FRUMOASA VALAHĂ DE PE METEREZELE ROMÂNISMULUI TRANSNISTREAN

(Exerciţiu, după o filă de jurnal de călător conjunctural) 

În toamna anului trecut, de hramul Chişinăului, a fost să-mi fie dat a trăi o experienţă originală, inedită pentru sedentarul dascăl de şcoală rurală ce sunt. 

Un fapt care mă deosebeşte de o importantă categorie de persoane aparţinătoare modernităţii e că, exceptând cei şapte ani (şi câteva luni) de şcolaritate, inclusiv stagiul militar, petrecuţi dincolo de hotarul satului, am trăit mereu Acasă, acolo unde m-am născut şi unde am conştientizat încet-încet condiţia de muritor cu o anume identitate, adică aparţinător unei naţiuni (dintre cele circa  două sute lăsate de Dumnezeu pe pământ ca vrednice de a-şi constitui state) care se identifică prin indubitabile elemente definitorii şi faţă de care nu mai ai reflexe spirituale decât atunci când ţi le pierzi şi pe cele fizice. Din satul de pe malul Moldovei, cu peisajul lui "auroral", mărginit de negurile care trag perdeaua înspre Ceahlău, spaţiu magistral zugrăvit prin cuvânt de cel mai mare contemplator al Creaţiei, inegalabilul Sadoveanu, n-am ieşit apoi decât în taberele şi excursiile în care mi-am dus elevii în vacanţele de vară, căci condiţia mea de simbriaş la stat nu mi-a permis să-mi cunosc ţara altcumva decât prin subvenţionarea aferentă acestor activităţi tipice dascălimii; iar asta doar până când s-a instaurat şi la noi regimul cel nou al trâmbiţatei bunăstări, care a luat şcolii până şi binefacătoarele stipendii legate de educaţia contextualizată vacanţei elevilor.

Profesorul universitar Vasile Şoimaru, prietenul de la Chişinău al comunităţii noastre săteşti (pe cale de consecinţă, şi al meu), ştiind cât de "legat de moşie" sunt, reuşeşte, printr-un anume vicleşug, să-mi desfacă, în sfârşit, legătorile. Şi iată ce surpriză îmi făcu dumnealui anul trecut, pe timpul culesului strugurilor şi (cu oarece dispensă) la vremea vinului cel nou, fie el şi tulburel. Cu chibzuiala "uneltitorului", aş zice, mă porneşte vrând-nevrând la primul meu drum spre Chişinău, punându-şi astfel în practică a nu ştiu câta tentativă de acest fel. Pentru a-şi împlini fapta, l-a folosit ca intermediar pe tânărul primar al comunei, Ionuţ Gospodaru, un liant al punţilor noastre peste Prut, care, parte din plan fiind, gata pregătit de drum şi prezent cu maşina la poartă, nu-mi mai lăsă timp pentru a încropi din nou scuze ce-mi întăreau statutul de om lipit locului.

Despre privilegiul acesta pe care, îndărătnic cum sunt, nu-l meritam - şi care a fost revelator pentru un pustnic ca mine - am multe de scris şi o voi face pe îndelete când "va veni ceasul" pentru asemenea istorisiri (iată, m-am folosit de ecoul vorbei tatei, plecat de mult la Cer, vorbă prin care-şi scuza fapta întârziată la împlinire). Să mă ierte pentru amânare mai ales două distinse Doamne chişinăuiene:  D-na conf. univ. dr. Lidia Kulikovski, directorul general al Bibliotecii Municipale "B. P. Haşdeu" (care, în contextul festivităţilor dedicate aniversării a 135 de ani de existenţă a prestigioasei instituţii culturale pe care, cu o prestanţă remarcabilă, o păstoreşte, m-a ridicat la rangul de musafir "oficial") şi D-na ec. Maria Şoimaru, soţia "strategului" vizitei noastre, care ne-a omenit cu cele mai de frunte bucate din repertoriul culinar specific hramului la moldoveni (la moldo-români, nu doar la moldo-moldoveni).

