcul de secerători. Întrebă de condițiile în care ar putea intra și el în slujba asta sezonieră la boier, despre unde se află locul în care se poate tocmi, de unde se ia simbria și alte câteva curiozități ce păreau firești. Văzându-l ca pe unul de-al lor, bunicul chiar îl pofti la ștergarul său cu merinde. Străinul însă se arătă preocupat de punerea cu grabă în fapt a celor pentru care a depănat atâtea întrebări. Mulțumi secerătorilor cu vechime și plecă.

Ceva mai încolo de locul întâlnirii cu vorbărețul de ocazie, câteva perechi de ochi dintr-o altă ciotcă de secerători observară că aceluiași străin îi scăpă ceva din buzunar. Un băiat de vreo 12-13 ani îl strigă din urmă: „Bădie, ți-o chicat ceva din buzunar.” Cel ce păru neatent cu lucrurile sale îi răspunse copilului cu un oarece subînțeles: „Eu n-am avut nimic în buzunare, băiete!” Și plodul pălmașului se repede să vadă ce i s-a năzărit. Era un șumuioc cu câteva bancnote mari, legat cu o ață. Cică ar fi fost prețul unei junici de peste un an.

A două zi, miriștea țăranilor de la malul Moldovei se umplu de jandarmi, unii, veniți călări, alții – pedeștri. Erau însoțiți de boier și arendaș, iar un jandarm călare întreba, din ceată în ceată, unde-s cei de la Miroslovești. Se aflase că aceștia – și Pintilii al lor – au fost văzuți împreună cu cel care în noaptea abia trecută a prădat la locul unde arendășia își încropise aria și sediul de sezon. Aveau acolo plata pentru secerători și cașurile pentru tainul tocmit cu aceștia. Te miri cum, hoțul îi legase fedeleș pe cei doi paznici, iar el își făcu treaba cu spor. Pe lângă asta, urmele unei căruțe dovedeau că tâlharul nu era unul de rând și că avea complice. Desigur, bunicul chemă repede martori dintre secerătorii adunați la ancheta ad-hoc din câmp, spre a dovedi că el a fost doar unealta întâmplării, că era doar unul dintre cei din calea hoțului. Arătă că acel necunoscut bănuit a fi hoțul a mai zăbovit și la alte pâlcuri de secerători, cu întrebări aparent nevinovate și că el, presupusul complice, e cunoscut de consătenii săi, aflați de față, ca om așezat la casa lui, cinstit și secerător cu vechime la boierul păgubit.

După anchetă temeinică, s-a dovedit că tâlharul n-a fost altul decât Gheorghe Coroiu. Haiducul, prins de câteva ori de jandarmi dar scăpat, și-a mărturisit într-un final isprăvile haiducești, între care și prădarea boierului cu secerători veniți din valea Moldovei. În 1936, procesul lui Coroi și al complicilor săi, desfășurat la Bacău, a devenit un eveniment național. Bacăul ajunse centrul de interes al presei. Au fost angajați în proces circa 500 de persoane: oficialii procesului, incriminații, și martorii aduși într-un tren cu cinci vagoane și cazați la o unitate de jandarmi. Presa a dat o conotație socială evenimentului, dar și suspectându-l pe haiduc că ar fi mai degrabă un mafiot de genul celor din SUA, susținut de unii potentați ai timpului, între care omul politic A. C. Cuza.

Cel mai probabil, Gheorghe Coroiu a fost un haiduc întârziat, nu tâlhar în înțelesul comun, cu empatie pentru cei obidiți, el însuși victima unor abuzuri ale reprezentanților administrației locale. A prădat dar n-a ucis. A fost condamnat, după șaisprezece zile de dezbateri, numai la cinci ani de închisoare, spre stupoarea clasei sociale din rândul căreia haiducul își alegea victimele. După ispășirea pedepsei se presupune ca a fost racolat în serviciile secrete ale regimului comunist. Un sătean care l-a cunoscut bine încă din tinerețe le-a destăinuit prietenilor că l-a revăzut îmbrăcat în uniformă de ofițer de jandarmi. După război, nu s-a mai aflat nimic despre el. Se presupune că a murit pe Frontul din Răsărit.

