Ecoul celui mai tragic război modern, ultima
conflagraţie mondială, încă nu şi-a atenuat vibraţiile. La 22 iunie se
împlinesc trei sferturi de veac de la intrarea României în cel de-al Doilea
Război Mondial, moment controversat în istoriografia românească. Perioada de
după Revoluţia declanşată în decembrie 1989 a creat premisele unei şi mai
accentuate dispute privind oportunitatea alierii României cu Germania lui
Hitler, controversă exacerbată în mediul politic de pe malurile Dâmboviţei şi Bâcului.
Mareşalul Antonescu e privit de basarabeni ca un erou al dezrobirii românilor, chiar dacă numai vremelnic, din teritoriile smulse din trupul răsăritean al României, pe când politicienii de la Bucureşti au restricţionat prin lege
apologia antonesciană. Nu sunt îndrituit să fiu parte în această dispută,
nefiind istoric, dar nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri
basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de la Răsărit, ei văzând în
campania ostaşilor români în stânga Prutului necesara reparaţie venită din
partea Mamei-România, de la sânul căreia au fost smulşi, cu un an în urma intrării
Tării în război, fără nicio reacţie “paternă” din partea Guvernului român.
Şi empatia mea de influenţă basarabeană
capătă consistenţă urmărind osârdia străină de orice oboseală a prietenului
comunităţii mele săteşti, dr. Vasile Şoimaru, iniţiator, autor principal şi
coordonator al volumului comemorativ “Cotul Donului 1942, eroism, jertfă
trădare”, apărut în două ediţii [Ed. “Balacron”, 2012 şi 2013, Chişinău].
Exodul numitului publicist şi monografist chişinăuian
(laureat al Academiei Române) pe urmele
tragediei ostaşilor români, intraţi în urmă cu 75 de ani în luptă, pe viaţă şi pe
moarte, pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, a însumat mii de kilometri
străbătuţi în condiţii vitrege, pe cheltuială proprie. Distanţele depărtate mult
de Vatra Neamului pe care le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii
români (şi cu sudoare cel ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate
de legile scrise şi nescrise ale războiului purtat în alianţe, norme consacrate
încă din antichitate. Cu alte cuvinte, există şi o “deontologie” a războiului,
care, după unii istorici, justifică prezenţa Armatei Române departe de Nistru,
hotarul românesc din partea de răsărit. Aşa se explică aflarea Volgăi şi a Donului
ca zone extreme pentru calvarul ostăşesc al românilor, în campania din 1942-1943.
Despre o istorie vie, obţinută nu doar prin
documente, ci mai ales prin viu grai, având ca “surse” târzii pe unii dintre
combatanţii ce au supravieţuit norocos măcelurilor umane de pe Frontul de
Răsărit, veţi fi aflat deja din ediţiile numitei cărţi.
Aflat sub puternica impresie a rezultatului
ostenelii sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se
pot afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe
cale de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă în misiunea sa
autoasumată. O forţă interioară greu de reprimat, deduc din dialogul cu
dumnealui, îl îndeamnă perpetuu în a ne ţine vie memoria legată de destinul
românesc, contextualizat aflării vetrei neamului nostru la răscrucea drumurilor
bătătorite de armatele imperiale, fie ele, imperiile acestor armate, ajustate
cu “pălării” mai noi.
Aşa se face că în una din zilele săptămânii
ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui recent am primit veste de la prietenul
nostru că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla
veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii
avansate. Şi îmi împărtăşeşte emoţia de a mai fi descoperi un fost ostaş de la
Don, nonagenar (aproape centenar), în
judeţul Prahova, un altul în judeţul Buzău şi pe un altul în Ardeal. Măcar
chipurile lor, imprimate de nelipsitul său aparat foto, şi tot înseamnă asta
ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi
recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe
părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să
facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.
Apoi, la câteva zile distanţă mă invită,
împreună cu primarul comunei Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul Ionuţ Gospodaru, la o prezentare
de carte basarabeană (cărţi care îl au ca autor, sau iniţiator de proiect
editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi. Acţiunea, iniţiată de dascălii
şcolii locale, a fost planificată în contextul aşa-zisei “Şcoala altfel”. Dr.
