Motto: "Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu." (M. Sadoveanu)
*
„Doamne, cum e posibil, când Te știm expresia absolută a Bunătății, a Mărinimiei, să lași morții libertatea de a dispune de vieți nevinovate, ori nicidecum pasibile de fapte atât de compatibile cu năprasnica pedeapsă?!”
Ai auzit, stimate prieten, de o astfel de strigare sfâșietoare la Cer sau de o formulare aproximativă? Se-ntâmplă-n jurul nostru atâtea drame, chiar tragedii în înțelesul cel mai dur – vezi moartea recentă a celor nouă oameni tineri și harnici, chiar în Sfânta Zi a Paștelui -, încât întrebarea retorică de mai sus a devenit la fel de validă în notorietate cu exclamația consensuală a lui Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu a murit!”.
Eu, muritorului de rând, expus oricând la situația de a-L invoca pe Dumnezeu în formulări interogative echivalente cu întrebarea deja reprodusă, mă întreb, empatic cu emițătorii cuvintelor născute din durere, am a aștepta vreun răspuns de la Titularul vocativului din interogația introductivă?
Desigur, declarându-mă om de rând - și mai ales acum, la bătrânețe -, eu n-am nicio cale deschisă spre a deveni ateu. Asta înseamnă că, în loc de invocata întrebare, n-am să-mi spun nicidecum că, de vreme ce „Dumnezeu a murit”, ce noimă ar mai avea să întreb? Prin urmare, aș căuta cu năduf răspunsul la amintita întrebare: „De ce, Doamne?...”
Desigur, m-aș lăsa „pe mâna” altor căutători de răspuns, căci mie mi-i confirmat doar meșteșugul de a pune întrebări, nu și acela de a găsi răspunsuri. Și iată „pe mâna” cui mă las.
Întrebarea asta, dragă prietene, își va fi pus-o (de vreme ce a și găsit răspunsul la ea) și un muritor deloc „de rând”, pe care-l știu ca pe un înțelept al veacului său, dar considerat de unii un înțelept al veacurilor dinainte (prin vreun străbun al sau) și de după el (prin perenitatea operei sale). E știut că el și-a pus întrebarea pe când era încă în plină tinerețe, înainte de a fi numit, de pe la vârsta de cincizeci de ani, „un patriarh al culturii românești”.
Și iată cum îmbină el fantasticul (căci raportul nostru cu Cerul nu-i chip să fie vreodată altfel), cu realitatea condiției noastre de muritori.
Desigur, nici el, înțeleptul cel care „a impus o viziune românească asupra vieții” – da, de Mihail Sadoveanu e vorba – n-a primit, firește, răspunsul la întrebare în mod direct, ci prin intermediari: eul său vizionar, arhanghelul Mihail și părintele isihast Ieronim.
Părintele Ieronim trebuia odată și-odată să știe a spune credincioșilor că „Întâmplările cele rele nu-s de tot oarbe, precum cred pământenii.” Pentru asta, Tatăl Ceresc l-a trimis pe Arhanghelul Său la sălașul pustnicului, ca să-i dovedească acestuia zicerea. L-a luat îngerul cu el prin lume și i-a arătat că nimic din ce-i va intermedia lui trimisul Domnului nu e fără noimă.
Și în zorii unei zile, drept mulțumire pentru buna găzduire de peste noapte, îngerul i-a furat gazdei cupa aurită în care cei doi oaspeții au fost cinstiți cu vinul cel ales. Într-un alt început de zi, arhanghelul a dat foc casei unui om sărac, ce le fusese și el gazdă primitoare, după modestia condiției sale de nevoiaș. Și la împotrivirea și mirarea preacuviosului pustnic, îngerul nu avea decât un singur răspuns: ”Așa e voia Domnului!” A urmat apoi înecarea unui prunc în apele râului din preajmă, la care nelegiuire părintele Ieronim era gata să moară sugrumat de propriul strigăt de indignare și de opoziție asupra făptașului coborât din Ceruri.
În sfârșit, Arhanghelul pune capăt suferinței și nedumeririi bietului martor, dând înțeles faptelor sale, după puterea de cuprindere a minții omenești. Cupa furată de la buna lor gazdă era "dăruită" cu vicleșug gospodarului de un vecin care îl pizmuia, spre a-l ucide cu otrava insinuată în spoiala de aur. Incendierea acelei case era condiția ca oropsitul soartei să poată descoperi o comoară îngropată sub coliba sa, iar înecarea copilului avea să împiedice creșterea unui fiu criminal, potențialul ucigaș al părinților săi.
Și la acest rezumat (după „O poveste de sărbători”), însăilare vitregită sever de frumusețea detaliilor de filigran ieșite din condeiul Maestrului, mai am de adăugat, prietene răbdător ce-mi ești (sau îmi poți fi), că de mă vei socoti un inocent bătrân, încă subjugat de povești, n-am a mă supăra pe dumneata. Căci eu, în răspunsuri „verosimile”, „de laborator”, n-am a fi interesat, când e vorba de unele taine legate de… viață și de moarte.
Gheorghe Pârlea
Ai auzit, stimate prieten, de o astfel de strigare sfâșietoare la Cer sau de o formulare aproximativă? Se-ntâmplă-n jurul nostru atâtea drame, chiar tragedii în înțelesul cel mai dur – vezi moartea recentă a celor nouă oameni tineri și harnici, chiar în Sfânta Zi a Paștelui -, încât întrebarea retorică de mai sus a devenit la fel de validă în notorietate cu exclamația consensuală a lui Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu a murit!”.
Eu, muritorului de rând, expus oricând la situația de a-L invoca pe Dumnezeu în formulări interogative echivalente cu întrebarea deja reprodusă, mă întreb, empatic cu emițătorii cuvintelor născute din durere, am a aștepta vreun răspuns de la Titularul vocativului din interogația introductivă?
Desigur, declarându-mă om de rând - și mai ales acum, la bătrânețe -, eu n-am nicio cale deschisă spre a deveni ateu. Asta înseamnă că, în loc de invocata întrebare, n-am să-mi spun nicidecum că, de vreme ce „Dumnezeu a murit”, ce noimă ar mai avea să întreb? Prin urmare, aș căuta cu năduf răspunsul la amintita întrebare: „De ce, Doamne?...”
Desigur, m-aș lăsa „pe mâna” altor căutători de răspuns, căci mie mi-i confirmat doar meșteșugul de a pune întrebări, nu și acela de a găsi răspunsuri. Și iată „pe mâna” cui mă las.
Întrebarea asta, dragă prietene, își va fi pus-o (de vreme ce a și găsit răspunsul la ea) și un muritor deloc „de rând”, pe care-l știu ca pe un înțelept al veacului său, dar considerat de unii un înțelept al veacurilor dinainte (prin vreun străbun al sau) și de după el (prin perenitatea operei sale). E știut că el și-a pus întrebarea pe când era încă în plină tinerețe, înainte de a fi numit, de pe la vârsta de cincizeci de ani, „un patriarh al culturii românești”.
Și iată cum îmbină el fantasticul (căci raportul nostru cu Cerul nu-i chip să fie vreodată altfel), cu realitatea condiției noastre de muritori.
Desigur, nici el, înțeleptul cel care „a impus o viziune românească asupra vieții” – da, de Mihail Sadoveanu e vorba – n-a primit, firește, răspunsul la întrebare în mod direct, ci prin intermediari: eul său vizionar, arhanghelul Mihail și părintele isihast Ieronim.
Părintele Ieronim trebuia odată și-odată să știe a spune credincioșilor că „Întâmplările cele rele nu-s de tot oarbe, precum cred pământenii.” Pentru asta, Tatăl Ceresc l-a trimis pe Arhanghelul Său la sălașul pustnicului, ca să-i dovedească acestuia zicerea. L-a luat îngerul cu el prin lume și i-a arătat că nimic din ce-i va intermedia lui trimisul Domnului nu e fără noimă.
Și în zorii unei zile, drept mulțumire pentru buna găzduire de peste noapte, îngerul i-a furat gazdei cupa aurită în care cei doi oaspeții au fost cinstiți cu vinul cel ales. Într-un alt început de zi, arhanghelul a dat foc casei unui om sărac, ce le fusese și el gazdă primitoare, după modestia condiției sale de nevoiaș. Și la împotrivirea și mirarea preacuviosului pustnic, îngerul nu avea decât un singur răspuns: ”Așa e voia Domnului!” A urmat apoi înecarea unui prunc în apele râului din preajmă, la care nelegiuire părintele Ieronim era gata să moară sugrumat de propriul strigăt de indignare și de opoziție asupra făptașului coborât din Ceruri.
În sfârșit, Arhanghelul pune capăt suferinței și nedumeririi bietului martor, dând înțeles faptelor sale, după puterea de cuprindere a minții omenești. Cupa furată de la buna lor gazdă era "dăruită" cu vicleșug gospodarului de un vecin care îl pizmuia, spre a-l ucide cu otrava insinuată în spoiala de aur. Incendierea acelei case era condiția ca oropsitul soartei să poată descoperi o comoară îngropată sub coliba sa, iar înecarea copilului avea să împiedice creșterea unui fiu criminal, potențialul ucigaș al părinților săi.
Și la acest rezumat (după „O poveste de sărbători”), însăilare vitregită sever de frumusețea detaliilor de filigran ieșite din condeiul Maestrului, mai am de adăugat, prietene răbdător ce-mi ești (sau îmi poți fi), că de mă vei socoti un inocent bătrân, încă subjugat de povești, n-am a mă supăra pe dumneata. Căci eu, în răspunsuri „verosimile”, „de laborator”, n-am a fi interesat, când e vorba de unele taine legate de… viață și de moarte.
Gheorghe Pârlea
