Prolog
Cultivarea fascinației pentru trecutul istoric ar trebuie să fie o preocupare importantă a școlii.
Spun asta fiindcă, mai nou, sunt oameni (chiar curente culturale) care ignoră
trecutul, excedând rolul prezentului în raport cu originea lui, anume anteriorul
istoric, cu toată încărcătura lui de experiențe umane. Iar asta se răsfrânge
dăunător asupra copilului, omul în formare.
Cum să ignori trecutul,
baza existenței prezentului?! Cum să bagatelizezi veridicitatea documentelor
istorice, ori "vocea" vestigiilor materiale, munca ostenitoare a istoricilor și arheologilor?! E benefică în formarea noastră
ca oameni - care, în fond, consacrăm existența
celor trei concepte temporale - chiar și imaginația (atunci când nu există
documente), bazată pe ce ne inspiră artefactele și un cuantum de cunoștințe
dobândite instituțional ori prin lectură autodidactică.
Iată, spre
exemplu, o probă de un astfel de practică imaginativă, rezultată din reflectarea
în conștiința unei persoane fascinate de trecutul istoric a "limbajului" unor artefacte descoperite
întâmplător în spațiul proxim baștinei sale. Asta luând expresie într-un
scenariu vizualizat interior, precum o dioramă „vie”, reprezentând o secvență de ecosistem primitiv din arealul văii
Moldovei, populat cu personaje ale
locului și timpului respectiv.
Să ne insinuăm
ca martori în această scenă retrogradă și să fixăm "filmul" limitând la minimum timpul, anume într-o zi din așa-zisul Eneolitic dezvoltat (Epoca cuprului), iar
spațiul să-l presupunem ca amplasament aflat chiar pe versantul vestic al
Culmii Căpățânii din satul de pe valea Moldovei, Boureni, areal în care au fost
descoperite vestigiile care îndeamnă la această retrospectivă imaginară.
***
O zi însorită, dar destul de răcoroasă, ce
pare o frântură de timp astronomic din ceea ce noi azi numim primăvară. Din
zarea în care, târziu, soarele se va piti după culmile încețoșate ale
Călimanilor, sclipesc fascicule de raze, ca lumina unor reflectoare din timpul
nostru. Sunt, probabil, reflecțiile limbilor de ghețari ai ultimei glaciațiuni,
aflate pe jgheaburile larg deschise spre soare-răsare, adică și spre Boureni.
Nu prea departe de răcoarea
grea a muntelui, în spațiul ce urma a intra în legendă, urcând domol pe scara
cerului, soarele își concentrează lumina pe vegetația luxuriantă, străbătută de
cărări cenușii, în care țărâna e amestecată cu tulpinile ierburilor stoarse de
sevă. E rezultatul mecanicii tălpilor oamenilor timpului, a copitelor și labelor animalelor.
Ceea ce numim noi azi lunca
Moldovei e, în scenariul acesta mult întors în timp, o masă compactă de sălcii,
plopi, arini și tufe de lăstăriș, străbătute de labirinturi întunecoase prin
care se strecoară vietățile. Mai sus, pe malul stâng al râului cel încă fără
nume, unde pădurea urcă pe o culme spre răsărit, se văd câteva poieni mângâiate
de soarele ridicat deasupra lor cam la lungimea a două-trei prăjini, etalon
folosit pentru măsurat terenurile cultivate de oamenii aceștia preistorici și
perpetuate până în vremea bunicilor noștri.
În desișul pădurii de fag, carpen și stejari
seculari, unii chiar milenari, se văd câteva suprafețe vegetale dreptunghiulare
de diferite nuanțe de verde. Par a fi culturi. De grâu?... De cânepă?... De mei?...
Știm că oamenii acestor
timpuri aveau deja unelte specifice recoltării unor asemenea plante. Ne
confirmă secerea de bronz găsită, peste timp, în solul locului.
În altă poiană se văd
câteva colibe. Au forme dreptunghiulare și par a avea în alcătuirea lor
lăuntrică o singură încăpere, pe jumătate îngropată în pământ, căci șoproanele
acestea nu sunt deloc semețe. Sunt acoperite de “căciuli” cu baza pătrată,
alcătuite din vegetație uscată, sprijinită pe o țesătură de jordii dispuse de-a
lungul pe planul înclinat, ale căror capete se văd pe ici-colo. Striațiile de
pe planurile oblice ale acoperișurilor par a fi tulpini de stuf și papură.
Unele acoperișuri, cele mai gălbui, ne sugerează imaginea snopilor de paie.
Spicele vor fi fost lovite cu bețe spre a fi golite de boabe, rămânând pentru
alte nevoi snopii de masă vegetală.
Adăposturile acestea, fără
îngradituri în jur, au câte un tăpșan bătătorit în fața intrării. În spațiul acestor “bătături” se văd vetre
din care fumegă sau se ridică limbi de foc. Lângă vetre se disting siluete de
oameni și voci umane din care răzbat, până spre pădure, silabe. Rostirile lor
au vocalele știute ca atare de noi, vorbitorii de azi.
Din adăposturile noastre imaginare, la
oarece distanță de habitatul lor, se văd turme mici de oi și câte doi-trei
câini alergând în jurul lor. Se aud și lătrături. E clar: “ham-ham”, limba lui
Canis lupus familiaris, nu a suferit
nicio modificare fonetică pe parcursul mileniilor de până la noi, oamenii
prezentului. Doar “hau-hau”, cu mult înainte, când câinii erau încă lupi, a
trecut printr-o modificare minoră.
Dar să tragem atenți cu urechea asupra vorbelor
acestor oameni. Surpriză! Vocea unui copil, gol-goluț în privința
îmbrăcămintei, rostește apelativul “mama”. Vasăzică, tragem noi precipitat
concluzia, limba română își are izvorul - măcar într-o șuviță de curgere - hăt
departe-departe, mult înaintea războaielor daco-romane. N-ar trebui să ne
îndoim prea tare că tribul acesta e un grupuscul din care descinde masa pelasgilor, triburi
trăitoare pe-aici de prin secolul III î. H., despre care învățații de azi spun
că sunt înaintașii tracilor, predecesorii dacilor și multor altor seminții
tracice cu o limbă relativ comună în toate zonele lor de răspândire, din
Panonia până la Nipru, de la Marea Egee până la Marea Baltică.
Aventura noastră intermediată de
miraculosul tunel imaginar al timpului nu e lipsită de pericole. Din locul în
care ne aflăm teleportați retrograd din prezentul nostru evoluat, auzim un
răget prelung, împletit cu strigăte umane și lătrat de câini. Precis, credem
noi, în direcția aceea se desfășoară o vânătoare. Nu a trecut prea mult timp
până ce, în luminișul unei poieni, să se arate câțiva bărbați îmbrăcați sumar
în niște încropiri de haine, nu atât din piei de animale cât mai ales din
ceea ce, cu indulgență, am putea să le numim țesături. Brațele și picioarele –
de la coate, respectiv de la genunchi în jos – sunt dezgolite. Umerii acestor
vânători ce se deplasează în perechi poartă drugi care străpung hălci din
trupul unui bour, poate zimbru. Capul cornutei, dislocat de corp, e legat cu
funii de cânepă și coji de copac de capătul unei crengi groase, sprijinită cu
celălalt capăt pe umărul vânjos al bărbatului din fruntea grupului. Locul
acestui vânător, anume în capul coloanei, pare a nu fi întâmplător, ci un mod
de a pune în evidență rolul lui în grup, în raport direct cu trofeul expediției
vânătorești.
Ajuns în preajma sălașului lor,
vânătorii sunt întâmpinați, cu multă larmă, de femei și copii. Copiii agită
arcuri-jucării, imitând bărbăția taților-vânători, iar femeile poartă în brațe
oale învrâstate cu ocru, negru și alb. Vor fi având în ele apă sau vin
din soiul Vitis Silvestris, primul soi de viță
„domesticit” și familiar triburilor agatârșilor de dincolo de munți, cu influență și la răsărit de Carpați,
cultivatori de viță-de-vie trecuți de grecii de mai târziu în fantezia
renumitelor lor legende.
Și oamenii aceștia par cel puțin mulțumiți,
poate chiar bucuroși. Unii dintre cei cu urciorul la gură par a fi chiar în
extaz, fericiți, fără însă a cunoaște denominarea acestei stări, căci înțelesul
de fericire s-a născut mult mai târziu, după descoperirea scrisului și născocirea
dicționarelor.
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu