Când se despart... tizii (În loc de necrolog)

În una dintre zilele acestea de aleasă Sărbătoare creștină a plecat la Domnul o persoană pe care o prețuiam. A părăsit viața în urma unei grele suferințe, mai devreme decât ne-am obișnuit noi să consacrăm lumește unitatea de timp pentru acest gen de metamorfoză umană. Raportul meu cu persoana respectivă nu era de natura relației care califică în substanța ei definitorie prietenia, dar gravita în jurul ei sub titulatura amiciției.

Cel căruia îi dedic acest exercițiu de activare a memoriei e Gheorghe Pârlea, dascălul bisericesc al comunității creștin-ortodoxe din satului meu de baștină și de domiciliu. În contextul acesta al apartenenței sale la angrenajul socio-spiritual al obștii mele, persoana care a făcut trecerea din prezent în trecut, devenind acum doar memorie, îi era familiară întregii comunități sătești. Eu însă mă raportam la cel rămas acum fără viață cu un plus de atribute care îmi accentuau raportul afectiv cu el.

Printr-o coincidență, purta același nume și prenume cu mine, omonimie care uneori, în urma unor confuzii administrative (facturi, colete poștale, scrisori etc.) mă punea în relație directă cu el, pentru dregerea măruntelor incidente. Apoi, anii diferiți ai nașterii noastre deveniră coduri de identificare inversate pentru cardurile proprii de sănătate. Ne amuzam cu identitățile noastre formale de pe acest palier, eu considerându-mă cel privilegiat, căci acest indicator îmi inducea că-s cu doisprezece ani mai tânăr decât sunt în realitate. Iată, prin confuzia care, în cazul meu, rămâne funcțională (codul de acces al cardului de sănătate) până voi pleca și eu în marea călătorie, voi perpetua legătura aceasta conjuncturală cu răposatul, ignorând chiar și hotarul care desparte pământescul de ceresc.

Dar ceea ce mă lega cel mai strâns sufletește de dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea era filiația lui cu tatăl meu, anume mijlocirea prin care el, un copil dintr-o familie numeroasă, fără perspectivă spre o meserie pe cale instituțională, a urmat să îmbrățișeze această ocupație profesional-spirituală de cântăreț bisericesc.

Tata, om simplu dar cu deschidere spre spiritualitate și faptele cele ce definesc în termenii populari omenia, se atașase de slujitorul Bisericii din Ciohorăni (pe atunci, sat în componența comunei mele), părintele Gheorghe Dumitriu, preot dedicat osârdiei creștine în Oastea Domnului, o mișcare evlavioasă din sânul Bisericii Ortodoxe. Atunci a cunoscut tata, prin acest paroh al satului, familia dascălului bisericesc abia plecat la Cer. O intuiție care se va fi bazat cumva pe argumente l-a îndemnat pe părintele meu trupesc să propună familiei tânărului Gheorghiță înscrierea băiatului la școala de cântăreți bisericești de pe lângă Seminarul de la Neamț. Fiind consilier al Parohiei Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești, tata avea vad în a se sfătui cu părintele Constantin Movileanu, parohul Bisericii noastre de atunci, spre a-i sprijini propunerea, căci dascălul cel bătrân era menținut activ doar din necesitate, negăsindu-se un dascăl înlocuitor. Și, pe drumul acesta croit și cu aportul tatei, tânărul devenit cântăreț bisericesc cu patalama la mână, se însură cu o tânără din Miroslovești și își orândui viața la baștina soției. Împlinindu-și frumosul spirit al omului plăcut lui Dumnezeu, alături de părintele paroh Liviu Siminciuc, ajunge să fie îndrăgit de toată comunitatea creștină a satului în care s-a integrat.

Din păcate însă, dascălul Gheorghiță Pârlea (diminutivul de alint, folosit frecvent asupra persoanei sale, spune și el ceva frumos) n-a apucat să guste și din bătrânețea propriu-zisă, căci la șaizeci și cinci de ani omul încă mai are planuri de viață. Dar măcar a apucat a-i încolți în inima-i generoasă bucuria de a fi bunic, căci mi-a împărtășit într-o împrejurare această stare a sa fericită, o împlinire mult râvnită de oricare trăitor cu rădăcini în vatra neamului românesc, atunci când acesta are a-și încheia stagiul cel pământesc.

Așadar, dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea, unul dintre cei doi mirosloveșteni omonimi a trecut la cele veșnice. Iar celălalt, dascălul de școală, care încă mai conjugă verbele la timpul prezent, persoana I, hărțuit de agenții bătrâneții, reflectează cu tristețe și cu accentuată neliniște interioară la pățania tizului său, șoptind repetat invocarea aceea pe care o rostește în aceste zile un sat întreg, anume „Dumnezeu să-l ierte!”

(…celălalt Gheorghe Pârlea)

Satul legendar Boureni – obște formată în jurul unui cin monahal

Satul Boureni de pe valea râului Moldova poartă, chiar și toponimic, rezonanța legendei istorice a Descălecatului moldav. Descălecatul, aici, e vocabula folosită de cronicarii evului mediu românesc pentru a desemna întemeierea primelor formațiuni statale ale românilor. Conform legendei care îl are ca izvor pe cronicarul Grigore Ureche, în arealul acestui sat, voievodul maramureșean Dragoș, fondatorul statului feudal Moldova, acompaniat de tovarășa lui din lumea canină, pe nume Molda, se afla la o vânătoare. Nobilul vânător avea ca țintă un bour fioros, sau poate chiar bourul alb, cu sălașul în muntele Ceahlău, animal mitic care li se arăta doar bărbaților inițiați, celor predestinați faptelor mari.

Nu-i exclusă ipoteza că satul Boureni va fi avut ca embrion o restrânsă comunitate monahală, respectiv componenții schitului cel care dăinuie până în zilele noastre. Conform unei variante a legendei, vânătorul întemeietor de țară primise indicii despre bour de la un sihastru pe nume Ioan.

Iată ce spune legenda, legat de nașterea schitului, implicit a satului.

Dragoș, voievodul cel de la început, cu ceata lui din Maramureș, aflat la vânătoare de bouri, a găsit sălașul acestor cornute sălbatice într-un loc în care trăia un pustnic. Dar să aflăm o parte din legendă după cum ni-i transmisă în versurile poetei locului, respectiv Valeria (Micle) Sturza, fiica cea mare a Veronicăi Micle, muza lui Eminescu:

Zice, c-a venit odată-n aste locuri neumblate,

Chiar de pământenii țării foarte-arareori călcate,

Pripășit din largul lumii, fără țintă, un drumeț

Ce părea că pentru oameni poartă ură și dispreț.

Cine-a fost necunoscutul n-a știut nimeni pe lume,

Căci pe urma lui neștearsă n-a rămas nici fel de nume.

Fost-a el domn fără scaun, izgonit de-al său popor,

Ori îl chinuia în suflet un cumplit și mare dor,

Ori urma să ispășească grozăvia unei crime,

Prin eternă pustnicie, remușcarea să-și exprime?

Zilnic îndrepta la ceruri rugăciunile-i umile

Si cerea ca să-i scurteze ale sale triste zile.

Nimic alta nu se știe, dar legenda ne mai spune

Că sihastrului, odată, s-arătă mare minune:

O bătaie ca de toacă îl trezi în miez de noapte.

Tresări, făcu o cruce și-auzi vorbind în șoapte:

– Scoală, vină după mine, multe zile ai s-alergi,

Lacrimile tale toate vei putea să ți le ștergi…

(„Legenda Schitului”)

Și vocea duhului care-l trezi pe pustnic în miezul nopții (promotorii legendei au și un nume pentru pustnic) îl călăuzi pe Atanasie într-un loc în care îi cere să ridice o bisericuță închinată Maicii Domnului, anume ei, căci poporul serba Nașterea Născătoarei de Dumnezeu chiar în ziua acelei revelații. Îl duse lângă o culme de deal, căci sălașul pustniciei lui era mai în vale, pe malul râului Moldova, și-i arătă locul în care avea să ridice ofranda lui adusă Cerului.

Fiindcă monahii au păstrat și adus aproape de timpul nostru un clopoțel pe care a putut fi identificat anul 1372, se crede că acest artefact (ridicat de „… un domn colonel, pe nume Nădejde, delegat al Comisiei Monumentelor Istorice de la Iași”, spun localnicii) induce și vechimea schitului, chiar de la întemeierea statului medieval Moldova. Ca în multe cazuri, în jurul schitului, în timp, se va fi format și obștea sătească Boureni. Căci iată cum ne sugerează asta poeta deja enunțată:

„…Și-a ieșit din a sa mână mănăstirea cu chilii,

Toate bine rânduite pentru morți și pentru vii,

Și-n curând se duce vestea printre oamenii cei buni

Că la schit este-o icoană făcătoare de minuni,

Ce-a adus răzeși din vale și în urmă alți mireni,

De-au alcătuit aice satul nostru, Boureni.”

Se știe din documente că Schitul apare menționat documentar la 1657. În 1716 schitul a fost incendiat din neglijența unui preot de mir pe nume Isachis, fapt ce a dus la desființarea schitului pe o perioadă de câteva decenii. Reapare în documente la 1764, avându-l ca proprietar și ctitor pe domnitorul Moldovei Grigore Ghica vodă.

Din 1775 moșia Boureni, inclusiv Schitul, este dăruită de domnitor sultanului și cumpărată la mezat în 1824 de domnitorul Ioniță Sandu Sturza. Acesta preia întreținerea schitului, iar de la el încolo, până la instaurarea regimului comunist, de către urmașii Sturzești, ultimii fiind frații Dimitrie Mihai Sturza și Constantin Sturza, cu moșii (și) la Boureni, respectiv la Cristești, sat aflat în proximitatea Boureniului.

Între bunurile cu valoare istorică ale Bisericii Schitului e de remarcat o carte veche din 1731, o cruce mică având încrustat anul 1796, iar din 1873 lăcașul are spre închinare o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dăruită de prințesa monahă Raruca Sturza (Turculeț).

În 1903 s-a pus temelie unei noi biserici a schitului, lângă cea veche, biserică târnosită târziu, la 8 septembrie 1939, sub binecuvântarea arhiereului Valerie Moglan. Biserica avea ca hram Nașterea Maicii Domnului, probabil în strânsă legătură cu începutul legendar al așezământului monahal.

Dar veni războiul cel din urmă, care a dus la devastarea satului ocupat de sovietici. Biserica a suferit și ea urmările bombardamentului executat luni la rând (din aprilie 1944 până la 23 august) de către bateriile de artilerie amplasate în Miroslovești și de către avioanele germane. Singurul călugăr rămas la schit pe timpul luptelor a fost găsit fără viață în beciul schitului, se pare unul dintre cei doi călugări basarabeni, Iacob Breahnă și Serapion Ionescu (ambii având stagiu de nevoință la Muntele Athos, conform înscrisului de pe o fotografie care îi înfățișa în 1939).

Imediat după încheierea războiului, se găsi un generos ctitor pentru o nouă biserică, din zid, cea care dăinuie și astăzi. Ofertantul, cu origini basarabene își pierduse singurul său fiu în luptele pentru redobândirea Basarabiei în al Doilea Război Mondial. Ctitorul, celebrul ofițer de servicii secrete Zaharia Husărescu (prieten cu boierul locului, Mihai Dimitrie Sturza), ceru să se modifice hramul bisericii, anume să fie dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca o legătură, spre mângâiere, și cu numele fiului său căzut pe front, pe care îl chema Constantin, în familie – Dinu.

În 1947 Schitul primește o donație de 25ha de pădure de la Constantin Sturza, gest contextualizat perspectivei de dezintegrare a marilor proprietăți funciare de către comuniști. Schitul este desființat în 1959 prin Decretul 410 și reînființat în 1991, acum ca parte a Mănăstirii Sihăstria (înainte de război, ținea de M-rea Neamț).

E de consemnat aici că între călugării schitului s-au aflat și rugători care și-au depășit condiția de simpli monahi. Fratele Gherasim Cucoșel, ucenic (de copil) la Schit, a urcat în ierarhia monahală până la treapta de arhiereu (Episcopul Gherasim Pruteanu, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților). Ierodiaconul Vartolomeu Dolhan ajunge preot la Biserica „Trei Ierarhi” și apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași. Acesta urmează și cursurile Academiei de arte Frumoase din Iași și devine pictor de biserici. Împărtășește cu Vartolomeu Bodoașcă, starețul schitului (în perioade diferite), dramatica experiență de victime ale închisorilor comuniste – părintele Dolhan, ca implicat în mișcarea „Rugul Aprins”, iar părintele monah Vartolomeu, acuzat de colaborarea cu exponenți ai rezistenței anticomuniste.

Gheorghe Pârlea

Lupte colaterale Războiului Întregirii Neamului, pe meleagurile baștinei mele

Meleagul comunei mele a fost mereu în calea vânturilor istoriei, cele aducătoare de furtuni. Așa se face că glia comunității mirosloveștene a fost stropită de sângele ostașilor români atât în Primul, cât și în al Doilea Război Mondial. 

În toamna anului 1917, teritoriul liber al României era redus doar la spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali. Toată armata română, câtă mai supravieţuise campaniei eşuate în încercarea de a elibera Transilvania și după eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era masată în Moldova. Aici, armata noastră urmărea refacerea şi nutrea speranţa unor noi victorii.