Acum, încă o dată cerând iertare celor două Doamne, altă Doamnă a sufletului meu de călător "la est de vest" îmi bântuie gândurile ce musai se cer a fi descătuşate. Nu, nu cumva să vă fure vreo bănuială vinovată asupra-mi! Sunt de-acum om la vârsta bătrâneţii, dar nici la tinereţe n-aş fi avut destul spor la niscai pozne de genul celora ce v-ar putea trece prin minte.

Aşadar, în a doua zi a vizitei noastre la Chişinău, dl. doctor în ştiinte Vasile Şoimaru, pe lângă alte surprize pregătite pentru noi doi, primarul şi învăţătorul de la Mirosloveşti, ne face una care plutea în oarece aer misterios. Prezent dis-de-dimineaţă la pensiunea unde cei doi mirosloveşteni eram cazaţi, ne urcă în neodihnita lui Toyota (care înconjurase deja Pământul de peste două ori, în scopuri mult mai nobile decât acum) şi dă-i bice, zicând doar atât: "...Ne grăbim ca să apucăm, la-ntoarcere,  conferinţa Lidiei Kulikovski; si-apoi om vedea dacă vă dă mâna să staţi şi la a lui Cristi Tabără, că vă apucă noapea pe drum la înapoierea acasă. " (teleastul şi omul de cultură de la Bucureşti era oaspetele de onoare la numitul eveniment al Bibliotecii). Iar noi, mai ales eu, ca să-i dăm satisfacţie imprevizibilului nostru binefăcător, n-am scos două-trei vorbe până am ajuns la un râu care îmi spori peste măsură surprindea, apă mai mare decât cele două râuri legate de călătoria noastră la Chişinău (Moldova, de pe malul căreia veneam, şi Prutul -"separatistul", pe care l-am traversat cu gândul la Prutul-"unionistul"). 

Şi...abia acolo, pe malul acestei a treia ape "lin curgătoare" (dar nicidecum "limpede ca cristalul") am realizat că, fără să visez, în cele trei-patru ore în mişcare pe patru roţi, timp răsfirat în interiorul a două zile, am străbătut, în lat, toată Moldova lui Ştefan cel Mare, lăsată moştenire testamentară "urmaşilor urmaşilor" săi, implicit nouă, nevrednici în a o păstra peste veac după voia bravului testator. 
Ochii şi mustaţa distinsului nostru prieten descriau o anume satisfacţie faţă de bucuria surprinderii noastre şi încă ceva pe deasupra: urma unui căpeţel de mister rămas nedeşirat din ghem. Trecem podul peste Nistru (imediat la sud de Dubăsari) şi...tot înainte, spre răsărit, pe şoseaua strategică a Transnistriei, cea care leagă Chişinăul de Tiraspol. Îmi trecu prin minte, aşa, în exces de imaginaţie, o poveste fără noimă, cu "rakeţi" şi ostatici şi, evident, cu eroii principali aflaţi în pielea celor doi săteni mirosloveşteni, iar dl. Şoimaru (ce paradox!) executându-şi, "sub acoperire", rolul negativ. Dar cine eram noi ca să prezentăm vreun interes transnistrean?, mi-am încheiat eu, în sine-mi, povestea năstruşnică, deşi aveam context vizual pentru a o continua. Dincolo de pod, ostaşi înarmaţi, iar lângă pichetul lor trona ameninţător o maşină de luptă - nu ştiu dacă ameninţarea leza atât memoria, cât, mai ales, viza viitorul. 

L-am întrebat pe doctorul în economie Vasile Şoimaru de ce nu ni se cer documente de vamă şi am primit răspuns că ne aflăm în zona "de pace", scutită de canoane militaro-birocratice. Ca un supliment la explicaţie, "ghidul" nostru simulează o înjurătură pe seama soluţiei excesiv de "pacifiste" pe care o găsiseră "făcătorii de pace", în legătură cu naţionalitatea militarilor care păzeau "hotarul" din interiorul Republicii Moldova, şi cu gândul la tânărul Vadim Pisari, al cărui trup din mormânt va mai fi păstrând încă un rest de căldură din viaţa-i biologică mult prea repede curmată de..."pacifişti". 

Am parcurs vreo zece kilometri în interiorul Transnistriei, în fâşia aflată sub control O.S.C.E., oprindu-ne, în sfârşit, la Doroţcaia, sat cu populaţie integral românească, aflat sub autoritatea politică a Chişinăului, dar revendicat cu străşnicie de conducerea nerecunoscutei republicuţe transnistrene. Planul dlui Vasile Şoimaru ieşi abia acum la iveală pe de-a-ntregul. Ne-a dus anume la şcoala din localitatea transnistreană, ca să vedem noi câtă putere de adevăr are proverbul "apa trece, pietrele rămân", de fapt câtă forţă are românismul în structura lui de rezistenţă. 

Nimerirăm cu oarece greutate şcoala, satul fiind neaşteptat de mare, comparativ cu cel din care veneam noi. Intrarăm în clădirea impozantă cu o oarecare rezervă, cu disconfortul musafirului nepoftit - eu, din România fiind, purtând şi povara prejudecăţii că aş fi putut fi privit de ochii gazdei transnistrene ca exponent al unui neam străin. Pe holul şcolii, proaspăt recondiţionată cu fonduri americane (ciudat!, nu doar constatând cât de târziu au răspuns americanii aşteptărilor noastre de după al Doilea Război Mondial, dar, mai ales, vezi ce loc şi-au ales ei să ni se arate cu generozitate: dintr-un areal aflat în aliniament cu spaţiului de unde ne-au pecetluit şi soarta), ne-a surprins ordinea, curăţenia şi, mai ales, liniştea, lipsa zgomotului specific şcolii, căci liceenii încă nu apăruseră la programul de după-amiază. 

Mirările noastre, excedentar ale mele, sunt întrerupte de apariţia unei frumoase doamne, zveltă, cu părul său blond-roşcat, prins în coc, cu trăsăturile feţei demne de penelul unor portretişti celebri, chip de femeie distinsă ce trăda uşor o umbră de tristeţe. O demnitate aparte putea fi dedusă de ochiul celui ce iscodea nevinovat ansamblul subiectului observaţiei discrete. Învăţătoarea transnistreană, care nu semăna deloc cu imaginea preconcepută pentru experienţa mea la est de Nistru, era chiar directoarea şcolii din localitate, unitate şcolară cu un efectiv de circa patru sute de elevi din toate ciclurile preuniversitare, în care învăţau şi liceenii din orăşelul est-nistrean Grigoriopol, izgoniţi din localul propriu fiindcă îşi desfăşurau lecţiile folosind grafia latină a limbii neamului lor. 

Directoarea ne-a primit cu amabilitate în biroul său spaţios şi bine îngrijit, scuzându-se pentru situaţia de a nu putea fi o gazdă generoasă. Asta, în condiţiile apariţiei noastre inopinate, căci demersul preventiv al dlui Vasile Şoimaru, printr-un intermediar, nu fu dus la împlinire. Profesorul chişinăuian însă, prin prezenţa sa de spirit, facilitată de naturaleţea personalităţii sale, înclinată spre socializare, dizolvă repede sobrietatea excesivă care umplea biroul elegantei profesoare. Şi încep a se dezlega limbile. Dar de ce folosesc eu pluralul pentru substantivul "limbă"?, căci ceea ce a urmat s-a derulat într-o unică, curată şi chiar modernă limbă - limba română. Astfel, prin intermediul acestui inestimabil instrument care ne identifică Neamul, am aflat despre caracterul postmodern al învăţământului din şcoală, desfăşurat după metode occidentale, ca alternative la şcoala tradiţională, despre unicitatea limbii române în predarea disciplinelor şcolare şi, neaşteptat, despre marginalizarea limbii ruse, expediată la aria curriculară "limbi străine", alături de limba germană, un alt paradox. Amabilă şi receptivă la dorinţele noastre de a afla, deduse uşor de gazdă, dăscăliţa transnistreană ne-a prezentat şcoala, o parte din elevi fiind aflaţi chiar în miezul lecţiilor, ambientul exterior al acestui autentic templu al educaţiei, fotografiindu-ne în final cu elevii navetişti (cei consideraţi proscrişi în localitatea lor de domiciliu), abia sosiţi la cursurile de după-amiază.

Să nu ne vină a crede! Românism sută la sută, în şcoala de pe malul stâng al Nistrului. Eşantioanele de exerciţii de caligrafie cu litere latine, expuse la panourile demonstrative ca mostre de specific românesc, şi, mai ales, omniprezenţa în şcoală a portretelor lui  Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu m-au surprins şi m-au umilit adânc pentru nedreptul meu proces de intenţie făcut gazdelor înainte de a păşi pragul acestei şcoli. În plus, acest din urmă indiciu de românism, cu tabloul lui Eminescu în prim plan, mi-a declanşat automat imaginea sălii de clasă din romanul "Tema pentru acasă" al lui Nicolae Dabija, spaţiul restrâns care declanşează extinsa şi dramatica poveste de dragoste dintre profesorul Mihai Ulmu şi fosta sa elevă, Maria Răzeşu. Căci şi la şcoala din Doroţcaia, tabloul lui Eminescu e ameninţat de o iminentă înlocuire cu al vreunui "tătuc" transnistrean, ştiut fiind că o încercare comparabilă cu cea din şcoala profesorului Ulmu a existat intr-un proxim interval al timpului trecut. Cu o tristeţe în care am recunoscut ecoul unei traume, directoarea şcolii ne-a povestit cum în timpul războiului transnistrean din 1992 satul a fost evacuat în mare parte. Şi ea a fost nevoită să-şi ia cu precipitare pruncul şi să fugă la Chişinău, Doroţcaia devenind câmp de manevră pentru nedisimulata Armată a 14-a rusească. Femeia aceasta cu chip parcă plăsmuit de mâna pictorului ne-a relatat un episod sinistru, cu un bărbat decapitat de un brand transnistrean, în timp ce stătea la masă cu familia, precum şi despre consecinţele prelungite ale acelui conflict militar, sechelă a hegemoniei ruseşti. Se deducea din expresia celei care evoca războiul trăit neverosimil de aproape de prezentul nostru că povestitoarea încă se afla sub imperiul unui coşmar insuficient diluat de timp. 

Şi, deşi acaparat de pozitivismul indus de acestă vrednică reprezentantă a Neamului nostru - un desăvârşit simbol al rezistenţei fiinţei naţionale în faţa tăvălugului înstrăinării -, umbra de pe chipul Ilenei Cosânzene de la şcoala din Doroţcaia îmi sugera că frumoasa valahă de pe meterezele românismului transnistrean mai trăia încă sub spectrul ameninţării din partea zmeului de la Răsărit. Iar această suferinţă subtilă accentua şi mai mult frumuseţea dăscăliţei despre care aflarăm, prin vocea ei plăcută (ca o ripostă a propriei modestii la complimentele mele), că, de fapt, ea e...(măcar)  ceva mai în vârstă decât eroina pe care ne-o închipuim noi, de vreme ce fiica ei e deja studentă la o universitate din Transilvania. Iată, plusez eu, o fiică a acestor locuri studiază în cetatea carpatină, nucleul etnogenezei româneşti, cu membrana exterioară întinsă (spre răsărit) până dincolo de Nistru. O garanţie în plus pentru perspectiva ADN-ului românesc în aceste margini zbuciumate de vatră strămoşească.