Un peregrinaj prin locurile unde soarele lui august 1944 s-a stins iremediabil pentru circa zece mii de ostași români

        Suntem în luna august, la  75 de ani de la decizia României, prin regele său și complicii (opozanți politici ai mareșalului Ion Antonescu) de a săvârși, în contextul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, un act de cotitură pentru salvarea României de la un dezastru iminent. Pentru o parte a istoricilor, actul de la 23 august 1944 a însemnat însă o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România.

        În ce privește percepția mea asupra evenimentului, nefiind istoric, nu-mi pot permite să mă exprim public (atât cât ar avea atributul  „public” demersul meu de aici), dar nici nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de Răsărit și așa-zisei „trădări” asupra ei, în retragerea pe Frontul Moldovei, unde conspiratorii actului  supranumit „Poarta Iașului” le-au ucis basarabenilor speranța.

        În contextul evenimentelor militare de pe Frontul Moldovei, 500 dintre jertfitorii acestui război, parte din ei scăpaţi de moarte în iadul din stepa rusă, au privit pentru ultima oară un crâmpei văratec de Patrie pe meleagul baştinei mele. Pentru ei, aici, în arealul istoric al legendei care a dat naștere statului feudal Moldova, soarele (atunci al lui august 1944) s-a stins iremediabil. Peregrinările publicistului şi monografistului  chişinăuian dr. Vasile Șoimaru (laureat al Academiei Române) pe urmele tragediei ostaşilor români intraţi in luptă pe viaţă şi pe moarte în iunie 1941 pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, efort inestimabil al profesorului basarabean exprimat în mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, îl aduc mereu, la anumite momente comemorative, pe fragmentul de front care include și baștina mea moldavă.

        Aşa se face că, cu trei ani în urmă, în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui am primit veste de la prietenul nostru basarabean că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, marturisitori ai războiului încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor imprimate de nelipsitul și performantul său aparat foto, şi tot ar fi înseamnat asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, după armistițiul anunat de rege la 23 august (dar parafat de sovietici la 12 septembrie)  încă 1 500 000 de victime, estimeaza unii istorici, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord. 

       

Itinerarul său implica de data aceasta un fragmentul de front din avalul Siretului, linie puternic fortificată  încă din 1939, ca o intuiție a ceea ce urma să se întâmple în cursul razboiului pentru primăvara și vara anului 1944. Ca un privilegiu legat de prietenia noastră, profesorul de la Chișinău ne-a invitat pe mine și pe primarul de atunci al comunei mele, dl. Ionuț Gospodaru, să-i fim companioni.

        Ajunși la Heleșteni, primarul comunei, respectiv dl. Constantin Hâra, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, pe lângă disponibilitățile de bună gazdă, s-a oferit să îndeplinească și oficiile de ghid pe traseu. 

        Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica și pantomimica omului dedicat atât de sentimental cauzei, profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, basarabeanul cu doi primari în trenă (si cu evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor încălţăminte destinate doar asfaltului (înveliş stradal de care, excluzând itinerarul nostru, comuna domnului Hâra nu duce lipsă). 

      

La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi, iar ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi. 

       

O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat (după informaţiile domnului Hâra), neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus aventurii de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34, de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos-Pașcani, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA, ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri. 

       

În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. De pe inaltimea unei asemenea movile, sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

       

Cazemata cea mai mare, de la Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori. 

        În ideea că vom mai putea afla ceva despre epopeea războiului pe aceste meleaguri, l-am contactat pe veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra. Acesta însă ne-a istorisit că atunci când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său se afla departe de ţară, pe alt front al războiului,. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care știa nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)” 

        Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflu pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent commandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosului regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Neputând scoate de la bătrân o noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul de locotenent.   

       

Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case.

        Periplul heleştean al basarabeanului Vasile Şoimaru (şi doar în secundar, al însoţitorilor săi) pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă. Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic. Păstrate spre aducere aminte, urmele gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până atunci, cele trei momente de înălţătoare jertfă din Istoria Neamului. 

Gheorghe Pârlea 

(Foto: Dr. V. Şoimaru) 

Mesaj „de necesitate” către obștea creștin-ortodoxă a satului Miroslovești, județul Iași (III)

       

        În vara anului 2017, părintele-paroh și  Consiliul parohial ai Bisericii „Sf. Treime” au hotărât că lăcășul de cult al satului, aflat de o sută de ani sub uzura timpului, trebuie supus unei serioase lucrări de restaurare, în care consolidarea structurii de rezistență însemnă preocuparea centrală.

        Ar trebui să cunoaștem cu toții faptul că necesarele costuri ale unei astfel de întreprinderi întră în grija obștii creștine (doar într-o măsură aleatorie, și în grija Primăriei comunei).

        Cu o bună înțelegere a datoriei, o parte însemnată a membrilor  parohiei, sprijinită de Primărie și Consiliul Local, a făcut posibilă avansarea lucrărilor până la stadiul ilustrat de imaginile aferente prezentului demers.

        Într-un  vocabular comun, s-a realizat întărirea fundației cu o „centură” de fier-beton "ancorată" în corpul temeliei de piatră, iar din această structură s-au înălțat către cornișă, încastrați în zid, „stâlpi” de aceeași compoziție cu centura temeliei. Aceștia sunt în "confluență"/ în legătură cu o centură aflată la 2/3 de baza zidului și cu centura de pe zid, pe care se va stabiliza noul acoperiș. Odată cu executarea „stâlpilor” s-a procedat și la decopertarea vechii tencuieli și înlocuirea ei cu una aplicată pe o armătură din numita „plasă de Buzău”. Această lucrare de suprafață, inclusiv "centura" de pe perete, a fost definitivată însă doar pe peretele nordic (atât cât apropierea de cornișă a permis turnarea stâlpilor). În prezent, acest tip de lucrare  continuă pe suprafața estica și sudică a Bisericii. Continuă, zic, dar e necesar a adăuga că asta se întâmplă cu anumite greutăți ce țin de colectarea banilor pentru costurile materialelor și manoperei.