Pe măsură ce trupele româneşti, decimate şi dezorganizate, soseau aici dinspre sud, trupele ruseşti intrau în Moldova dinspre est, ca să întărească frontul ce încingea acest rest din România la sud şi la vest. Ostaşii români, istoviţi şi înfometaţi, găseau locurile de adăpost ocupate și proviziile de hrană monopolizate de către aliaţii lor din Răsărit, care însumau în jur de un milion de oameni. În acelaşi timp, convoaie nesfârșite de refugiați din Muntenia, măcinate de gerurile unei ierni cumplite, cu temperaturi de 20-25 de grade sub zero, și de tifosul exantematic, epidemie ce a făcut să piară întreaga populație a unor sate moldovenești, se deplasau într-un marș al morții spre nord. Armata română a fost decimată şi ea de acest flagel apocaliptic, cu toată cruciada sanitară a medicilor francezi și englezi. În Divizia a 4-a română, spre exemplu, încartiruită în jurul Iaşiului, mureau câte 50 de oameni pe zi. Au murit atunci soldaţi şi ofiţeri cât în zece bătălii, inclusiv 10 % din medici şi în jur de 1000 de sanitari.

Nici satele noastre n-au fost scutite de această plagă „colaterală” a războiului [1]. În 1917, mortalitatea în rândul civililor din Mirosloveşti, spre exemplu, a atins apogeul ultimului secol si jumătate. Au murit în acel an 118 persoane, din care 45 de tifos. Dintre cele 45 de victime ale tifosului, 32 de persoane aveau vârste cuprinse între 18 si 55 de ani [2]. 

Bătăliile câştigate pe frontul de sud al Moldovei, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz ar fi trebuit să reîncarce cu optimism aspiraţiile României spre un deznodământ fericit. N-a fost însă să fie aşa. Evenimentele din Rusia au dat războiului o nouă perspectivă, cu totul nefavorabilă ţării noastre [3] . Revoluţia bolşevică din toamna lui 1917 a generat anarhie în rândul soldaţilor ruşi. (Lenin a anunţat imediat după luarea puterii iminenţa încheierii păcii.) [3]. Au început manifestările naţionaliste (promovate de revoluţie) în sânul armatei multietnice a fostului imperiu ţarist şi, mai ales, bolşevizarea armatei ruse. Soldaţii ruşi dezertau în masă, asasinându-şi cu sânge rece propriii comandanţi care se opuneau anarhiei.

Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse, a cerut protecţie şi sprijin direct trupelor române, ca să-şi poată menţine autoritatea asupra comandamentelor sale din Moldova şi să împiedice dezagregarea armatei ruse. Conştienţi de gravitatea situaţiei, miniştrii Antantei i-au cerut şi ei prim-ministrului Ionel Brătianu să-l sprijine pe generalul rus în intenţiile sale. Românii erau cei mai interesaţi în a-i menţine pe ruşi pe frontul de vest al Moldovei şi, în cel mai rău caz, să dirijeze retragerea anarhiştilor ruşi prin nordul Basarabiei şi nu prin zona oraşului Iaşi, capitala provizorie a României, pe unde intenţionau cohortele rebele. Trebuie precizat că la Socola (cartier al oraşului Iaşi) exista un adevărat „stat major” al comisarilor bolşevici (sosiţi dinspre Odessa), întărit de vreo 3000 de soldaţi. Aici se punea la cale înlăturarea monarhiei române şi instaurarea regimului bolşevic în România. În asemenea condiţii, aliaţii armatei române deveniseră un inamic activ (cu adversarii de drept încheiasem de curând un armistiţiu militar) [4], care ridica probleme cu totul neconvenţionale ostaşilor noştri. Toate drumurile Moldovei erau în iarna din 1917-1918 pline de cete de ruşi fugari, frânturi de unităţi fără şefi sau cu şefi din rândul anarhiştilor cu grade inferioare. Rebelii ruşi jefuiau satele şi batjocoreau copilele şi femeile întâlnite în cale.   Această nouă calamitate, a retragerii destrăbălate, cât şi perspectiva spargerii frontului de pe linia Siretului erau pericole care trebuiau anihilate cu orice preţ. Armata română, tolerantă până atunci cu cei ce se credeau mai degrabă protectori ai României decât aliaţi, era silită acum să-i privească pe ruşi cu circumspecție, ca pe un potențial duşman.