V. Şoimaru mai fusese pe aceste meleaguri în timpul acţiunii de documentare
pentru monografia “Neamul Şoimareştilor, 500 de ani de istorie” [Al. Furtună,
V. Şoimaru, Ed. "Prometeu", 2003, Chişinău]. Atunci văzuse în arealul acestei
comune ruinele celor mai masive cazemate de pe linia Frontului Moldovei, spaţiu
al războiului de recuperare a Basarabiei
şi Bucovinei de Nord în care speranţa
izbânzii s-a spulberat ireversibil.
După însufleţitoarea întâlnire a
basarabeanului cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă profesorului de la
Chişinău s-a îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor
denaturat de semnele antropicului, lucrări specifice războiului care purtau
acum chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa altor născociri
distructive ale minţii omului. Interesul investigatorului era contextualizat proiectului său de reeditare
(într-o a treia ediţie) a temei referitoare la jerfa ostaşilor români dedicată
eliberării Basarabiei, baştina sa dragă, în cel din urmă Război Mondial. Domnul Constantin Hâra, primarul,
deloc străin de istoria meleagului pe care îl are în administraţie, îndeplinea
şi oficiile de ghid.
Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si
pantomimica omului dedicat cauzei, profesorul
Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic,
ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care
le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş
de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului
nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii
groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în
trenă – cel de la Mirosloveşti, motorul unei relaţii antologice de frăţietate
activă cu basarabenii, şi primarul locului, deja numit (trenă care îl includea
şi pe evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa,
Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie
torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor
încălţăminte destinate asfaltului (înveliş stradal de care, ce-i drept, comuna
nu duce lipsă).
La o cazemată, cea mai mare dintre toate,
aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică
a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul
Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu
încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din
preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după
ruperea frontului, se vedeau printre
buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii,
toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc,
militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică,
lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi
comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare.
Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă
de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După
ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i
elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu
tot cu nefericiţii ei ocupanţi.
O altă cazemată, descompusă în trei blocuri
de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru
ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru
ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un
hău larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a
lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe
geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând
proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat prin (după informaţiile domnului Hâra),
neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de
factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî pe fundul
şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre
statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific
războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34,
de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3
metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da,
acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil
că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care
a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo
de şanţul antitanc. S-a
întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de
front Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului
Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de
români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun
istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA, ca studiu de caz asupra succesului unei
apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.
În
preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două
movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce
mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria
antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii
români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie
şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. Sub tirul unui
vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca
să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii
minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la
pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.
Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea ambraz
larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru
tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al
comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile
de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat
şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii
jertfitori.
Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa,
ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea
Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al
războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la
baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din
Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova.
Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda
directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care stia
nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului
în ceafă, căci friţii nu aveau
încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”
Bătrânul, suferind, abia întors din spital,
nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui
de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub
nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului
însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflu pe altă
cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent
commandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de
cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea
Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă
conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea
dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosului
regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu
Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus.
Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a ajuns să lupte pe Frontul
Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de unde, scutit de glonţul
rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de arme: fie aflându-se printre
cei peste 100 000 de prizonieri, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile
armistiţiului era tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la
cot cu inamicul de pe Frontul de Est, impotriva celui care până atunci îi era
aliat. Neputând scoate de la bătrân noima legată de aflarea sa până la
sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23
august, oşteanul nostru s-a aflat în
situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii
săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând
în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult
întârziat!) la gradul de locotenent.
Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot
moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un
înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul
războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui
Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea
frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie,
oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul
otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub
dărâmăturile propriei case.
Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei
sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat,
iniţial, Războiului de Independenţă. Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează
două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe
acest edificiu simbolic. Păstrate spre
aducere aminte, urmele gloanţelor din cele
două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost
arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne
atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea
comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice
îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până atunci, cele doua evenimente de înălţătoare jertfă
din Istoria Neamului.
Gheorghe Pârlea
(Foto: Dr. V. Şoimaru)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu