Azi fraţii noştri, basarabenii, încă despărţiti de Neam, serbează Independenţa lor faţă de Uniunea Sovietică, obţinută în 1991. O independenţă relativă, căci Rusia, moştenitoarea imperiului bolşevic, se spune – şi se şi vede –, nu şi-a luat pe deplin cizma de pe cel de-al doilea stat românesc.
Dacă R. Moldova era pe deplin independentă, acum ea nu ar mai fi existat ca stat. Ar fi fost acolo unde e natura ei: în hotarele României.
Desigur, o parte dintre cei care au conceput Independenţa şi au semnat Declaraţia care a consfinţit-o, au făcut-o cu scopul de a facilita aducerea Basarabiei Acasă. Asta însă, fireşte, nu se putea face spontan, fără o pregătire a populaţiei din stânga Prutului, aproape deznaţionalizată, ignorând situaţia unei Transnistrii dominate, demografic, de ruşi şi ucraineni, potrivnici Unirii, şi, mai ales, existenţa Armatei a 14-a a Rusiei, care ar fi fost gata să declanşeze (ceea ce s-a şi demonstrat, cu jumatate de an după Independenţă) un conflict militar major, pentru a apăra interesele care justificau prezenţa ei acolo.
România, de asemeni, era complet nepregătită pentru o Unire imediată, împotriva a ceea ce afirmă unii, invocând similitudinea cu Germania. Ei nu ţin cont de diferenţele specifice. Chiar dacă graniţa de pe Prut avea aceeaşi semnificaţie cu Zidul Berlinului, eliminarea acestor hotare artificiale, abuziv stabilite, nu ar fi determinat şi consecinţe similare.
Dar, mereu exista un “dar”, în cel aproape un sfert de veac de la Independenţa R. Moldova, nu s-a făcut ceea ce se putea face pentru Unirea cea absolut justificat aşteptată. Pe ambele maluri ale Prutului s-a temporizat, fie din nevrednicie politico-diplomatică (se spune că pentru momentele politice mari e nevoie de oameni politici mari), fie cu intenţie manevrată de Rusia, prin cozile de topor aciuate în politica post-Independenţă a R. Moldova. Asta s-a văzut şi în destrămarea şi vicierea idealului Frontului Popular, mişcarea politică remarcabilă care a realizat Independenţa.
Am relaţii de amiciţie, onorant pentru mine, cu un deputat care a semnat Declaraţia de Independenţă. Acesta e profund marcat de deturnarea proiectului politic legat de Unirie, care avea Independenţa ca primă etapa – cea mai importantă. Dezamagirea lui nu e deloc mimată, cum se întâmplă cu mulţi dintre ceilalţi semnatari. El a refuzat repetat ordinele şi titlurile acordate semnatarilor actului de Independenţă, între acestea fiind şi Ordinul Republicii, cea mai înaltă recunoaştere de stat. A considerat că nu e de demnitatea sa să accepte o recunoaştere pentru ceea ce nu s-a împlinit, în idealul major al proiectului. Şi, mai ales, că înaltul titlu de stat e dat, de-a valma, şi celor care au deturnat idealul actului de la 27 august 1991.
Dar impresia mea, a omului din Cetate, e că şi în România s-a făcut mult prea puţin, chiar mai puţin decât în R. Moldova, pentru repararea unei nedreptăţi istorice care i s-a facut statului român în primul rând. Şi politic, şi civic s-a dat dovadă de o nefirească apatie. Politic, s-a bătut mereu monedă electorală pe pârghia U.E. În privinţa mişcării civice, e de observat o lentoare impardonabilă. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui să existe şi în dreapta Prutului o mişcare pro Unire de anvergura Forului Democrat al Românilor din R . Moldova şi un lider de notorietatea tribunului Nicolae Dabija.
În România, doar publicistica mai repară câte ceva, căci în presă adevărul crud nu e ocolit. Desigur, adesea, şi cu accente de subiectivism, sau chiar cu diversiuni dintre cele mai absurde. Cel puţin aşa receptez eu, anodinul cititor de presă. Şi, pe ici colo, insignifiant opinent virtual, pornit în a semnala (cruntă amăgire că mi se va şi auzi semnalul!) că… sunt şi eu în Cetate (cu tot cu Basarabia în ea).
Cale liberă şi scurtă, fraţi basarabeni, spre împlinirea idealului intermediat de Independenţa de la 27 august 1991!
P.S. Dedic acest modest semnal al meu, din dreata Prutului, distinsului fost deputat în Parlamentul care a realizat Independenţa Republicii Moldova, universitarului (fondator de şcoală academică), promotorului românismului, prin truda neverosimilă de călător perpetuu pe tărâmurile istorice ale românilor din jurul României, profesorului dr. Vasile Şoimaru, care merita pe deplin Ordinul Republicii – şi prin ceea ce crede el ca n-a împlinit, dar mai ales pentru ce cred mulţi că a împlinit cu vârf şi îndesat pentru redeşteptarea Neamului.
.jpg)
