ANIVERSARĂ

 OMAGIU

Şoimul cu glia-i scumpă peste Prut –     

Orheiul îl cunoaşte de demult –   

Iubirea-şi cântăreşte azi în sine,

Măsură dând averii strânse-n zile.

Adună azi din drumuri răscolite

Rodirile-i, cu osteneală rânduite,  

Urzind însă avid la altă împlinire.  

Vlăstar de viţă bravă, strămoşească,

Ales din codrii vajnici de goruni,

Stejar crescut în seva-ţi românească,

Inelele  mereu să ţi le-aduni,

Lăsând  în trunchiul Neamului străbun

Eterna lui plămadă de Român!

Gheorghe Pârlea

(În numele prietenilor de la Năvrăpești-Miroslovești, baștina  strămoșilor Șoimaru din Basarabia.)

DE CE SCRIU?...

Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani", vol. 4, Gheorghe A. Stroia, Ed. Armonii Culturale, 2018:

4. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Gh. Pârlea. Eu nu m-am întrebat niciodată de ce scriu. Așa că mă văd nevoit să reflectez acum la asta. În ce mă privește (și nu cred că sunt un caz particular), există parcă în ființa mea un resort interior care ar avea componente mecanice, controlate de un dispozitiv automat; a se înțelege deci că nu sunt eu, persoana biologică, permanent la comandă. Asta, fie din când în când, fie în perioade compacte, atunci când apare „stimulul” ce declanșează „reflexul condiționat”. Și, de aici încolo, „mecanismul” eului meu, „programat”, își exercită funcția. Desigur această „mecanică” personală a scrisului nu e atât de mecanicistă pe cât o exagerez eu. Conștientul – controlul rațional asupra actului scrisului – preia comanda de la „pilotul automat” imediat după ce se declanșează punerea în funcțiune a angrenajului care răspunde de procesul scrisului. Iată, ce mă motivează să... scriu. Dacă la întrebarea de bază abia acum am întremat un răspuns, am deja de mult timp formulat răspunsul la o întrebare conexă celei principale: „De ce îți publici scrisul?”. Întrebarea aceasta a fost una obsedantă pentru mine – și încă mai are „sechele”.  Formația mea cultural-instituțională e una modestă, a unui învățător format la școala pedagogică de tranziție – de la cea haretiană, cu ecou prelungit în tot interbelicul, la cea aflată sub regimul dejist, apoi ceaușist. S-a întâmplat asta la Bârlad, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej mutase Școala Normală de la Iași, într-un complex-mamut, pregătit inițial pentru învățământul militar. Am ajuns la Bârlad prin transfer „de necesitate” de la Liceul "C. Burcă" („teoretic”) din Pașcani (era criză mare de învățători în școlile din Moldova). Orașul acesta însă avea Teatru de Stat („V.I. Popa”) și Muzeu („V. Pârvan” ) de anvergura celor din marile centre culturale ale țării. Așadar, dincolo de școala de specialitate, orașul oferea elevilor lui un bogat parcurs cultural de dezvoltare personală. Rămân însă în ochii celor care mă judecă – prin prisma scrisului meu – ca un simplu învățător (și încă unul rural, pe deasupra). Cei care mă publică în presa scrisă sau electronică, știindu-mi profesia, adesea mi-o „cosmetizează” terminologic, numindu-mă „profesor” (cu toată opoziția mea). Anticipând contradicția dintre tipul de „instrucție” care mi-a acordat statutul socio-cultural și cel care domină lumea scriitorilor, mi-a fost greu să mă decid în a da publicității exercițiile mele. Am făcut-o totuși. Conștientizez că nu fac rău nimănui prin faptul că îmi caut confidenți ai trăirilor, percepțiilor, reprezentărilor, reflecțiilor mele, ca persoană distinctă de celelalte. Fiecare suntem expresia unei unicități, un produs original al Creației, asupra căruia au lucrat (instituțional sau autodidactic) agenții umani ai culturii (tradiționale și livrești) care ne include, rezultând din asta  un exponent cu „amprente” proprii, deci demn de cunoscut. În acest context, fiecare aducem ceva nou în spațiul în care cititorul, și numai el, decide dacă oferta conține sau nu „noul”. Și o face simplu, prin a declanșa lectura asupra respectivului autor (ca etapă necesară), a o întrerupe apoi, după o dezamăgitoare parcurgere parțială sau, în cazul fericit, a o parcurge integral dacă se înfiripează o motivație. Ce lezare poate aduce asta celor care reclamă vehement "inflația de scriitură"?! Din contra, li se face un serviciu, punându-le, comparativ, în lumină valoarea. Asta m-a determinat deci să scriu și să public – cei drept, cu sfială și atât cât îmi pot permite.

N-am găsit un sicomor în care să mă urc, spre a-l putea privi pe Părintele Dr. Dumitru Ichim

În zilele din coada lunii octombrie, anul curent, un mare poet, doct în Teologie, născut și crescut pe plai românesc, dar desăvârșit ca Om al Terrei în SUA și Canada, a traversat Oceanul și s-a întors Acasă pentru o fulgurație de timp. A făcut asta la o târzie chemare lăuntrică, favorizată în împlinire de către unul dintre fiii săi, medic cu notorietate în SUA (fiul pentru care părintele său ne-a cerut disperat să ne rugăm la Cer întru salvarea lui din mrejele perfidului SARS-CoV-2)

Îl știu relativ bine pe Poetul-Teolog, însă exclusiv pe cale virtuală, iar asta, nu mai mult (nici mai puțin) decât stă în modesta mea putere de cuprindere a incomensurabilului întreg ființial ce desemnează personalitatea Părintelui Dr. Dumitru Ichim. Mă știe și Sfinția Sa – mai precis îmi știe micimea, pe care nu numai că mi-o tolerează, ci mi-o și ajustează pe ici-colo, numindu-mă… „dragul meu prieten și poet”.

Înțeleptul cu Har poetic ce-și are traiul în Canada, unde și-a creat o mică Românie, respectiv Centrul Cultural Românesc din Kitchener, a fost în zilele acestea la o azvârlitură de băț de baștina mea. Am avut chiar impresia că-i simt boarea răsuflării și bătăile inimii.

Dar… Dar, nevrednic cum sunt într-ale faptelor mari, nu am reușit să-i ies în întâmpinare. Sfiala în a o face mi-a blocat toate mijloacele care mi-ar fi intermediat asta la Iași sau la Târgu Neamț, localitățile cele mai facile pentru prezumtiva mea întâlnire cu dragul nostru Părinte-Poet Dumitru Ichim.

Mi-am imaginat, în vâltoarea frământărilor mele de context, că Părintele ar putea trece, de la Târgu Neamț către meleagul său natal din arealul Bacăului (Dărmănești), chiar prin satul meu. Și, numaidecât, însoțit de mulțimea de admiratori virtuali, disimulați în persoane întrupate. Am întrevăzut alaiul și, într-un impuls indus de un pasaj din Cartea în cunoașterea căreia Părintele excelează, m-am precipitat, captiv imaginarului, să găsesc un sicomor în care să mă urc, spre a-l vedea în deplina alcătuire ființială pe cel pe care îl știu doar din fotografii. M-am închipuit a fi un Zacheu, că și eu sunt mic de statură precum personajul biblic. Însă unde să găsești un smochin gigant în ecosistemul moldav? Și am rămas doar cu această iluzorie soluție de împlinire a ceea ce deja am ratat.

Dar e mai bine așa, îmi zic consolator. Căci nu întâlnirea cu entitatea biologică a Părintelui-Poet ar trebui să primeaze pentru mine, anodinul, ci contactul cu spiritul său nobil, cu viul lăuntric al Părintelui-Poet, insuflat de Duhul Sfânt cu harul poetizării Cuvântului întrupat, poetizare săvârșită prin pârghia oferită de graiul Românilor – „…Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”, statuează întru eternitate Părintele-Poet Dumitru Ichim.

Și totuși… Și totuși, iată, inima-mi se manifestă în opoziție cu raționalul. Proximitatea aflării Părintelui Dumitru Ichim în arealul baștinei mele ar fi putut împlini dorința mea expresă de a simți pe creștetu-mi dezgolit, întru binecuvântare, căldura fizică și energia spirituală a mâinii Părintelui, a dreptei sale care ține, alternativ, Potirul și Condeiul. Așa că o vreme voi purta povara unei neîmpliniri sufletești pe care, iată, am mărturisit-o aici, ca s-o pot purta apoi mai ușor.

Gheorghe Pârlea

Peregrin, peste ani, pe un segment al Frontului Moldovei din cel de-Al Doilea Război Mondial

 

Peregrinările publicistului chişinăuian dr. Vasile Șoimaru, laureat al  Academiei Române, în cele opt expediții personale pe urmele tragediei ostaşilor români din Al Doilea Război Mondial, în speranța lor că vor recupera teritoriilor strămoşeşti, au însumat pentru profesorul basarabean mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, pe cheltuială proprie.

Distanţele spațiului răsăritean, depărtate mult de Vatra Neamului, pe care le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii români (şi cu sudoare cel ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate de legile scrise şi nescrise ale războiului purtat în alianţe, de o anumită logică politică și militară condiționată de  împrejurări și de norme militare consacrate încă din antichitate.

Aflat sub puternica impresie a rezultatelor ostenelii sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se mai pot afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe cale de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă într-o perpetuă misiune autoasumată pe această temă. O forţă interioară greu de autoreprimat, deduc din dialogul cu dumnealui, îl îndeamnă fără ostenire în a ne ţine vie memoria legată de destinul românesc contextualizat aflării vetrei neamului nostru la răscrucea drumurilor bătătorite de armatele imperiale ale timpului, inclusiv cele ale imperiului sovietic.

Aşa se face că în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui din 2016 am primit veste de la prietenul nostru că îşi va continua peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor, imprimate de nelipsitul său aparat foto, şi tot înseamnă asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.

Apoi, la câteva zile distanţă mă invită, împreună cu primarul de atunci al comunei Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul Ionuţ Gospodaru, la o prezentare de carte basarabeană (cărţi care îl au ca autor, sau iniţiator de proiect editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi.

După însufleţitoarea întâlnire a basarabeanului cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă profesorului de la Chişinău s-a îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor denaturat de semnele antropicului, prin lucrări specifice războiului, care purtau acum chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa născocirilor distructive ale minţii omului. Domnul Constantin Hâra, primarul acelei perioade, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, îndeplini cu amabilitate şi oficiile de ghid. 

Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si pantomimica omului dedicat cauzei,  profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în trenă – cel de la Mirosloveşti, motorul unei relaţii antologice de frăţietate activă cu basarabenii, şi cel al locului (trenă care îl includea şi pe evocatorul de aici al întâmplării), profesorul basarabean ne-a purtat prin satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni. Se întâmpla asta după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie, ca astfel amprentele unor încălţăminte destinate asfaltului să lase, simbolic,  în lutul frământat de ostașii verii lui 1944, și dovezile respectului pentru memoria celor care, prin jertfa lor, ne-au asigurat opt decenii de pace (și cine știe câte altele se vor mai adăuga, în condițiile în care la Isaccea și Reni au început să cadă deja bombe).

La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupuri ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau  printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un aparat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.

O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc,  săpat (după informaţiile domnului Hâra), de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit acest șanț antitanc, săpat anume, celebrul tanc T-34, de  26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA,  ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.

În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră.

Sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci când, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori.

Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care stia nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”

Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflarăm pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent comandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosul regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a ajuns să lupte pe Frontul Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de unde, scutit de glonţul rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de arme: fie aflându-se printre cei aproximativ 100 000 de prizonieri luați de ruși după 23 august, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile armistiţiului era tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la cot cu inamicul de pe Frontul de Est, împotriva celui care până atunci îi era aliat.

Neputând scoate de la bătrân noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru  s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul onorific de locotenent.

Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case. 

Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă din 1877-1878.  Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic.  Păstrate spre aducere aminte, urmele  gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până  atunci, cele doua evenimente de înălţătoare jertfă din Istoria Neamului. 

                                                                     Gheorghe Pârlea

(Foto: Dr. V. Şoimaru)

GHIOCUL LUI VASILE A’ FLOAREI (sau…) Nostalgia unui înstrăinat de baștină

Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, după ce mi-au plecat copiii, veniți într-o fulgurantă vizită la casa părintească, m-am alăturat vecinului aflat stingher pe banca de la poarta propriei gospodării. Asta, ca să suport mai ușor tăcerea rămasă în ogradă, după golirea ei de ființele celor dragi.

Și n-apucasem a schimba două vorbe cu vecinul, că opri în proximitate un automobil cu număr de Arad (AR), ceea ce nu era chiar un fapt comun pentru spațiul moldav în care ne aflam. Din autovehicul coborî un bătrân. Un bătrân cu trăsături încă frumoase pe chip, puțin adus de spate, sprijinindu-se ușor într-o cârjă. Vecinul îl privi lung, anume cu rostul de a-l identifica. El avea, spre deosebire de mine, un indiciu că străinul de baștina noastră nu era străin de-a binelea. Și după câteva secunde de cercetare asupra celui încă neidentificat, exultă:

- Măi Stafeică, măi! Tu ești? Hai că nu dau greș, ești chiar tu!

Și străinul scoate un zâmbet zgârcit de confirmare:

- Eu sunt. Dar cu porecla asta cu care mi te adresezi tu, nu m-a mai

numit nimeni de vreo patruzeci de ani.

De atâta timp nu mai venise în sat acest copil al locului.

Comunismul, cu bunele și - mai ales - relele lui, a dezrădăcinat mulți oameni ai satului. Așa se întâmplase și cu străinul cel cu inima la copaia copilăriei sale, la vatra satului de la apa Moldovei, aflată la o azvârlitură de băț de Războieni și la două de Cetatea Neamțului, spații restrânse care au în geografia lor duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Dar de ce se întorsese în satul de baștină, după atâta amar de ani, bătrânul venit din Banatul extrem? Desigur, e de bănuit. Nu cu treburi venise, căci el își încheiase de mult socotelile cu viața cea de obște. Nu mai avea acum decât o treabă: să privească înapoi, fie cu mânie, fie cu mulțumire de sine, sau cu ambele stări antagonice. Căci înainte nu mai avea de făcut decât un pas, pasul cel mare, cel de pe urmă.

Omul nostru venise să-și ia cu el, în Banatul care îl adoptase de când lumea, chipul locului în care și-a trăit cei șapte ani de-acasă și încă alți câțiva, cei dăscăliți de învățătorii locului. Ba, și câțiva ani ai tinereții, când începuse, de pe la șaisprezece ani, să devină util satului, ca fierar potcovar.

Mi-l amintesc și eu, că e mai în vârstă decât mine numai cu vreo șase ani, pe tânărul acela înalt, frumos, cu tenul spre brunet și cu trăsături ale feței alcătuite din linii simetrice, proporționate cu rigoare de către geometrul cel de nevăzut

Dar mai abitir decât dorința de a cuprinde cu ochii cei din inimă meleagurile începutului său în ale vieții conștiente, musafirul acesta de câteva ceasuri căuta de zor urmașii lui Vasile a' Floarei, căci un episod din șirul amintirilor sale de copil i s-a imprimat cu forță în memorie prin această persoană. Cunoscuse, prin ea, senzația miracolului și nu a putut uita nicicum asta.

Vasile a' Floarei era un țigan pitoresc, aflat, cum îl țin eu minte - tot cu memoria copilului - de pe la jumătatea vieții omului cu traiul împlinit. Înalt, slăbănog, cu un facies deosebit de expresiv, anume parcă să întruchipeze clovnul care se manifesta, prin el, ca atare. De regulă avea fața mimului trist, plângăreț. Vara purta o pălărie cu borurile excesiv ondulate de folosința îndelungată și neglijență și, invariabil, cămașa peste cingătoarea pantalonilor. O pestelcă legată de mijloc îi întruchipa bocceaua. Iar o jiletcă fără mâneci și soioasă completa, din primăvară până-n toamnă târzie, inventarul vestimentar care-l particulariza între săteni.

Vasile a' Floarei nu trăia viața parazitară a unor semeni de-ai lui, ci subzista de pe urma a două îndeletniciri, una practică, utilă gospodinelor satului, anume confecționarea de bidinele. Cealaltă îndeletnicire era un truc familiar etniei căreia îi aparținea. Era ghicitor cu ghiocul, iar adițional folosea și o vietate a bălților, un mormoloc ori un țipar cu habitatul artificial într-un borcan.

Deși avea nume de familie ca tot omul, după ce îi crescuse una dintre fete, care se dovedi a fi cam șuie, spre deliciul copiilor satului, tatăl primi, adăugat la prenumele său, genitivul (cu defect de acord) „a Floarei”.

Dar iată ce i-a implantat Vasile a Floarei în memorie copilului cel îmbătrânit și întors vremelnic la rădăcini, la Miroslovești, matca anilor care nu se uită.

Într-o zi de iarnă, gloata de copii zburdalnici în care se afla și copilul Ion Păduraru, zis Stafeică, ieșise cu săniile pe Humărie, coama de deal în care pârăul cel ce împarte satul în două a săpat timp de veacuri nenumărate, spre a răzbate cu ușurință la apa Moldovei.

Sub dâmbul de unde începea derdelușul se afla cocioaba țiganului, aproape îngropată în malul de humă, o încropire de locuință cu ferestre cât o copertă de carte. Dar ce preț are fereastra, fie ea cât de mică, în casa omului! Iată, pentru poet geamul poate fi etalonul dorului: „Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.”

Hărmălaia neastâmpăraților aflați sub alintul anotimpului alb amenința mereu geamurile cocioabei de lângă surpătura dâmbului Humăriei, căci unde s-a mai văzut hârjoană de iarnă fără bulgării rotunjiți în palme înroșite de frig. Firește, în condițiile date, tirurile de grămăjoare albe lăsau amprente pe pereții casei de sub tăpșanul din care începea mai mereu focul de artilerie al combatanților cu voci pițigăiate.

Odată, într-o împrejurare ca aceasta, unul din bulgări nimeri ținta cea mai vulnerabilă, cu zgomotul aferent de sticlă făcută țăndări. Proprietarul nu era acasă, dar nu trecu mult și veni parcă anume spre a constata imediat paguba. De unde să iei însă făptașul, căci părea că nimeni dintre cei de față n-avea știință din mâna cui porni ghiuleaua cea rece. Și nici mijlocul cel care identifică amprenta de pe bulgărul cu pricina, aflat taman sub pervazul ferestruicii devastate.

Cum-necum, un detectiv cu dinții în schimbare, îndreaptă degetul arătător spre Ionel a Popii, că el era la comanda unei baterii cu focul în direcția bojdeucii. Acuzatul se jură că nu din mâna lui porni bulgărele poznei, făcând asta printre lacrimi sincere de om năpăstuit fără vină.

Nescoțând-o la capăt cu intenția de a lega o noimă pentru eventuala despăgubire de la tatăl făptașului, Vasile a' Floarei recurse la instrumentele sale din dotate, cele de ghicitor cu notorietate în zonă. Mai degrabă zis, la prefăcătoria care îi trecea drept meserie. Că se găseau destui fraieri care să-i plătească pentru cine știe ce dezlegare ori profeție personalizată. Și, în asistența curioșilor cu săniile aflate în repus, bidinarul-ghicitor intră agitat în șandramaua lui, apoi iese cu o mină de triumfător, cu ghiocul într-o mână și cu borcanul cel având ca locatar țiparul, în cealaltă mână. Copiii își țineau răsuflarea, căci așteptau verdictul asupra incriminatei pozne copilărești.

Și vocea judecătorului-ghicitori, însoțită de grimasele adiacente ale clovnului, sparge liniștea:

- Tu, cel a' lui Stafeică, unde ești? Du-te îndată la tată-tău și zi-i că vin să-mi plătească geamul pe care l-ai spart!

Primul care răsuflă ușurat a fost Ionel a' Popii, cel acuzat pe degeaba. Iar cel de-al doilea care aștepta verdictul cu inima la gât era vinovatul, cel în care acum se luptau două forțe. Una, minunea că identificarea făptașului a fost cu atâta precizie; căci numai el își urmărise cu rigoare direcția tirului în timpul bătăii cu bulgări. Iar a doua grijă a lui era temerea că de-acum încolo, tată-său va proba prin ghiocul lui Vasile a' Floarei toate poznele asupra cărora el va lăsa să plutească aleatoriul. 

Gheorghe Pârlea

LUCRĂRI DE RESTAURARE LA "CAPELA SIXTINĂ" DE LA BAȘTINA MIROSLOVEȘTENILOR

În zilele acestea, simultan cu lucrările restauratoare din exterior, se lucrează și la scoaterea la lumina cea dintâi a sfinților - aproape grigoresciani - pictați cu un veac în urmă pe pereții interiori ai Bisericii "Sf. Treime" din Miroslovești de către un pictor romașcan de mare har, Ioan Secoșan, probabil format la școala stilistică inspirată dinspre Nicolae Grigorescu. 

Schelele interioare și echipa de restauratori - mai precis, restauratoare - care îndepărtau de pe chipurile sfinților pânza de fum țesută de lumânările veacului (veacul cel în care măsurăm noi vârsta Bisericii parohiei) îmi lăsau impresia că revăd  filmul în care se năștea capodopera lui Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine de la Vatican. 

Biserica de la baștina noastră, în care s-au închinat o vreme creștinii a două sate distincte (unul dintre ele, Năvrăpești, fiind astăzi înglobat în cel care e titularul lăcașului de închinare) se află de câțiva ani sub o complexă primenire. Fie ca această primenire majoră a materiei din microcentrul nostru universal cu cea mai înaltă încărcătură spirituală, să constituie și un semnal bun pentru primenirea noastră sufletească întru... "calea, adevărul și viața" din Cuvânt. 

Gheorghe Pârlea

LA TRECEREA STYXULUI

Pe puntea asta se trece Styxul.

Doar câte unul, în timpuri de pace.

La război, puntea e modulară, 

devine pod,

ca să încapă mai mulți - 

eroii nu-s  solitari,

ci sunt umăr la umăr.

Eu am ratat războiul,

trecut în contul tatei,

și al bunicului. 

Dar ei, la rându-le, au ratat podul

și au trecut puntea, 

unul câte unul.

Voi împărtăși oare soarta lor?

Căci războiul 

nu mă va mai găsi apt.

Ba, mai precis,, 

războiul nu mă va mai găsi deloc. 

Voi fi atunci pe celălalt mal, 

stând la coadă

la judecata cea de apoi.

Ce plictiseală va fi, 

căci eu n-am suferit nicicând cozile.

Dar, mai sigur, 

ce frică și ce regrete

îmi vor înghiți plictiseala!

Gheorghe Pârlea.