La 25 ianuarie 1918, Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română) se afla pe poziții la Miroslovești, cu patru baterii de tunuri de câmp (16 tunuri) între alte piese de luptă. Maiorul Butnaru, comandantul batalionului, primise ordin să negocieze retragerea hoardelor rusești, dezmembrate din Armata a 4-a țaristă și dedate anarhiei, urmare a Revoluției bolșevice. Misiunea pacifistă a maiorului era să-i convingă pe comandanții unor fracțiuni aparținătoare Corpului 2 rus, respectiv Diviziile 26 și 84, să se retragă peste Prut prin nordul Moldovei. Se urmărea împiedicarea îndreptării acestora spre Iași, unde bolșevicii ruși, cu o lună în urmă, puseseră la cale un „puci” asupra Guvernului României, care se afla refugiat, împreună cu regele, în fosta capitală moldavă. Misiunea maiorului Butnaru trebuia numaidecât să zădărnicească joncțiunea acestor rebeli cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud din Bucovina. Foștii aliați, deveniți intempestiv inamici, l-au împușcat pe ofițerul negociator Butnaru, care le ieșise în întâmpinare pe segmentul de șosea Soci-Boureni, obligând Batalionul 2 român, întărit cu o companie a Batalionului 1, să declanșeze o înfruntare dramatică pe meleagurile noastre. Trupele ruse, cu bateriile amplasate la sud-est de Soci, sunt puse pe fugă în debandadă spre Boureni și Cristești. Intră în luptă și Batalionul 3 împotriva rușilor care atacau dinspre Sodomeni, silindu-i să capituleze. Regimentul 16 infanterie al Batalionului 2 înconjoară satul Soci, capturând o coloană de ruși. Rușii capturați sunt dezarmați și puși sub pază la Boureni, urmând a fi predați reprezentanților armatei țariste. Rebelii aflați sub tirurile exacte ale artileriei și infanteriei române se retrag în dezordine spre Cristești și Drăgușeni.  

În urma acestei victorii românești, încep să se prezinte, pentru a fi dezarmate, unități complete precum Regimentul 104 rus, cu 5 mitraliere, Regimentele 335 și 336. Componenții Diviziei 26 rusă trimit o delegație la Timișești pentru a depune armele și a fi lăsați să plece în Rusia. Niciunul dintre parlamentarii/ negociatorii ruși nu a fost maltratat, deși ei, împotriva normelor etice ale razboiului, au ucis solul român, respectiv pe maiorul Butnaru. Au fost doar dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit, înspre nordul Basarabiei [5].   Prin recenta restaurare a Cimitirul Ostașilor Români căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial din satul Soci, sat component al comunei Miroslovești, județul Iași, memoria istoriei a fost reabilitată în acest spațiu de jertfă adusă Patriei. Vor trebui însă adăugate aici și elementele simbolice legate de episodul Războiul Întregirii Neamului petrecut pe meleagul baștinei noastre. Poate, pe viitor, și o placă memorială pentru maiorului C. Butnaru, unul dintre ultimii ofițeri români căzuți întru împlinirea Marii Uniri de la 1918.

Gheorghe Pârlea

____________________ 

[1] Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Ed. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1998, pag.285   [2] Arhiva Parohiei Sf. Parascheva Mirosloveşti—Registru de înregistrare a născuţilor, căsătoriţilor şi a morţilor, 1913-1925.   [3] Florin Constantiniu,op. cit., pag.284, 285, 286.   [4] Idem   [5] Relatarea episodului de luptă petrecut pe meleagurile noastre şi (în cea mai mare parte) a contextului mai larg în care acesta a fost inclus au ca suport informativ o carte scrisă la câţiva ani după primul război mondial. Din păcate, acestui volum nu-i putem identifica nici titlul, nici autorul (probabil un istoric militar), lipsindu-i copertele şi câteva din primele pagini. Pentru autenticitatea informaţiei, precizăm că deţinătorul acestui volum era la data documentarii pensionarul Manole C. Gospodaru, mirosloveștean (fost lucrător în domeniul cadastral), iar cel care a intermediat obţinerea volumului a fost prof. Ioan Pârlea. Paginile din care ne-am informat (inclusiv pentru contextul introductiv) sunt: 58, 59, 66, 67, 80, 332, 333, 334, 335, 341, 342.   Informații identice, unele în plus, sunt conținute și într-un eseu on-line al lui Cristian Negrea; vezi: http://www.ziaristionline.ro/2012/05/23/batalia-moldovei-in-razboiul-roman-antibolsevic-de-cristian-negrea/