Gheorghe Pârlea

Foto: Gheorghe Coroi(u) – se zice că e ultimul haiduc

Moldova – toponim născut dintr-o legendă?...

 

      

            Legenda care leagă întemeierea voievodatului moldav și de satul Boureni consacră  în uz toponimul Moldova. Mai întâi, conform legendei, Moldova a devenit hidronim,  căci râul a primit nume de la Molda, tovarășa de vânătoare a voievodului maramureșean Dragoș, cățeaua înecată în apa învolburată în timp ce traversa râul în urmărirea bourului, sau poate chiar în înfruntarea ei cu fiara uriașă.

      Hidronimul Moldova va fi transferat apoi țării abia întemeiate, de fapt o marcă (termen folosit de unii istorici, dar neconform, după alții), un fort (în alt înțeles), căpitănie, poate o cazarmă, ca pavăză ungurească asupra incursiunilor tătărești. Această entitate cu rol militar, subordonată regelui Ungariei, avea o zonă de control extinsă la o regiune cuprinsă între Carpații Răsăriteni și râul Siret, iar la sud, până spre târgul Roman, spun unii istorici [1].

      Totodată, legenda consacră și semnul heraldic capul de bour, care va dăinui cinci secole pe stindardul Moldovei, iar apoi, trecut în cel al României rezultate din unirea provinciilor/ regiunilor istorice românești. În prezent, heraldicul cap de bour este inserat și în drapelul părții de vatră românească (Basarabia) devenită stat, respectiv Republica Moldova.

      Desigur, legendele sunt percepute ca povești care explică ceea ce nu poate fi dovedit cu documente, cu mărturii palpabile, fiindcă acestea lipsesc. Ele pot avea frânturi de adevăr, dar arar verificabile. De aici și întrebările: „Oare așa să fie?”, “Nu cumva se poate demonstra, dacă nu științific, măcar logic, ce e adevăr și ce e fantezie în legendă?”

      Să ne întrebăm așadar și noi dacă întradevăr toponimul Moldova datează de pe timpul Descălecatului (lui Dragoș) și dacă el a luat naștere pe calea etimologică a legendei vănătorii voievodale.

      Istoricii și lingviștii au manifestat preocupări în sensul acestor întrebări. Unii au considerat că Moldova are în componență vocabula molid, arbore caracteristic cursului superior al râului [2]. Râul își are izvoarele în Obcinele Bucovinene Feredeu și Mestecăniș și are bazinul hidrologic preponderent în județele Suceava și Neamț, zone împădurite (pe teritoriul județului Iași având un curs de doar 30 km, din totalul de 237 km). Dar numai 35% din bazin ar cuprinde și păduri de conifere [3], deci, concluzionează alți istorici, cade ideea cu molid în componența hidronimului Moldova.

      Pare mai plauzibilă presupunerea că la formarea toponimului Moldova au stat două cuvinte, unul de origine germanică, mulde/ molde (care înseamnă vale, albie, dar și dig, întăritură contra apei) și altul din lexicul dacilor, davă, care înseamnă cetate. Cele două vocabule, împreunate, au dat nume specific unei cetăți situate pe malul unei ape curgătoare [4].

      Pe malul râului care va fi numit mai apoi Moldova  va fi fost o cetate importantă (după Ion Pachia Tatomirescu, o cetate dacică cu funcție sacră), poate chiar Civitas Moldavie/ Moldaviensis (în documente maghiare, așezare menționată în anii 1285 și 1300) [5], aflată în zona târgului pe care localnicii îl numeau Baia, unde Dragoș-vodă și-a stabilit prima reședință și centru al voievodatului său de la est de Carpați. De la această cetate, existentă (se crede) de cu secole înaintea Descălecatului care a născut legenda, râul și-a primit numele de Moldova, atribuit inițial măcar unui segment al său.

      La 1300 este menționat și un antroponim cu vocabula aproximativă Moldova [6] în componență, anume Alexandru Moldaovici, menționat la Liov, ca negustor din orașul Molda (Baia). Iată că și numele cățelei lui Dragoș are o antedatare, în varianta toponimică a localității (pe atunci, minere) Baia .

      Pe această temă există și o variantă pusă pe seama combinației davei dacice cu un cuvânt din lexicul slavilor de vest (din Slovacia și Cehia), care, ca și populațiile germanice, se aflau în vecinătatea dacilor. Slavii de vest au în uz și ei mold/ muld pentru unele elemente hidrologice [7].

      Costache Negruzzi era de părere că numele Moldova a fost atribuit de romani mai întâi unui anume teritoriu (partea subcarpatică de la răsărit a Daciei), în varianta Mollis Dacia/ Mollis Davia cu înțelesul de Dacia Frumoasă/ Plăcută, și apoi sintagma, unificată într-o vocabulă (Moldavia/ Moldova), a trecut la numele râului [8]. Hidronimul este atribuit apoi și regiunii/ voievodatului.

      Din cele de mai sus se desprinde totuși o concluzie care contrazice legenda măcar în privința existenței variantelor toponimice apropiate de toponimul Moldova încă de dinaintea Descălecatului lui Dragoș din Maramureș – nu din Giulești, nici din Bedeu (azi, Bedevlia în Maramureșul din Ucraina), fiindcă istoricii încă nu s-au pus de acord cu acel Dragoș dovedit că i-a avut urmași pe Sas, fiul, și pe Balc, nepotul [9].

      Ar mai fi de consemnat că lingviștii au găsit, în documente vechi, și variante românești ale vocabulei-rădăcină pentru Moldova, ca substantive comune: moldă, cu sensul de munte, și moldău, cu înțelesul de deal. [10], asta ducând, prin deducție, și la probabilitatea ca toponimul Moldova să aibă în structura lui etimologică o vocabulă neaoșă din perioada străromână, din acele veacuri ale primului mileniu d. H., când s-ar fi structurat limba română.

Gheorghe Pârlea   

Observație: Textul este un extras dintr-o lucrare monografică (care mă are ca autor) dedicată satului Boureni, areal în care cronicarul amplasează vânătoarea legată de legenda Descălecatului moldav.  

      

Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

 

Motto: „Când ajungi să crezi că Dumnezeu nu există, nu L-ai căutat destul.” (Anonim)

Ca să aduc și eu un infim omagiu poetului Grigore Vieru de ziua sa de naștere, vă voi rezuma o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratele lui Eminescu” (cum l-a numit poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu.

Desigur, în centrul de interes al istorisirii de aici e mult îndrăgitul poet Grigore Vieru. Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor” de curgere pe Adrian Păunescu, a fost oferită publicului larg de scriitorul Aurelian Silvestru, pare-mi-se în săptămânalul basarabean „Literatura și Arta”. Iată și cele petrecute, redate aici cu temerea că exercițiul meu de rememorare va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa inițială.

Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost onorat cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o festivitate a Academiei, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.

În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrarea lui de moralist, şi o propoziție concluzivă, care trebuia să explice într-un fel pricina răutăților: “Dumnezeu nu există!”

Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era). În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut.

Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocară basarabeanului revelaţia cu privire la răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului.

Şi, cu străluminarea pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă, cu un strop de gravitate adăugată blândeţii sale proverbiale, replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există, fiindcă nu impiedică răutățile lumii. Dacă-i aşa, atunci nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, fratele meu Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorându-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

Desigur, frizerul va fi înţeles subtilitatea lui Grigore Vieru, anume că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar cu privire la stricăciunea sufletului omului de azi, poetul rostise vorbă de năduf înaintea frizerului, fără a nedreptăți însă Cerul: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”.

Gheorghe Pârlea

DOUĂ FETE ALINTATE ŞI HOTARUL DINTRE SATE

 

(Din memoria satului)

*

Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni, baştina mamei lui Mihail Sadoveanu, era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihail Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzeşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinare. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului, ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.

Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste întruchipat de strană, căci starea ei socială o îndreptăţea. Iar vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite-aşa prinse colţ sămânţa discordiei.

Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului isprava de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să se afle pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.

Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor domnitorului, stăpânul moşiei, care nu se dădu în lături de la a încerca vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, ațâțat de vătaful său și atins în amorul domnesc de curajul răzeșilor, ticlui un vicleşug căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc.

Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcop şi sobor de preoţi, cică pentru o procesiune de întărire a hotarului dintre cele două sate, sub motiv că acesta e şters de vremuri. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereul şi preoţii au sfinţit hotarul cel înnoit, brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi, dar ceva mai departe de cel, pasămite, ascuns de țărna timpului. N-au apucat a deschide gura răzeșii din Mitești spre a da lămuriri asupra locului pe unde au fost îngropați troienii cei vechi, că s-a și invocat blestem arhieresc peste cei care vor tăgădui în a recunoaşte hotarul cel nou. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Și, Doamne-ferește, unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie el şi din Miteştii cei din coasta Războienilor lui Ștefan-vodă, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?! Şi uite aşa, prea-râvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni)

Gheorghe Pârlea

Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian

Cât de credincios a fost creștinul Eminescu

În zilele acestea am reluat răsfoirea uneia dintre cele două cărți mai vechi din posesia mea care îl au ca autor pe dl. Th. Codreanu. Volumul se numește „Polemici incorecte politic” (Ed. Rafet, 2010).

Cititorului comun (mă identific cu acesta) nu-i sunt chiar accesibile la prima lectură cărțile unui erudit ca Th. Codreanu. Voiam, prin această re-citire selectivă, să revăd (se înțelege că prima lectură n-a dat rezultatele maxime) ce crede savantul de la Huși cu prezență activă la Chișinău despre raportul creștin-necreștin/ credincios-necredincios asupra lui Mihai Eminescu, poetul identificat de T. Maiorescu drept „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, calificativ asupra căruia au năvălit (avea să zic tătarii) exponenții noii ideologii culturale, așa-zișii „resentimentari”, promotorii curentului „corectitudine politică” (mă rog, e ceea ce a putut înțelege din asta omul din popor care sunt).

Mobilul revederii numitei cărți în chestiunea invocată provine dintr-o dispută amatoristică, pe Facebook, pe seama „canonizării” lui Eminescu – confruntare în care eu m-am manifestat pasiv la vedere dar implicat activ în sinele propriu.

Nu mi-am propus să dezvolt pe larg aici ce am înțeles eu din re-lectura asupra a ceea ce mă interesa, ci doar să asigur un minim de context pentru ceea ce am dorit expres să fac cunoscut prin această postare.

În exercițiul acesta al meu de a mă lămuri în chestiune, am găsit în carte un citat din Eminescu care mi se pare demn de văzut și revăzut în contextul religiozității lui Eminescu. Consider că respectivul extras spune mult, însă nu totul.

Dar până a reproduce relevantul fragment, iată și, în rezumat sever redus, câteva date intermediate de autorul numitei cărți privind antiteza credincios-necredincios, ori creștin-necreștin cu referire la marele nostru poet.

Analizând critic lucrările în temă ale unor autori – cu precădere interesat de opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomia Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer".

Și acum, ca să nu mai lungesc modestul meu exercițiu, care, repet, nu e decât o contextualizare minimă (minimă în raport cu acribia abordată de dl. Th. Codreanu în tratarea temei), iată și citatul care m-a acaparat, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Gheorghe Pârlea

ADDENDA

Aflu dintr-un eseu din Foaie Națională (25 august, 2013), semnat de Stelian Gomboș, că articolul care conține citatul, respectiv, „Şi iarăşi bat la poartă…” a fost scris și publicat sub emoția Paștelui anului 1881, în preziua Învierii Domnului. În eseul lui S. Gomboș este reprodus și un citat din același articol al lui Eminescu, din care se deduce perioada redactării, implicit afectul profund creștinesc al lui Eminescu: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.