        „Mesajul de necesitate” de aici face apel la acei membri ai Parohiei care pot contribui anual cu suma paritară prestabilită a fi măcar strict-necesară, dar nu au oferit-o integral sau au ignorat-o în totalitate. De asemenea, facem apel și la fiii și nepoții satului care nu sunt/ nu mai sunt membri ai Parohiei, dar pot ajuta Biserica care îi leagă sufletește de închinătorii Lăcășului aflat acum în lucrarea de renovare. Unii dintre aceștia au dovedit deja legătura lor de suflet cu satul copilăriei și le mulțumim adânc pentru concretizarea solidarității dumnealor!

        Îi rugăm, de asemenea, pe toți membrii Parohiei noastre să accepte cinstit rolul dumnealor de îndatoritori egali la această lucrare de îngrijire a lăcășului Bisericii noastre, și să-i privească/ primească pe consilerii-colectori de contribuție care le "bat" sfioși în poartă nu ca pe niște perceptori de pe timpul „Întovărășirii”, ci ca pe niște confrați întru Domnul care și-au asumat  voluntariatul acestei misiuni necesare.

        Cu mulțumiri sincere pentru înțelegere și pentru eventuala implicare în punerea în practică a conținutului acestui mesaj.

        În numele Consiliului parohial,

                   Gheorghe Pârlea  

Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță trece un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

               Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău. 

        De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului. 

        Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această țară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg. 

        Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitatele noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsați-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Că au fost și încă mai sunt așa-ziși răpitori de dragoste în zbuciumata Basarabie, nu-ncape îndoială. Ce dovadă mai evidentă și totodată mai crudă poate fi răpirea dragostei de Neam, a dragostei de frate în cazul unei fracțiuni copleșitor de mare, aparținând întregului desemnat de populația actuală a R. Moldova?! 

        În cartea mai sus menționată, „Noi și noi”, cel mai recent dar primit (prin poșta... transfrontalieră!), prietenul meu de la Chișinău inventariază – eseistic și, paritar, poetic – cât de viciată le-a fost basarabenilor matricea lor ființială, cu tot cu esența ei existențială: dragostea de Neam. Dar calamitatea geopolitică abătută asupra Vetrei românești de la răsărit, instrumentată de țarul Alexandru I și Sultanul de la Istanbul, într-o primă etapă, și apoi de Stalin, efect al Pactului Ribbentrop-Molotov, n-a fost fatală. Sperăm cu toții asta, dar mai ales autorul cărții, care își strecoară această speranță în invariabila sa formulă de încheiere a convorbirilor noastre telefonice și virtuale: „Trăiască România Mare, cu noi în ea!”. 

        Conform autorului volumului „Noi și noi”, conștiința de Neam a basarabenilor îi divizează pe frații noștri de la răsărit de Prut în două unități fracționare: „Noi”, desemnat prin partea rezistentă, imuabilă a ființei și un alter „Noi”, din păcate, vulnerabil în fața străinului ocupant, un „noi” aflat deci în contradicție cu primul. În eseurile jurnalistice din carte (unele cunoscute mie din presa chișinăuiană care le-a inclus) urmate de câte un poem contextualizat temei eseului, basarabenii se pot privi în oglindă spre a-și consulta starea lor de conștiință în condițiile suportate direct sau ca efect al generațiilor supuse grav deznaționalizării, mutații imprimate în ADN-ul moștenitorilor. Desigur, e vorba de starea lor curentă de aparținători ai Neamului cel silit să suporte încă hotar în sânul său. Eseuri/ demersuri jurnalistice precum „Sârma ghimpată – de Neam blestemată”, „Limba - izvorul ființei”, „În hora neamurilor”, „Urmași fără urme”, „România Mare - unică salvare”, „E slut la Prut”, „Ridică-te, Stefane! Ce-aștepți, Ioane?” (vezi celebra sursă a parafrazei, poezia pentru care autorul a fost martirizat), „Dragoste de Neam și lumină în Țară”, „Țara asta și Țara noastră” etc. sunt edificatoare pentru ca cititorul să discearnă între cele două plurale ale persoanei întâi, identice ca formă, dar distincte și dihotomice prin anatomia conștiinței aparținătorilor la ele. Volumul „Noi și noi”, prin caracterul profund pedagogic al demersurilor morale conținute, îmbrăcate în canoanele jurnalisticii militante și, complementar, ale poeticii moraliste, prin dinamismul trăirii autorului în solidar cu zbuciumata societate basarabeană e expresia a ceea ce îl caracterizează, în sânul branșei sale, pe jurnalistul și poetul Ionel Căpiță. 

        Dar succinta referire la cartea numită mai sus a prietenului meu nu e legată de intenția de a dezvolta aici o recenzie propriu-zisă asupra cărții, ci doar un pretext ca să edific, prin posesia ei – ca un recent adaos la celelalte volume de același autor din biblioteca mea – privilegiul prieteniei mele atipice cu dl Ionel Căpiță. Zic „atipice” fiindcă în această relație, cum onor cititorul a observat, unul oferă, celălalt primește. Eu, primitorul, sărac fiind în astfel de avere personală, pot, în schimb, să-i întorc prietenului meu de la Chișinău bucuria sinceră și recunoștința adâncă ale celui care primește darul. Dăruitorul are și el, din asta, bucuria sa: o dezvoltă chiar binefăcătorul meu în eseul „Bucuria de a da” din același volum aflat aici în atenția mea ca laitmotiv al modestului meu exercițiu aniversar. 

        Așadar, în zilele acestea s-a ivit prilejul (și încă ce prilej!) să-i reiterez distinsului meu prieten de la Chișinău prețuirea mea expresă și cele mai alese urări pentru restul timpului propriu, pe care i-l doresc (și i-l întrevăd)… lung și binecuvântat de Domnul cu toate cele trebuitoare omului la senectute! Și, la cele zise, adaug numaidecât și speranța că voi avea, alăturați în spirit, și câțiva asociați la acest exercițiu al meu de dragoste frățească silită să înfrunte hotarul din sânul Neamului. 

La mulți ani frumoși, domnule Ionel!  

Gheorghe Pârlea

Miroslovești, jud. Iași

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU ÎN POEMELE LUI MARIN BEȘCUCĂ DIN VOLUMUL „FLORICEL – BALADĂ PESTE LIVADA DE BIHOR”

        Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro),  poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă" de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

        Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

        Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o  paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai  ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

        Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el  nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare, caricaturizare a raportării scriitorului la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

        Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

        Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

        Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

        Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „  mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

        Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare  spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

        Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

        În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă,  în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!...” Și poetul deapănă ghemul  temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!... ce vânt de la ruși!”

        Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!.../ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”  

        Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

        Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă:  „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!.../ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!”  ("Sfințenie")

        Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”,  „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”. 

Gheorghe Pârlea

Poetul MARIN BEȘCUCĂ, un ostaș al iubirii aflat în front, dar fără uniforma care omogenizează

 

          Pe poetul Marin Beșcucă am început a-l cunoaște, în spirit, ca jurnalist. Căutând pe Internet informații despre omul politic Corneliu Coposu, am găsit o „scurtătură” care m-a dus la un interviu cu Seniorul, consemnat de Marin Beșcucă și publicat într-o ediție din 2016 a publicației „Jurnalul de Olt”. Desigur am citit captivat interviul, fără să dau atenție celui care îl modera (e, invariabil, efectul umbrei pe care intervievatul o lasă asupra celui ce pune întrebările, mai ales când acesta poate fi un nume cu sonoritatea lui Corneliu Coposu). Dar, puțin mai apoi, „întâmplarea” (cine știe ce taină ascunde această vocabulă!) mi-a intermediat un alt fel de reîntâlnire, tot pe calea ciberspațiului, cu Marin Beșcucă, de dată aceasta cu poetul.

          Internetul e, pentru mine, vehiculul prin care eu îmi întrețin bobul de jar ce mocnește în cenușa timpului propriu: chemarea spre cuvânul care clădește edificii pentru suflet – edificiul se numea cândva poezie, acum zicându-i-se frecvent poem/ poemă. Așa l-am descoperit, între poeții care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beșcucă, un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincția.

          Ca cititor (și, în secundar, firav creator) de versuri sunt și eu, ca toți cei ce împărtășim această „zăbavă” (cum îi zicea cronicarul), vulnerabil la impulsul de a-mi exprima starea de emoție asupra ingeniozitățîi creatoare a celor care îmi provoacă conexiunea la starea lor poetică. Și am făcut-o și în cazul poetului Marin Beșcucă, unul dintre cei mai spontani și fluenți creatori, așa cum ni se arată mai ales prin intermediul spațiului virtual.

          În urma semnalului meu de bună receptare a poemelor dumisale, avea să fiu surprins, chiar copleșit, de o surpriză pe care mi-a provocat-o, intermediată fiind de poștaș: mi-a trimis în dar cărțile care-i cuprind ființa, substanța scrisului său. Din cele circa douăzeci de cărți născute din frământul minții și sufletului poetului Marin Beșcucă, zece îmi înnobilează biblioteca personală, toate cu dedicația autorului. Un gest care include o generozitate ce nu va putea primi expresia echivalenței în conexiunea inversă. Dar sunt convins că poetul dăruitor și-a asumat această nedreptate asupra sa, nedreptate consacrată deja în istorie, cu privire la relația scriitor-cititor.

          Iată așadar contextul în care, după o intenție de reacție (mai elaborată) lăsată să mocnească într-o lungă incertitudine, încerc acest palid feedback de mulțumire. O fac, în sfârșit, îngrijorat în sine că modestele mele cuvinte ce vor urma, răspuns asupra mărinimiei autorului față de cititorul său, ar putea fi privite ca împovărate de efectul motivației extrinseci (ca fiind un „preț” asupra cantității) și nu efectul motivației intrinseci, adică rezultatul stării lăuntrice, indus de esența darului, necondiționat de partea materială a acestuia.

          Supralicitându-mi disponibilitățile de cititor, poetul dăruitor își va fi imaginat că receptorul darului său îi va citi versurile în ritmul în care dumnealui le scrie. Din păcate, nu sunt un supermen în materie de lectură. Condiția socio-culturală, starea sănătății (e vorba chiar de organul care vede exteriorul spre a putea fi pătruns apoi, prin alte resorturi, interiorul „lucrurilor”) – ca să numesc doar doi frânari ai curgerii mele în spirit – mă fac să invoc două ziceri memorabile. Pentru timpul prezent îmi vine în minte constatarea unui exeget al lui Sadoveanu, adaptată aici la Marin Beșcucă: poetul acesta „scrie mai mult decât pot eu citi”, iar pentru timpul viitor (un viitor apropiat, căci mă apropii de limita „speranței de viață” în România) să iterez, păstrând proporția, regretul lui Marin Sorescu în pragul trecerii Styxului: „…regret că îmi rămân atâtea cărți necitite.”

          Totuși, cu toți factorii perturbatori tăbărâți asupra mea, am citit câteva zeci de poeme din aceste cărți (poate că am depășit suta) ale dlui Marin Beșcucă (a se înțelege că mai am și alte cărți în exercițiul lecturii). Iar poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Dar cărțile ce mi-au fost dăruite sunt încă sub actul de lectură al beneficiarului, ceea ce duce la ideea că poetul ce vine spre noi „dinspre Dumbrava Roșie nr 188”, spațiul restrâns al zidirii sale actuale în poezie, nu va fi chiar un pierdant desăvârșit în raport cu cititorul căruia i-a exagerat statura culturală.

          Și fiindcă s-ar impune a face dovadă că suta de poeme citite mi-a putut releva cât-de-cât plămada poetică a celui ce m-a acaparat prin tumultul trăirilor sale răzbătut în vers, să purced la îndrăzneala ce va urma.

          Desigur, spre a nu-i crea iluzii domnului Marin Beșcucă, îl previn că mie nicicum nu-mi stă în putere să pătrund „adânc în lumea poeților, respirând odată cu ei, glasuind odată cu ei, risipindu-mi privirile în metafizica privirilor lor”, cum ne spune că a avut puterea să o facă dumnealui, pentru a-l cunoaște pe respectabilul poet orădean Gheorghe Pituț, căruia i-a și dedicat un volum cu o sută de poeme-scrisori („Scrisori către Gheorghe Pituț”, Oradea, 2001),

          Intrarea mea în natura lirică a poetului Marin Beșcucă nu poate fi decât o pășire timidă, ezitantă, un mers „șchiopătat”, ca să… nu-i strivesc „sărutul din călcâi” primit cu atâta generozitate de la domnia sa.

          Cărțile pe care le am la îndemână – umplutura unui braț, echivalentul în volum al unui prunc ținut strâns la piept – nu m-au ajutat prea mult să dau de rosturile biografice ale omului Marin Beșcucă. Dânsul se contopește, în poemele sale, cu eul liric, marginalizându-și eul social, acea parte a identității de sine prin care omul capătă legitimație civilă. Va fi însemnând această discreție, poate, chiar decizia Cerului pentru Marin Beșcucă, dânsul fiind născut, pare-se, mai ales pentru misiunea sa poetică, anume spre a-și trăi „bucuria harului”, stare care „se așează între simțire și transcendent”, intermediată de ursitoare: ”se prea poate,/ în plămadă!/ ursitoarele/ să fi așezat vreun cântec…/ rezonanța în bucuria harului/ nu este un ceva la îndemână,/ este un luat de sus,/ o plutire unde tu nu mai ești tu…” („Bucuria harului” din vol. „Floricel – Baladă pentru Livada de Bihor”, Oradea, 2018). Dar iată, îmi vine în ajutor, parcă anume să-mi confirme supoziția, „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme (îi deduc acest rol din volumele mai recente), sentimentele și trăirea întru poezie: „Tu te-ai născut să poetești iubirea/ Din trupul ei, secunda te-a hărăzit Poem!/ Ți-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,/ Când te așterni cuvânt din doruri ce te cern…” (Marta-Polixenia Matei, „Cuvânt înainte” la vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          Am putut totuși să aflu, din adiționalele la aceste zece volume, că Marin Beșcucă e omniprezent, geografic, pe vastul întins al țării. Când a obținut interviul lui Corneliu Coposu era gazetar (în presa audiovizuală și scrisă) în județul Olt (din vol. „Ultimul interviu”, publicistică, Slatina, 1997), iar cu zece ani mai târziu îl aflu devenit „Cetățean de Onoare” al comunei Păleu din Bihor (la Oradea editându-și și majoritatea cărților). În poemul „Mă strigă fântâna romană” (din vol. „Cucerirea Iubirii”, Oradea, 2017), dacă poetul se exprimă pe sine, își declină baștina: „…din Sucidava obârșiei mele,/ mă strigă fântâna romană,/ apa ei, gust de sânge/și miros de ursitoare,/ mă tulbură la gândul oprit/ peste geografia neamului meu,”. În prezent poetul Marin Beșcucă își edifică opera, aflăm asta de pe Facebook, la Dorohoi, într-un ambient spiritual atins de aura Botoșaniului, spațiul care ni i-a dăruit pe titanii culturii și artei românești Eminescu, Iorga, Enescu.

          Dar, să respectăm misiunea poetului, aceea de a ni se dezvălui prin poezie și nu prin reperele „civile” ale ființării sale. Prezumptivul cititor al portretului schițat aici va fi fiind interesat să afle mai întâi ce fel de poet e Marin Beșcucă „după vorbă, după port”, după substanță sa poetică, după stilul, matricea constructului care-i absoarbe fluxul liric.

          Receptorii cognitivi (mai degrabă, intuitivi) atașați celui prin care mă identific aici îl asimilează, mai mult sau mai puțin ezitant, pe poetul Marin Beșcucă curentului postmodernist, căci poemele dumisale nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/ coordonate consacrate de către înaintași, ci țin de un registru poetic flexibil, elastic, care, în mare, poate fi „patentul” poeziei de azi.

          Dar, succint, iată ce se spune că e poezia timpului nostru. Poezia de azi tinde spre o libertate „dezlănțuită”, luând forma prozei lirice. Poezia e acum o fuzionare, în masă sau la margine, a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice, care aveau rolul de a „disciplina” ritmul și de a da sonorități de harpă cuvântului, nu mai corespund grabei lumii de azi. Unii observatori se îngrijorează alarmant, prevenindu-ne cu privire la „stingerea literaturii estetice” (Al. Matei). Alții cred însă că „poezia nouă” face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine i se potrivește asta poetului Marin Beșcucă!). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Budelaire (Ion Ionescu). Alții sunt convinși că nimic nu e diferit față de trecut în poezia de azi, că poezia e mereu aceeași, anume ”trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă” (Daniela Rațiu).

          O fi așa sau nu, e greu să se edifice asupra acestei stări a poeziei de azi cititorul comun, cel care mi-i frate geamăn. Oricum, literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Formele de expresie prin care poetul prezentului va încerca să „decripteze omenescul” prin viziuni de viață pline de semnificații, nu prin fotografierea fidelă a realității – căci tocmai asta e literatura (Traian Herseni) – vor fi, predominant, cele adaptate la dinamica fără precedent a societății de azi. Dincolo de forme, literatura rămâne însă „o activitate semnificantă; ea dezvăluie, dezvoltă sau crează semnificaţii umane şi ajută astfel ca oamenii să ducă o viaţă semnificativă” (același de mai sus Traian Herseni).

          Deci iată unde s-ar încadra, în mare, poezia poetului Marin Beșcucă. Asta, dacă nu cumva intuiția mea asupra caracteristicilor poemelor sale e în gravă opoziție cu adevărul poetului, pe de-o parte, și/ sau cu legile puțin cunoscute mie ale exegezei literare, pe de altă parte.

          În fibra sa poetică, poetul Marin Beșcucă este un romantic al timpului nostru, dar care conviețuiește cu existențialistul. Ca romantic, poetul ni se dezvăluie exprimându-și sentimentele, sensibilitățile, aspiră la iubirea absolută, își asumă libertatea în raport cu regulile/ constrângerile estetice prezente la clasici. Iubirea aproapelui e o temă expresă sau indirectă a versurilor sale, aceasta căpătând relevanță în volumele „Scrisori către Gheorghe Pituț” (Oradea, 2001), „Haistru – Scrisori către fratele meu” (Oradea, 2015), „Scrisori către părintele Dan” (Oradea, 2014). În poemele acestor volume, aproapele – ales pe criteriul cunoașterii directe, al prețuirii – e confidentul sentimentelor, frământărilor, gândurilor, adesea dedicate acestuia în mod direct, prin persoana a doua: „tu, fratele meu,/ mi te-ai cioplit cumpănă,/ sângele tău mi se ascunde în venă/ și picură sonata durerii,/ auzi pic-pic-ul în minele/ fântână?…” („Sufletul, fântână de dureri”, din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”).

          Erosul care consacră cuplul bărbat-femeie se constituie, la Marin Beșcucă, în roada tomnatică – prin bogăția și pârga fructului ei – depozitată în volumele „Cucerirea iubirii” (Oradea, 2017) și „Medica, geneza suspinului ireversibil” (Oradea, 2018), ca să mă refer doar la volumele care fac trimitere expresă la temă (și) prin titlu. Iată cum rememorează Marin Beșcucă, osârditorul poet de azi al iubirii, în cheia metaforei, „drumul” spre o Ea cu identitatea dezvăluită în titlul volumului din care prelevez „proba”: „…drumul spre tine,/ uff!/ drumul spre tine/ mă clocote și-acum,/ ocoleam clipele de îndoială/ cu stoicism în tocmeală,/ străjeri din preistorii/ mi-amenințau intrarea cetății,/ căutam măști de fum/ împletite cu tandru suspin,/ pasul tremura/ la atingerea clipei/ întâlnirii de-ntâi…” („Drum”, din vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).

          În poemele sale, romanticul Marin Beșcucă nu face abstracție de contextul existențial în care ființează, nu e pasiv la condiția sa umană, pe care o înfruntă cu toată ființa poetică. Asta însemnând că romanticul se interferează cu existențialistul. De altfel tema iubirii, care îl definește ca romantic, în înțelesul meu, pe poetul în cauză, e conținută (nuanțat) și de existențialism, fiindcă filozofia legată de acest concept îl include invariabil pe „celălalt”, asta vrând să însemne că „ființa umană este ființa-împreună” (cf. Heidegger). Iar lirismul poetului Marin Beșcucă conține ideea de „împreună” la modul absolut (vezi titlurile de volume deja inserate).

          Pe de altă parte, știm că existențialiștii au știrbit grav raportul ancestral al omului cu Dumnezeu. Deși nu-l neagă pe Dumnezeu, ei îl reduc doar la obiectul ironiei lor. În existențialismul său poetic, pe Marin Beșcucă însă trebuie numaidecât să-l separăm de aceștia. El e excepția care confirmă regulă. Dialogul său liric cu Dumnezeu este expresia cea mai înaltă a smereniei. Poemele sale sunt condiționate de celebrul dicton latin „Nihil sine Deo”. Iată și dovada, dintr-o rugăciune psalmică a sa: „…Doamne!/ stau în miez de noapte/ și plâng…/ aș vrea să dau mai mult,/ dar…/ Doamne, / mă știi!/ singur mi-ai vrut să duc/ mai departe împrumutul primit,/ și-l duc!/ ascult în mine fiece zbatere,/ mă strădui,/ în smirnă!/ să știu ce mă-ndrumi,/ aș vrea să te-aud,/ din șoapta ta să duc/ în prietenie!/ stropul de apă vie…/ nu șarpele,/ nu pasărea,/ omul din mine te strigă,/ și-n strigătul meu/ vreau putere să-mpart/ acelora ce nu pot cere,/ Doamne!” („Rugăciune”, din vol. „Haistru – Scrisoare către fratele meu”)

          Dar prin ce se deosebește totuși Marin Beșcucă de ceilalți componenți ai frontului poetic, de vreme ce am afirmat că îl „văd” în front fără uniformă, veșmântul care omogenizează?

          Mai întâi, forța, verva sa creatoare. Poetul care își dezvăluie și unele filiații dunărene (deduc asta vag din picurile de geografic scăpate în poemele sale), poartă caracteristicile majore ale fluviului care binecuvintează glia românului. E tumultuos în curgerea poetică precum Dunărea la Cazane, e vast în construct precum dimensiunile românești ale bătrânului Danubiu, e sondabil – în vibrațiile sale (lirice) de mare adâncime – doar cu „sonare” de anvergura celor care vor fi detectat vestigiile subacvatice ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Adesea, poetului acesta care scrie în ritmul în care respiră (a se vedea asta și pe Facebook) nu-i ajung cuvintele. O spune el însuși: „…cuvinte!/ mai multe cuvinte…/ cât mai multe cuvinte…/ strigam de sub povara unui vis” („Și curgerea s-a pornit” din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”)

           Pentru eul poetic al lui Marin Beșcucă verbele la diateză reflexivă din limba română nu ajung, sunt (și ele) prea puține. De aceea poetul le convertește la funcția reflexivă, cu de la sine putere, pe cele consacrate la diateza activă sau pasivă, fără a aduce însă vreun prejudiciu înțelesului și sonorității lingvistice. E licența gramaticală pentru care a trebuit/ va trebui să-i înfrunte pe străjerii normelor morfologice consacrate. Iată câteva exemple: „dar nebunia cea mai frumoasă/ tot cuvântul se rămâne,/ poezia dă atâta bucurie…” („Aici e extazul”, din „Haistru – Scrisori către fratele meu”), sau: „te ieși din lumea mică/ iubirea mea ascunsă” („Dintre umbre se scot povești”, vol. „Scrisori către părintele Dan”), ori: „ mi-am făcut niște calcule/ pornind de la subparticula timpului,/ totul se este extrem de precis…” („Am să mor la minus infinit”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Apoi, poetul Marin Beșcucă e diferit de alți poeți din „frontul” acela cunoscut mie, prin ludicul său… „serios”, impregnat cu umor, cu satiric subtil: „uite brațul meu,/ ia-l de vâslă!/ piciorul, canoe!/ pârâul deceniului șase/ se-nfoaie…/ decibeli agasanți/ la concertul vulgarului/ din piața publică/ nu pot fi arestați,/ polițiștii s-au ascuns/ după pod!/ beți…/ avocatul poporului/ a pierdut acceleratul/ de șapte…/ mandate!” („Veranda”, vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”). Sau, a se observa asta, legat de profunzimile insondabile încă ale iubirii: „orice s-ar spune,/ știu prea bine teorema posteuclidiană/ a dimensiunii ascunsului,/ știu de ce s-a cerut un punct fix/ pentru a se demonstra răsturnarea pământului,/ știu mai toate demersurile freudiene,/ știu din Piaget, știu din Durkeime,/ știu din Tolstoi,/ ooo, Fiodor!/ măsor prin cuanta lui Coandă,/ știu din Herodot, mai cu seama Cantemir, dar cu iubirea,/ eheee…/ iubirea… aici s-ar trebui plecat/ de la întâi a fost cuvântul…/ apoi să storci sub călcâi păcatul originar/ și nimeni să nu arunce cu pietre…/ asta e clar,” („Să storci sub călcâi păcatul originar”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).

          Dar… Dar ce lungesc eu vorba, când știu sigur că lungul vorbei mele e de întindere milimetrică, comparativ cu incomensurabilul univers poetic al poetului Marin Beșcucă! Hazardarea mea, aici, n-are nicio sămânță de orgoliu, ea nici nu trebuia să se întâmple. Dar câte lucruri de pe lumea aceasta… nu trebuiau să existe! Și fiindcă printre acestea s-a întâmplat, și din cauza mea, să fie ceva ce nu trebuia, poate că altcineva, cineva cu proprietatea cunoașterii asupra lucrurilor ce trebuie musai să se întâmple, se va întreba: „Chiar, ce-o fi oare cu poetul acesta, Marin Beșcucă? Nu cumva, unde-i fum e și… foc? (Dacă n-am fost explicit, „fumul” e, aici, umila mea întreprindere, iar „focul” e elementul prometeic care modelează cuvântul în inima-cuptor a poetului Marin Beșcucă.)

———————————

Gheorghe PÂRLEA

20 noiembrie, 2018

Apel către mirosloveştenii mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti (II)

Dragi mirosloveşteni  mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti,

         Ştiu sigur că sentimentul pe care îl nutriţi faţă de baştină – în cazul nepoţilor, faţă de satul cu ograda bunicilor, în care v-aţi petrecut vacanţele – e starea de suflet cea mai vibrantă şi mai durabilă. Măcar din constatările mele de internaut pot afirma asta, căci vă simt fiorul de emoţie atunci când comentaţi postările care au ca obiect o imagine sau o informaţie ce atinge locul primelor experienţe de viaţă ale dumneavoastră, cele legate de familie, şcoală, Biserica încreştinării…

          De circa un an, mirosloveştenii rămaşi la baştină împlinesc  singuri o misiune lăsată de bunicii şi străbunicii noştri, anume o restaurare complexă a Bisericii „Sf. Treime”, lăcaş de închinare devenit secular, căci perioada construcţiei cuprinde aproape în întregime cel de-al doilea deceniu al secolului trecut.

          Restaurarea Bisericii implică lucrări de consolidare la fundaţie şi ziduri şi înlocuirea acoperişului în toată alcătuirea lui, ceea ce determină un efort financiar peste puterea localnicilor de a-i face faţă. Am reuşit până acum să achităm în mare parte costul materialelor și integral costul manoperei pentru prima etapă a lucrării, cea legată de consolidarea fundaţiei. Iar asta s-a împlinit si cu ajutorul câtorva dintre dumneavoastă, receptori generoși ai apelului nostru. Cei de la vatră vă mulțumim din toată inima că ne-ați auzit – și ați și răspuns chemării noastre –, dar calea de străbătut e lungă, „înainte mult mai este”, precum spusa din poveste.

          Acum se efectuează lucrări planificate pentru o a doua etapă: se ridică "stâlpii" care fac legătura între centura de întărire a temeliei și cornișa care va susține noul acoperiș. Simultan cu stâlpii se decopertează tencuiala veche și se montează armătura („plasă de Buzău”) pentru noua tencuială.          

          Aşadar, dragii noştri mirosoveşteni – cei nedezlegaţi cu totul de locul originii dumneavoastră –, în măsura în care simţiţi acest efect misterios al apartenenţei la un anume spaţiu restrâns, unde vă ştiţi mormintele celor pe care îi moşteniţi, şi dacă starea materială vă permite, vă rugăm să rezonaţi la apelul nostru frăţesc întru Domnul, anume de a contribui cu obolul dumneavoastră, după posibilităţile proprii, la uşurarea poverii noastre. O puteţi face prin donații intermediate de consilierii parohiali (veți primi chitanțe) sau prin donaţii la Bancpost, în contul Parohiei "Sf. Treime" Mirosloveşti, jud. Iaşi (cont înfiinţat la Agenţia Bancpost Paşcani), IBAN:  RO57BPOS24306107136RON01

Mulţumiri adânci!

Gheorghe Pârlea, Ioan Gospodaru, epitropi parohiali,

în numele Consiliului parohial al Parohiei „Sf. Treime” Mirosloveşti, judeţul Iaşi şi cu acordul părintelui-paroh Liviu Siminciuc

Meandrele înfăptuirii celei de-a doua expoziții de artă plastică, marca Tamara Antal, în satul natal al pictoriței.

          Cu trei ani în urmă, pictorița băcăuană Tamara Antal hotărî să se întoarcă, într-un fel, la rădăcini. Mai precis, la baștină, acolo unde a văzut întâia dată lumina zilei, acolo unde a rostit pentru prima oară cele mai vechi și mai pline cuvinte în limba neamului său: mama, tata, acasă. Donase atunci comunității satului Miroslovești din județul Iași câteva zeci de lucrări, dintre acele care, prin simbolurile încorporate, îi sugerau privitorului obârșia creatoarei. În acele lucrări oferite atunci și expuse, prin implicarea directă a artistei, în holul încăpător al unei abia recepționate clădiri edilitare din sat, metaforele picturale care o particularizează pe artistă în cinul cobreslașilor săi ne sunt relevate prin intermediul tehnicii colajului,  decolajului și așa-zisei împâsliri din care rezultă originalele sale tapiserii.

          De data aceasta ne referim la o altă ofertă, respectiv 27 de lucrări ale aceleeași pictorițe, donate comunității satului natal, lucrări realizate în acrilice sau prin intermediul artei digitale. O singură temă însumează toate demersurile artistice conținute de aceste tablouri, anume „Transfigurări vegetale”, cu o subtemă intitulată „Studiu asupra măslinilor seculari”. Termenul „transfigurări” trimite la faptul că lucrările nu sunt reproduceri fidele, ci idei rezultate din viziunea artistei asupra universului vegetal, ambientul edenic care ne facilitează, pe lângă viețuirea biologică, perceperea, asimilarea și re-crearea frumosului.

          Legat de subtema dedicată măslinilor, e de precizat că o conjunctură familială îi oferă anual artistei contactul cu universul exotic al Tunisiei, țară nord-africană din spațiul ecosistemic considerat a fi originea măslinului, pomul încărcat de o simbolistică eminamente pozitivă, „pomul biblic” care anunță supraviețuitorilor Potopului (prin creanga de măslin adus de porumbel pe arca lui Noe) recăpătarea pământului/ uscatului, „pomul păcii” la grecii antici, pomul care oferea lumii începutului cea de-a treia sursă importantă de viață după pâine și vin: uleiul. 

          Trunchiurile de măslini seculari, plăsmuite prin tehnica „digi-art”, conțin metafora relației privilegiate a acestui arbore matusalemic cu temutul Cronos, în antiteză cu starea omului aflat perpetuu sub obida timpului.

          Dar ceea ce e de "povestit" în legătură cu această a două donație a pictoriței de la Bacău, devenită colecție expusă pentru „permanență” (termen, din păcate, supus și el efemerului) în incinta proaspăt renovatei Școli Gimnaziale din Miroslovești, e „odiseea” acestei realizări mult întârziate, căci lucrările au fost  livrate de pictoriță cu doi ani în urmă, localnicilor revenindu-ne atunci, sub egida autorităților, datoria de a le înrăma, după modelul și cutuma de lucru recomandate de donatoare.

          În ce mă privește, fiind intermediarul ambelor donații, prin urmare martor și sursă credibilă pentru rememorarea de aici, am să redau pe scurt povestea  „cu meandre” a acestei de-a doua expoziții. Prima punere în fapt a generosului gest al pictoriței descinse din spațiul  mirosloveștean a decurs fără vreo stavilă reală sau plăsmuită de vreun potrivnic. Îndeplineam atunci o „misie” culturală în cadrul Primăriei, iar primarul își autoasumase implicarea directă în realizarea expoziției, dânsul fiind – ce-i drept –   promotorul unei bogate palete de acțiuni cultural-spirituale în cele două mandate ale sale.

          La puțin timp după prima împlinire, pictorița ne-a propus o nouă donație, evident, acceptată cu satisfacția pe care darul o subînsuma. S-a întâmplat asta însă tocmai când, în urma alegerilor locale, s-au „schimbat stăpânii” la Primărie. Desigur, în situații de normalitate actele culturale ar trebui să aibă cursivitate, împotriva ecoului adversității partinice din timpul înfruntării electorale și a inerției postelectorale. Și cu atât mai cursiv putea fi parcursul, cu cât cel ce-și asuma continuitatea unui fapt aflat în desfășurare nu avea apartenență politică.

          Disputele politice pre și post electorale, ca în orice tip de beligeranță, își au însă victimele lor colaterale. Deși „fără de partid”, am dedus că eram privit ca un aparținător al „taberei adverse”, deci indexat cu eticheta „unul de-al lor”. Primisem deja semnalul eliminării mele din jocul inocent de „animator” cultural de la susținătorii noii garnituri administrative, dar asta vizând mai ales implicarea mea într-o veche relație frățească (în numele comunității) cu basarabenii, colaborare din care au rezultat, pe lângă altele, o secțiune de carte basarabeană în cadrul Bibliotecii Comunale și trei cărți monografice dedicate spațiului cultural local, tipărite cu sprijin frățesc la Chișinău.

          Așa stând lucrurile, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să rezolv problema celei de-a  două expoziții a doamnei Tamara Antal fără sprijinul autorității, pe cont propriu, în ideea că o voi scoate eu cumva la capăt. Trebuiau lucrate ramele, procurată sticla, tăiată pe măsură etc. Dar vorba ceea (intrată în folclor, tot din politică): „ghinion!”. Singurul meșter local care putea lucra ramele, cu renume însă și de meșter în a „duce cu vorba”, mi-a prelungit iluzia că orice om păcătos are șansa pocăinței până ce SRL-ul său a dat faliment. Mesajele mele privind „pasul pi loc” către generoasa noastră donatoare erau profund încărcate de disconfortul neputiciosului și de temerea că ele vor fi percepute de răbdătoarea interlocutoare drept mostre de ipocrizie întru susținerea unei mascate neimplicări.

          Și fiindcă îmi era greu să suport eventualitatea unor etichete care nu mi se potrivesc, mi-am luat într-un sfârșit inima în dinți și, în formă subliminală, am cerut… „armistițiu” noii conduceri a Primăriei, căci ecoul de pe frontul electoral încă reverbera sub forma „războiului rece”.

          Deși nu am fluturat la propriu „steagul alb”,  mi s-a înțeles cu toleranță intenția, chiar cu generozitate, aș zice. Era și cazul, căci trecuseră deja doi ani de la… „ruperea frontului”. Primarul, relativ operativ, ne-a tocmit meșter tâmplar tocmai la Botoșani, la un prieten de-al său („c-așa-i în tenis”, ar zice regretatul Toma Caragiu) și ne-a oferit niște sticlă de geam depozitată prin cotloanele instituție administrative, parcă anume păstrată spre a fi reabilitată în folosul artei. Viceprimarul, mai tânărul meu coleg de branșă didactică (dânsul fusese și cel care „pregătise terenul” pentru admiterea mea la „conferința de pace”), a fost cel care, la timpul oportun, s-a deplasat la Botoșani spre a ne aduce mult râvnitele rame, etapa cea mai dificilă a intreprinderii care ne angaja.

          Mai aveam însă o problemă: nu găseam geamgiu. Cel pe care îl știam de meserie ne-a transmis că nu se prinde fiindcă n-ar fi nicio șansă de reușită cu sticla aflată jumatate de secol sub agresiunea factorilor erodanți. Ne-a venit în ajutor preotul paroh al satului, care, cu influența preacucerniciei sale asupra enoriașilor, l-a reactivat în mai vechea sa meserie pe unul dintre cei mai respectabili „politehniștii” ai satului, părintele asistând personal și la derularea operațiunii, spre a verifica cât har prezicător au Casandrele locale. Și ne-am convins: „bisturiul” lui nea Cozma „a mers brici”, adică fără rebutul preconizat.

          Semnalul victoriei a ajuns și la Bacău, motiv pentru care pictorița cu origini mirosloveștene a făcut două drumuri la Miroslovești (primul, cu scopul vopsirii ramelor), angajându-și în această "odisee" și familia (soțul și fiul) spre a pune în practică ceea ce devenise și pentru dânsa o iluzie. La al doilea drum, rămasă fără ajutorul auto din partea familiei, distina doamna s-a îmbarcat într-o cursă regulată a unei societăți de transportat persoane, purtând după dânsa un rucsac și un geamantan cu rotile, ambele ticsite cu materiale aferente expoziției. Eșecul demersului meu către câțiva posesori de autoturisme (eu nu m-am învrednicit cu o asemenea veleitate) de a o întâmpina în stație pe pictoriță și a-i ușura parcurgerea kilometrului care desparte stația de microbuz de locul unde urma amenajată expoziția, a făcut să-mi crape obrazul de rușine când, ieșit (per pedés) în întâmpinare, am întâlnit-o mărșăluind prin sat, împovărată de materialele complementare unei expoziții respectabile.

          Și cum poporul ne-a garantat temeinicia zicerii că „tot răul e spre bine”, să vezi ce face la o adică (spre a întări zicerea)… Facebook-ul: transcende virtualul în real. Așa se explică minunea că două prietene ale pictoriței de pe Facebook (loialele doamne Constantina și Dorina) au devenit tam-nisam trup, adăugat spiritului cel destrupat din spațiul cibernetic. A durat pregătirea expoziției, în această a doua fază, la care am fost martor activ, preț de peste zece ore din parcursul a două zile. Și nu e ușor deloc de făcut față exigenței pictorilor. Asta, dacă luăm în calcul doar câtă muncă am depus numai pentru… dosurile tablourilor.

          Acum, după toată povestea asta care ne-a relevat, în sfărșit, că arta, politicul și… facebook-ul își pot da mâna, un sat atins de condeiul lui Sadoveanu are două expozițîi de artă rezultate din penelul artistei Tamara Antal.

*

Post-scriptum: Paralela Sadoveanu-Antal, invocată în final, mai are o susținere: meșterul care ne-a implantat  în pereți bolțurile pentru atârnarea tablourilor e un strănepot de-al lui Sadoveanu. O coincidență care confirmă zicerea plăsmuită de însuși marele prozator din neamul Ursăcheștilor: „Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu.”  

Gheorghe Pârlea