Ieromonahul cu origini mirosloveștene Vartolomeu Bodoașcă, martir al regimului concentraționar comunist

          

 

        

Referitor la numărul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române care și-au purtat crucea hristică în închisorile comuniste, aflăm de la Adrian Nicolae Petcu, istoric, cercetător CNSAS, că din miile de dosare studiate a extras și fișat peste 1000 de cazuri de clerici ortodocși. Acest număr impresionant, precizează cercetătorul istoric, “înseamnă cam o medie de 35-50 de clerici întemnițați pe județ”.

Știind câte ceva despre această experiență de jertfitori împărtășită și de doi slujitori ai Bisericii meleagurilor mele, am căutat să aflu mai multe despre ei și să aduc prin asta obolul meu de contribuție la cinstirea memoriei lor. Despre unul dintre ei, preotul Neculai Filip, slujitor al obștii creștine din satul Soci, comuna Miroslovești, județul Iași (atunci obștea închinătoare era o “filie” a Parohiei Brătești, comuna Stolniceni Prăjescu), am reușit să aflu atât cât să  asigure  substanța unui segment al plachetei monografice “Satul Soci – La răscrucea verticalei cu orizontala”, Ed. “Thehnopress”, Iași, 2018.

Acum am adunat câteva informații despre un alt slujitor al Bisericii Ortodoxe, originar de la baștina mea, anume ieromonahul Vartolomeu/ Bartolomeu Bodoașcă, protosinghel, starețul Schitului Boureni, comuna Moțca (jud. Iași), martirizat și el în închisorile regimului bolșevic al anilor ’50. Cele aflate ar putea constitui o părticică dintr-o altă proiectată lucrare monografică dedicată istoriei satului Boureni, proiect finalizat, aflat însă în stadiul specific pretipăririi, adică sub spectrul replicii hamletiene a fi sau a nu fi, căci tipărirea unei cărți, fie ea și... o cărticică, e un lux pentru titularul unei pensii de subzistență.

Informaţiile sumare din „Monografia Comunei Miroslăveşti – Despre oameni și locuri” (ediția întâi), al cărei coautor sunt, cu privire la destinul tragic al acestui fiu al satului, l-au determinat pe inginerul-inventator Cătălin Irinei, nepotul de frate al martirului, cu domiciliul în Franţa (acum, plecat la Domnul), să recupereze pe cont propriu o parte mai consistentă din memoria unchiului său. Întors în ţară în acest scop, a făcut demersuri la aşezămintele monahale la care călugărul a slujit, a cules mărturii de la conviețuitorii monahi ai unchiului său şi a realizat o plachetă dedicată celui dat pe nedrept uitării în comunitatea din care se trage și în obștile în care a păstorit. Tipăritura, editată fără înregistrarea ISBN, are 10 pagini cu fotografii alb-negru și texte aferente (sau nu) imaginilor. A fost scoasă de sub tipar la 14 august 2007, anume spre a fi dedicată comemorării a 50 de ani de la moartea unchiului său în închisoarea Văcărești. În ediţia a doua a Monografiei sus numite am putut insera aceste informaţii.

Prin obolul inginerului Cătălin Irinei, la care adaug rezultatele unor căutări pe care le-am întreprins ulterior, iată ce știm deocamdată despre monahul Vartolomeu Bodoașcă, starețul Schitului Boureni.

S-a născut la 11 iunie (sau 6 iunie, după o altă consemnare) 1900 la Miroslovești (atunci în județul Baia, azi în județul Iași), ca primul copil (cu numele de botez Vasile) al lui Constantin (zis și Costache a’ Irinei) Bodoașcă și al Anei (fostă Munteanu), țărani cu stare socială mijlocie, având în proprietate 5 ha de teren agricol. A absolvit 4 clase în satul natal și și-a încheiat stagiul militar obligatoriu în 1922, cu gradul de caporal. Avea talie scundă, respectiv 1,58m.

Și-a făcut ucenicia în monahism la M-rea Neamț, căci îl găsim acolo în perioada 1928 -1932, ca monahul Bartolomeu/ Vartolomeu. În 1930, aflăm dintr-o fotografie dedicată preotului Nicolae Sfrijan din Miroslovești, era deja ierodiacon (călugăr cu rang de diacon), ceea ce înseamnă că absolvise studii seminaristice.  

Nu se cunoaște cu exactitate data venirii la Schitul Boureni, dar din corespondența lui Cătălin Irinei cu PS Gherasim Putneanu, viețuitor al schitului în perioada 1938-1942, aflăm că în 1938 ieromonahul Vartolomeu se afla deja la Schitul Boureni, an când se desăvârșea construcția bisericii noi, din lemn, sfințită la 8 septembrie 1939 sub oficiile arhiereului-vicar Valerie Moglan de la Iași, decedat în împrejurări suspecte. Dintr-un  „Certificat de Botez” din 20 ianuarie 1940, emis pentru pruncul Ioan al familiei Alecu și Catinca Tarcan, rezultă că monahul a fost și preot-paroh (probabil, suplinitor) al Parohiei Boureni.          

În primăvara anului 1944, când satul Boureni a ajuns teatru de război pe Frontul Moldovei, starețul a îngropat  clopotul cel mare al Bisericii Schitului, icoanele și odoarele de cult și a lăsat la Schit doar un singur călugăr, găsit, la sfârșitul războiului, ucis de bombardamente în beciul așezământului monahal.       

După 23 august 1944, monahul Vartolomeu trăiește experiențe, întâmplări – sau poate chiar decizii autoasumate – care aveau să-i deschidă o Via Dolorosa (Calea Durerii, Drumul Crucii) pe ductul căreia/ căruia avea să-și poarte crucea personală.         

Din documentele organelor de anchetă rezultă că monahul ar fi fost membru al unei organizații regionale “subversive”, Frontul Patriei. Știm că această organizație a fost constituită în zona Moldovei, ca mijloc de rezistență la regimul bolșevic abia instaurat. Fondatorii ei au fost preotul Neculai Filip din Brătești, învățătorul Alexandru Hrib din Războieni, județul Neamț și Constantin Mahu (zis căpitanul Mateianu) din Verșeni, județul Iași. E mai probabil că monahul Vartolomeu Bodoașcă nu era membru al organizației, ci le asigura fruntașilor mișcării adăpost și hrană la Schit, când Securitatea era pe urmele lor. Se știe sigur că ultima razie a urmăritorilor celor trei capi ai mișcării, cea din 1952, s-a soldat cu schimburi de focuri în pădurea care împrejmuiește Schitul la sud și est. În această împrejurare, învățătorul Hrib și soția sa, Aurica, au fost prinși și arestați la Schit, iar Constantin Mahu a fost ucis în schimbul de focuri din pădure, în locul cu numele “Fântâna Tâlharului”.         

Dar starețul Vartolomeu Bodoașcă a fost implicat și într-o legătură interzisă de regim cu o celebră personalitate a perioadei interbelice, respectiv basarabeanul Zaharia Husărescu, șeful Siguranței naționale de la Chișinău, apropiat al lui Ionel Brătianu și Gheorghe Tătărăscu, foști prim-miniștri ai României. Husărescu a desfășurat o activitate deosebit de meritorie în combaterea acțiunilor subversive, antiromânești, din Basarabia între anii 1920-1930, pentru care a fost decorat cu “Steaua României”, motiv serios de răzbunare din partea regimului comunist de sorginte sovietică.         

Zaharia Husărescu avea legături de prietenie cu Dimitrie Sturza, proprietarul moșiei de la Boureni și a ctitorit Biserica de azi a Schitului, cu hramul “Sfinții Împărați Constantin și Elena”, pe care a ridicat-o în memoria singurului său fiu, Constantin (Dinu), locotenent de artilerie căzut în 1941 pe Frontul de Răsărit. Nu știm prin ce împrejurări Zaharia Husărescu deținea și un teren agricol de 50 de hectare în proximitatea Schitului, în Vatra Pașcani, fapt confirmat într-un document de urmărire penală a acestuia, sub semnătura locotenentului de miliție C. Ene.         

După instaurarea regimului comunist, Zaharia Husărescu, devenit indezirabil pentru noul regim, a intuit ce îl așteaptă. Înainte de a fi arestat, donează Schitului de la Boureni cele 50 de hectare pe care le poseda în Vatra Pașcani (probabil în urma unui schimb de teren cu moșierii Sturzești). Donatorul stabilește cu starețul Vartolomeu Bodoașcă, în secret, o clauză prin care Schitul urma să asigure subzistența soției acestuia, după iminenta sa arestare. Zaharia Husărescu a fost arestat în 1948, iar clauza amintită a fost pusă în fapt de către starețul Vartolomeu prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, unde locuia Elena Husărescu (fostă Safta), soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donația moșiei de 50 ha către Schit și clauza aferentă se mentionează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia și în informarea aflată în arhiva Direcției aVII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătură colonelului de securitate V. Dinescu.         

Desigur, filiația aceasta a starețului Vartolomeu Bodoașcă de la Schitul Boureni cu fostul inspector general de Siguranță Națională din Basarabia va fi accentuat motivul arestării starețului, care s-a făcut cu mențiunea “prevenit”, în 1952, 14 iulie, cu mandatul de arestare nr 8343/52, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, art. 209 din Codul penal. Dar motivul arestării e consemnat doar în legătură cu apartenența (consemnarea e dintr-o fișă matricolă a Securității) la organizația subversivă Frontul Patriei. În placheta lui Cătălin Irinei, motivul arestării din 1952 e formulat astfel: ”adăpostise câteva zile un învățător căutat de securitate”.         

Din ”fișele matricole penale” rezultă că data arestării e 19 februarie 1952, nu 14 iulie. Această din urmă dată, probabil, e în legătură cu data judecării și condamnării definitive la 10 ani “temniță grea”. În fișă se face specificația: “se scade detenția de preventive, de la 19. 02. 1952, până la 3. 07. 1952”. Judecata s-a efectuat la Tribunalul Militar din Iași.         

Din fișele matricole ale arestatului aflăm despre următoarele locuri de detenție: Iași, în 1952; Huși, după fișa datată 16 XII 1953; Jilava, în 1954; transferat la Pitești în același an, 1954, la 13 mai. Doi ani mai târziu îl găsim la Gherla, cu data transferului, 28 februarie. Pentru Văcărești, avem data decesului, 14 VIII 1957. În placheta apărută prin grija nepotului Cătălin Irinei este menționată ca loc de detenție și închisoarea de la Aiud.         

Așadar călugărul mirosloveștean, cu antrenamentul său de ascet, a reușit să supraviețuiască calvarului din închisorile comuniste timp de cinci ani, din cei zece la care a fost condamnat. Oare cum a putut trece prin cei doi ani de iad de la Pitești?!         

În vara lui 1957 (14 august), fratele său, învățătorul Gheorghe Bodoașcă-Irinei, s-a deplasat la închisoarea Văcărești, la solicitare scrisă adresată familiei de către conducerea închisorii, în speranța că va reuși să recupereze rămășițele trupești ale monahului. S-a întors însă de la ultimul loc de supliciu al fratelui martir, își amintește susnumitul fiu al învățătorului, un copil atunci, “doar cu un ghem de zdrențe” pe care călugărul le-a purtat la arestare, cu cinci ani în urmă. Învățătorul “le-a spălat cu multă tristețe, după care le-a întins la soare”, precizează Catălin Irinei.         

Același Cătălin Irinei își amintește cu nostalgie despre unchiul său: “Îl întâlneam adesea pe drumul Pașcani-Miroslovești, care are o porțiune comună cu drumul Pașcani-Boureni. Mergeam amândoi pe jos, bineînțeles. Eu, când veneam în vacanță sau când mă-ntorceam, după terminarea vacanței, la Liceul Internat din Iași, iar Părintele Vartolomeu, când mergea sau se întorcea de la Mitropolie. Pasul părintelui era totdeauna deosebit de alert”. De la cei care l-au cunoscut pe călugar la Schit aflăm, prin intermedierea aceluiași nepot de frate, că părintele Vartolomeu “avea numai bunătate și înțelegere în privire. Era blând cu toată lumea și plin de energie în același timp. Era mereu mânat de dorința de a face cât mai mult pentru schitul sau.”         

Iată așadar un alt portret de martir, atât cât a putut fi el conturat aici, necesar a fi alăturat celorlalte biografii de slujitori ai Bisericii care au căzut victime  sistemului carceral instituit de regimul comunist din România.

Gheorghe PÂRLEA

__________________________

Surse:

1. Neculai Aioanei: “Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Ed. “Agaton”, Făgăraș, 2010;
2. Cătălin Irinei, Placheta comemorativa Ieromonah Visarion Bodoașcă, 2007 (fără cod ISBN);
3. „Monografia comunei Miroslovești – Despre oameni și locuri” (ed. a II-a), coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. „Emia” Deva, 2009;
4. Dr. Florin Șinca “Zaharia Husărescu, scutul Basarabiei http://arhive7.rssing.com/chan-15585115/all_p1.html
5. „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat;
6. Doc. de arhivă cu „fișe matricole penale” publicate pe Internet într-un cont ulterior dezactivat (nu am putut recupera adresa contului)
7. http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19

BRICIUL LUI ION GUST, OSTAȘUL-EROU CĂZUT LA SEVASTOPOL

Între consătenii mei care au căzut în luptele crâncene de pe Frontul de Est în cel de-al Doilea Război Mondial s-a aflat și Ion Gust, părintele contemporanului nostru Vasile Gust, cunoscut ca tâmplar și mic întreprinzător local în producerea alcoolului.

Când înregistram mărturii pentru monografia comunei Miroslovești (județul Iași), unul dintre veteranii supraviețuitori ai tragediei de la Cotul Donului, Costache Măricuța, deși își cam pierduse memoria legată de  experiența sa de participant la dramaticele confruntări armate (consecința bătrâneții), păstra totuși un crâmpei de aducere aminte în legătură cu sfârșitul camaradului și consăteanului său Ion Gust. Fiind însă în confuzia specifică vârstei înaintate, greșise locul jertfei camaradului despre drama căruia se angajase să ne povestească. Lucian Corcaci, strănepotul eroului păstrează documentul care aduce lămurire că soldatul Ion Gust a căzut cu câteva luni înainte de tragedia de la Cotul Donului, în luptele crâncene de la Sevastopol. 

În vâltoarea luptei cu agenții morții – mai întâi avioanele, care acopereau cerul, apoi tancurile care așterneau o cergă uriașă peste câmpul de bătălie din jurul orașului-bastion de la Marea Neagră –, ostașul Ion Gust a fost ajuns din urmă de un glonț sau, poate, o schijă de obuz. Hainele sale, de la brâu în jos, erau năclăite de sânge. Camarazii aflați în preajmă l-au târât la adăpostul precar al unui copac, zdrențuit și el, în solidar cu luptătorii, sub tirul celor 170 de tunuri și 100 de avioane, efectivul armatei sovietice pentru această bătălie (după studiile istoricilor). 

La un moment dat, își amintește mirosloveșteanul cel norocos, rănitul își recăpătase o brumă de conștiență, cât să îngâne câteva vorbe, cuvinte abia perceptibile pentru urechile celor îngroziți de starea trupului camaradului lor:

         - Costache, ai răbdare cu mine, nu mă părăsi, se adresă rănitul consăteanului său. Mai zăbovește oleacă, până îmi dau duhul. Că de mă lași neîngropat, o să-mi sfâșie fiarele trupul. 

Dilematică decizie pentru cei urmăriți îndeaproape de glonțul rusului și de tăvălugul tancurilor T-34! Timpul agoniei rănitului, deși pe sfârșite, nu era previzibil, iar instinctul de autoconservare în fața morții anula firava notă de noblețe din legile războiului. Și tristețea de pe chipul veteranului care ne povestea din trecutul său de ostaș era însoțită de următoarele vorbe, pe care le parafrazez cu vocabularul meu, dar în înțelesul fidel al celor rostite de povestitor:

         - N-am avut tăria să rămân lângă Ion Gust până ce avea să-și dea sufletul. Asta mi-ar fi adus și mie pieirea, că și din față și din spate mă pândea moartea. Poate că se resemnase și el, muribundul, căci n-a mai insistat. Ba chiar am priceput pe chipul lui împăcarea cu soarta.

Și moșul Costache cel scăpat din iadul de la Sevastopol și din cel al pustei rusești de la Don își mai aduse aminte ceva. Înainte de a-și părăsi tovarășul de arme, când soldatul mirosloveștean mai prinsese un moment de luciditate, îi mărturisi consăteanului său ultima dorință, pe care veteranul supraviețuitor o reproduse aproximativ astfel:

     - Costache, ia din ranița mea briciul [se referea la unealta cea de  bărbierit] și du-l acasă, la băieții mei! Să le fie amintire de la tatăl lor pe când le va veni vremea bărbieritului…

Veteranul de la Miroslovești m-a asigurat că a împlinit ruga testamentară a camaradului său rămas în urma trupei, la voia sorții. Că briciul oșteanului ce-și aștepta din clipă în clipă lepădarea de viață deveni pentru legatarul testamentar al muribundului cel mai de preț lucru din ranița lui de soldat. Un soldat care începu să creadă că această misiune îi va fi garantul propriei vieți, atât de amenințată de armele ucigașe. Și socoteala lui s-a adeverit: a scăpat teafăr și din cuptorul de la Sevastopol, și din iadul celei mai mari tragedii din istoria militară a românilor, cea de la Cotul Donului.

Familia lui Ion Gust a fost înștiințată de moartea eroului, ceea ce ne îndeamnă la presupunerea că osemintele ostașului se vor fi aflând într-o groapă comună, săpată târziu spre asanarea câmpului de bătălie de trupurile mutilate ale celor circa 10 mii de ostași (germani și români) căzuți la Sevastopol întru glorie eternă.

Foto: Ion Gust și un camarad (în dreapta eroului mirosloveștean) 

"O DATORIE FAȚĂ DE ISTORIE" - Ziarul Lumina (Interviu cu învățătorul Gheorghe Pârlea - partea a II-a)

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/o-datorie-fata-de-istorie-160321.html

CUM UN TOIAG DE CIOBAN UZURPĂ LOCUL UNUI POTENȚIAL BASTON DE MAREȘAL

 

Războiul care ucise peste cincizeci de milioane de oameni îşi prelungea infernul în România. Într-o formă atenuată, dar zguduitor de atroce pentru vremuri de pace. Se instalase un nou regim de guvernare, impus de Rusia bolşevică, unul dintre învingătorii conflagraţiei mondiale. Mii de oameni umpluseră închisorile, vinovaţi doar de tărie de caracter, de respect de sine şi de semeni, în spiritul libertăţii lăsate de Dumnezeu şi consacrate de societăţile democratice. Luni și ani de anchete sadice şi de temniţă grea mutilau şi curmau destine.

*

În localitatea Girov, pe Dealul Balaurului, culme prelungită până spre Piatra Neamţ, apărură semnele desprimăvărării. O turmă de câteva zeci de oi, din care se desprindeau zburdalnic câţiva miei zglobii, se apropia adesea, mânată de cioban, până spre poligonul în care militarii Regimentului 15 Dorobanti, abia desprinşi de spectrul morţii, îşi continuau onorabila misiune de apărători ai Ţării. Prezenţa repetată în preajma militarilor a turmei şi a ciobanului insolit, un bărbat trecut de  șaizeci de ani care purta parcă pe chip o taină, începu să-l intrige pe comandantul recruților. Ostaşii care se căzneau să ducă la bun sfârşit strategia exersată primeau adesea observaţii severe de la comandant, cu privire la neîmplinirea scopului aplicaţiei. Ofiţerul era şi el sub efectul psihic al nereuşitei, iar prezenţa spectatorului cu bâtă şi traistă îi accentua disconfortul. Într-o pauză a manevrei, se apropie de cioban spre a-l atenţiona că nu e treaba lui în această zona militarizată. 

Cu o expresie de înţelegere a situaţiei, chiar cu un zâmbet schiţat ca într-o grimasă, ciobanul se scuză faţă de locotenent şi, cu o vizibilă ezitare, îi cere permisiunea să facă câteva observaţii asupra exerciţiului de luptă la care a fost de față. Contrariat, tânărul ofiţer îl întreabă ce legătură are el cu milităria, acceptând totuşi, în sinea lui, că ar putea avea în faţă un fost soldat, cel mult caporal sau sergent în războiul dinaintea celui sfârşit de curând. Dar mirarea ofiţerului atinse starea maximă când ciobanul îi întinse nişte hărţi cu semne creionate de o mâna obişnuită cu respectivul desen și îl îndemnă să respecte întocmai planul, oferit anume pentru a-i sfârşi chinul dovedit în zilele la care el, păstorul, îi fusese asistent pasiv. 

După o descumpănire vădită, locotenentul îşi revine şi insistă să afle noima acestei întâmplări, fără însă a găsi întrebările potrivite. Ciobanul micii turme de pe Dealul Balaurului intui asta și îl asigură pe comandantul de pluton că ştie ce face, că nu e chiar un amator.  

O vreme, turma şi ciobanul ei absentară din vecinătatea militarilor care se pregăteau pentru alte vremuri războinice. Comandantul însă îşi urmă cu osârdie meseria lui de militar, păstrând stânjenit secretul colaborării tactice cu ciobanul cel priceput la război. Şi avu succes neaşteptat la exerciţiile de luptă asistate de superiorii săi, care, miraţi de măiestria militară a locotenentului, îl înaintară în grad. Onest, locotenentul le povesti superiorilor ciudăţenia cu păstorul de pe Dealul Balaurului şi le arătă acestora şi schiţa ticluită de cioban, cheia succesului său de comandant de oaste.  

Şi cum cunoaşterea are în sine, ca imbold, curiozitatea, comandanţii ofiţerului instruit conjunctural de cioban şi subalternul lor recent înaintat în grad purced pe Dealul Balaurului, ca să afle ce se ascunde sub înfăţişarea omului cu bâtă şi traistă care dă lecţii de militărie ofiţerilor, ei înşişi oameni calificaţi în arta războiului.

Şi iată ce au aflat. Neverosimil, ciobanul cu chipul brăzdat de ridurile unei crude nedreptăţi putea ţine în mână, în locul toiagului de păstor, bastonul de mareşal. Era greu de crezut, dar ofițerii porniți să dezlege misterul aveau să afle că păstorul cel insolit era un general al Armatei Române, respectiv generalul Nicolae Dăscălescu, fost comandant al Armatei a IV-a, cunoscut de tovarăşii săi de arme fie ca „eroul de la Stalingrad”, fie ca „eroul din Munţii Tatra”.  

După ce îşi isprăvi „povestea”, ciobanul scoase un discret oftat, iar militarii din asistenţă, fără a avea vreun dubiu asupra verosimilităţii celor dezvăluite lor, ca la o comandă, luară poziţia de drepţi, pocniră călcâiele unul de altul şi salutară, rostind la unison: „Să trăiţi, domnule general!” 

Gheorghe Pârlea 

Addenda: Deși parțial reabilitat, generalul Nicolae Dăscălescu a murit în anonimat şi sărac, dar la ceremonialul de înmormântare (cu cheltuielile suportate de Primăria orașului Piatră Neamţ) au participat în jur de 10 000 de oameni, între care circa 30 de generali români şi străini. 

Sursă: „Aiud însângerat", ed. a II-a, Grigore Caraza , Ed . „Conta”, 2007, Piatra Neamţ

 

Foto: Pictură de Laurențiu Romeo Jianu

Ziarul Lumina: Miroslovești, loc încărcat de istorie și spiritualitate - Interviu cu învățătorul Gheorghe Pârlea (partea I)

 https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/miroslovesti-loc-incarcat-de-istorie-si-spiritualitate-159122.html 

MIHAIL SADOVEANU, DASCĂLUL MEU DIN CARTE

(La 140 de ani de la naștere) 

       
        5 noiembrie 1880 e data naşterii prozatorului MIHAIL SADOVEANU, unul din cei doi  piloni ai panteonului literaturii române, celălalt fiind Mihai Eminescu.
        Eu, cititorul din masa celor crescuţi cu slova sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de diamante extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului nostru. Şi-mi exprim îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru măcar trei generaţii), prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra cărţilor sale, cei aflaţi acum la o răscruce de drumuri în formarea personalității proprii vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce înseamnă matricea în care ni-i dat nouă, românilor, să coexistăm ca naţiune între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.
        Starea mea de spirit indusă de întâlnirea cu harul acestui mare scriitor e mereu aceeaşi ca la tinerețe. Și iată, mi-o manifest ca atare în toamna vârstei mele, la zi omagială, chiar și în condițiile în care gestul meu va părea desuet, în raport cu prestația agenților culturali ai curentului post-postmodernist, neomarxiștii, negaționiștii valorilor culturii naționale – naționalul, tradiționalul, ortodoxismul, în speță.
        Sper că vizitatorul ocazional al acestui spaţiu virtual concesionat mie nu mă va judeca prea aspru dacă va observa  că omagiul meu adus azi celui care m-a subjugat cu pana sa măiastră e un text mai vechi, pe care l-am revitalizat.
*
        Între cei care au scris/ scriu despre Sadoveanu,  de regulă literați, „voievozi” ai scrisului, eu sunt… "răzeşul". Eu sunt răzeşul, nu atât pentru că trăiesc pe meleagurile satelor răzeşeşti atinse de condeiul celui pe care îl omagiem azi, cât mai ales pentru că eu sunt (mai precis, am fost) doar un anodin formator de cititori ai scrisului "Ceahlăului" literaturii române acolo jos, la temelie, unde contactul cu slova sadoveniană începe cu "Părul din ograda bunicilor", „Domnul Trandafir” și "Dumbrava minunată".
        Sunt personalități copleşitor mai îndrituite decât mine să marcheze prin propria exprimare această zi omagială, dedicată "celui mai mare narator de întîmplări şi istorii din literatura română", acestui scriitor "împurpurat de slavă", "domn peste scrisul românesc, ca celălalt Mihai – Eminescu", așa cum a fost văzut Sadoveanu în jumătatea sa de secol de glorie literară. Îmi iau totuși permisiunea să aduc şi eu, ca simplu soldat al cauzei, prinosul meu de preţuire celui care ne-a subjugat inimile cu frumuseţea scrisului său. Iar în apărarea îndrăznelii mele, vin și cu un argument suplimentar. Se știe bine că sunt accidente ale firii, când oamenii mărunţi trăiesc şi ei iubiri mari, ignorând disproporţia. Să fiu eu un asemenea accident asumat aici, cel care, fără calificare, își arogă inițiativa de a vorbi despre scriitorul care a fost deja împodobit, în istoria literară, cu cele mai alese vorbe de către cei mai autorizaţi şi mai pricepuţi în a le meşteşugi. În atari împrejurări, eu voi fi aici… doar curierul, intermediarul mănunchiului de flori adus la sărbătoare, florile fiind cultivate în grădina unor grădinari vestiţi. Adică voi uza în intervenţia mea mai mult de vorbele acelor cunoscători şi preţuitori consacraţi ai marelui prozator. 
        În impulsul meu de a mă face ad-hoc purtător de cuvânt al unor exegeți ai lui Sadoveanu, la un veac şi aproape jumătate de la naşterea autorului monografiei literare "Viaţa lui Ştefan cel Mare", va fi contând și faptul că baștina și habitatul meu permanent e într-o relativă proximitate a scaunului voievodal al Moldovei istorice, univers literar de o mare întindere în opera lui Mihail Sadoveanu. Ce ar fi fost Ştefan cel Mare şi Sfânt în percepţia urmaşilor urmaşilor săi, a noastră adică, fără Sadoveanu?! Doar un şir de date, un tabel cronologic văduvit de "expresia cea mai înaltă în verb şi sentiment", legat de personalitatea acestui rex Dacorum (rege al Daciei medievale, numit ca atare de Papa vremii sale). 
        Despre opera lui Mihail Sadoveanu s-a spus că "are amploarea unei literaturi întregi, ca opera populară", iar despre creatorul ei, că a dăruit eternităţii monumentul unui neam". Și că tot ce a atins condeiul său a devenit „un Sadoveanu”, o marcă sadoveniană. Dar ce loc a rămas neatins de condeiul acestui neasemuit povestitor, al acestui măiestru zugrav al peisajului românesc?! Căci „în opera lui ne regăsim cu toții, indiferent de zona geografica în care ne-am născut.”
        Eu, cel din masa de cititori ai operei sadoveniene, sunt animat în gestul meu sfios de aici, menționam mai sus, și de faptul că trăiesc într-un spațiu pe care exegeții sadovenieni îl numesc "un centru universal" al scriitorului, unul dintre cele alte câteva spații cultural-spirituale restrânse, "cercuri concentrice” considerate locuri cu „încărcătură psihică specială" în care a trăit acest "artist excepţional în toate felurile". Și mă refer expres la meleagurile bunicilor de pe mamă ai scriitorului, Gheorghe şi Anghelina Ursachi, "părinţii spirituali" ai lui Mihail, după moartea prematură a mamei sale. La Verșeni, în lunca din avalul Moldovei, cel ce avea să devină marele prozator "s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone, perpetuate de către rudele sale de pe mamă". 
        Verșeniul e locul în care Sadoveanu a găsit prototipul personajului său preferat – ţăranul român: "Ţăranul de departe rămâne frate cu cel pe care l-am văzut întîi la apa Moldovei", confirmă scriitorul. Verșeniul i-a oferit scriitorului în formare locuri aurorale, cântate atât de măiestrit când s-a împlinit în prozatorul  ajuns a fi considerat "cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre",  zugrav "magistral", alias "unul dintre cei mai grandioşi contemplatori ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni şi de oricînd". Verșeniul e la o azvârlitură de băț de Hanu’ Ancuţei, "centrul operei sadoveniene, spaţiul vieţii intrat în amintire".  Povestitorii din capodopera „Hanu Ancuței” sunt modele spirituale prelevate din împrejurimile acestui spațiu restrâns, din satele colindate de Sadoveanu la vremea germinării semințelor pe care mâna Semănătorului ceresc le pusese în plămada acestui nepot special al locului, fiul frumoasei și inteligentei Profira Ursachi din Verșeni, tânăra fără carte, aflată la vremea „accidentului năprasnic numit iubire” slujnică în casa avocatului Alexandru/ Alecu Sadoveanu din Pașcani.
        Oamenii spațiului verșenean și ai proximității lui, cu toate satele megieșe, ar trebui să ne simțim copleșiți de privilegiul dăruit înaintaşilor noștri locali, ca un zapis de danie de la Ştefan-Vodă, privilegiul de a fi trecuţi în nemurire de către cel a cărui operă "aparţine celor eterne ale acestei ţări", în ciuda sincopei din vremurile de rătăcire ale prezentului. Neamul Ursăcheştilor, cu numeroși membri ai clanului familial trecut de mult în amintire, cu tot ce aveau ei mai frumos şi mai demn, popa Ciotică (preotul care a săvârșit botezul reparator în legea ortodoxă asupra pruncului Mihail, botezat inițial în rit catolic), Toader Cicea (nașul copilului și vecinul bunicilor săi), Tudor a' lui Șoimaru (modelul eroului literar cu același nume) și numeroase antroponime și toponime ale obștilor acestei geografii restrânse au împânzit cărțile celui cu rădăcini adânc înfipte în solul neamului său verșenean.
        Acum e timpul să mă şi revolt puţin, să mă revolt cuviincios, pentru punerea la îndoială a eternităţii lui Sadoveanu şi a similitudinii artistul Sadoveanu cu omul Sadoveanu. Nu sunt eu combatantul potrivit pentru a ţine piept detractorilor post-decembrişti ai celui care "a impus în opera lui o viziune românească asupra existenţei", dar vă dezvălui, ca un ecou ce transcende de dincolo de viaţă, convingerea unui exeget al scriitorului: "Eu n-am să pot niciodată să-l separ pe omul Sadoveanu de opera sa".
        Eu, cititorul de rând, îl preţuiesc necondiţionat pe cel despre care s-a spus că "este un accident măreţ al peisajului, un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu". Poate că pe unii i-a obosit gloria lui Sadoveanu, pentru că "există o penumbră a gloriei sale care l-a însoţit permanent, ca o indispoziţie a altora la gloria lui"; și care încă îi este trena postumității sale. Cum să nu-i fi obosit/ să nu-i obosească gloria celui considerat "printre cei 5-6 bărbaţi ai literaturii universale, despre care se spune că n-au vârstă, n-au istorie, rămânând într-o impenetrabilă enigmă, ca şi planetele excentrice ale unui sistem solar". Cum să nu-i obosească gloria celui asemănat cu Tolstoi şi cu Gothe, gloria celui despre a cărui opera se spune că "este alcătuită din elemente constitutive care se împletesc într-o orchestră simfonică de anvergură bethoveniană". 
Desigur, e greu de râvnit la gloria lui Sadoveanu. De aceea, cei care visează la ea fără onestitate, lipsiți de pudoare, i-au dezvelit lui Sadoveanu "călcâiul lui Achile" - poticnirile omului Sadoveanu în faţa unor conjucturi ale istoriei -, punând acest loc din biografia omului Sadoveanu, neatins de pomada zânelor sale ocrotitoare, mai presus de opera lui. Unii le zic acestor poticniri omeneşti "colaboraţionism", alţii "compromisuri". Ştim bine că marile conştiinţe ale vremurilor lui Sadoveanu, cele care nu aveau vocaţia martirajului/ vocaţia sinuciderii, aveau de pendulat, până la nefasta decizie (oricare ar fi fost ea), între fascism şi comunism. Sadoveanu a respins cu diplomaţie şi curaj ispita germană ce i-a dat târcoale, cu preţul arderii pe rug a cărţilor sale. În ce priveşte iluzia sa că "lumina vine de la răsărit", scriitorul a cedat impulsului sentimental cu privire la "misiunea sa socială pe care şi-a asumat-o de la început", aceea "de a purta mesajul sufletului colectiv al pămîntenilor umiliţi din care se trăgea prin mama sa": "…sufletul acestor rânduri de oameni ai tristeţii şi ai suferinţei pe care îl aveam în mine ca un venin… mama mea mi l-a trecut mie", afirma cu năduf prozatorul. Putea să însemne "lumina de la răsărit", în conştiinţa scriitorului, speranţa dezrobirii celor pe care-i iubea şi "a căror soartă a deplîns-o neîncetat în opera sa". S-a amăgit în această privinţă (dar nu in toate detaliile ideologiei); şi, odată cu el, jumătate din omenirea planetei. 
        Eu, cititorul de rând al scrisului sadovenian, simt în cărţile sale "vaierul durerii" din inima părintelui lor şi vibrez la orice compasiune a scriitorului cu cei din care mă trag.  Simt, de asemenea, că nu există zăbavă mai sănătoasă pentru sufletele noastre, hăituite de tăvălugul acestei epoci  post-postmoderne, decăt refugiul în cartea sadoveniană, unde tot zbuciumul din afară se estompează în "cântecul harfei eoliene, a ţiţerei uriaşe cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de jumătate de veac, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă". În cărţile lui, "toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea ecourilor". Lectura cărţilor lui Sadoveanu îmi dă şi puterea să ignor corul detractorilor săi elitişti şi să realizez că geniul lui Sadoveanu va transcende timpul rătăcirii noastre şi „va dăinui pînă la istovirea timpurilor".
        Iată, suntem, doar la un veac şi aproape jumatate de la răsărirea acestei "planete excentrice" in sistemul nostru solar, mult prea departe, sper cu ardoare, de… "istovirea timpurilor". Fie ca spiritul unicului Mihail Sadoveanu să-i însoţească până la tăcerea cea definitivă pe urmaşii urmaşilor noştri, în frumuseţea și demnitatea matricii româneşti pe care Sadoveanu a impus-o literaturii. 

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Citatele din eseu sunt extrase din vol. Mihail Sadoveanu, "fiul țărăncii" din Verșeni (al cărui coautor și autor de proiect sunt), coord. dr. Vasile Șoimaru, Chișinău, 2015, volum care conține și bibliografia corespunzătoare citatelor. 
 

O taină, dezlegată târziu, a profesorului meu de română de la școala din sat (Sau…O addenda la însemnările monografistului local)

        Despre profesorul meu de română de la școala din sat, Vasile Bodoașcă, care la vârsta maturității târzii semăna izbitor cu celebrul actor francez Fernandel (Fernand Joseph Désiré Contandin), circula zvonul că ar fi fost la tinerețe călugăr. Nu se știa nimic mai mult. Dom’ Vasile, cum îl numeam noi, era un taciturn, rar fiind văzut expansiv în vreun dialog cu ceilalți profesori. Eu aveam însă motive să îl simpatizez. Fiind un copil timid, firav, mă temeam până la obsesie de bătaie, metodă familiară școlii pe vremea prunciei mele. Dom’ Vasile al nostru însă arar folosea instrumente aparținătoare metodei (ne)didactice invocate.

        Întâmplarea a făcut ca, recent, să intru în posesia a două cărți* de convorbiri între preotul-scriitor Constantin  Hrehor și episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților Gherasim Cucoșel Putneanul. Vrednicul de pomenire episcop era vărul vrednicului de pomenire părinte Constantin Movileanu, paroh de-o viață întreagă al Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești. Asta explicând cum au ajuns cărțile amintite în posesia soților ing. Ioan și Maria Movileanu, care cu multă bunăvoință mi le-au împrumutat.

        La îndemnul vărului său mai în vârstă de la Miroslovești, adolescentul predestinat să ajungă unul dintre ierarhii Bisericii noastre și-a început ucenicia pentru viața monahală intrând  ca „frate” (grad premergător celui de călugăr) la Schitul Boureni. Perioada aceasta din biografia arhiereului este relatată succint în ambele cărți menționate, din care aflăm și ceea ce era învăluit în taină, în legătură cu profesorul nostru de română din școala de la baștină.

        Aflăm deci din informațiile strecurate în cele două volume că în adolescență, după absolvirea celor șapte clase din sat, cel care ne-a devenit  profesor de limba și literatura română atâtor generații de școlari mirosloveșteni a fost dat de părinți în grija starețului Schitului Boureni Vartolomeu Bodoașcă, mirosloveștean și el, rudă cu tânărul novice.  La Schit, fratele Vasile avea să-și facă pregătirea pentru intrarea în cinul monahal, în sânul căruia ar fi urmat să viețuiască. A stat aproape patru ani printre călugării Schitului, învățând cântările bisericești cu ieromonahul Vartolomeu Dolha, un călugăr cu școală de cântăreți bisericești și cursuri pregătitoare la Conservatorul ieșean, devenit preot la Catedrala Mitropolitană din Iași, pictor bisericesc, absolvent al Academiei de arte Frumoase. 

        În 1940, fratele Vasile Bodoașcă a fost trimis la Seminarul  monahal de la Cernica, cu obligația de a intra, după absolvire, viețuitor la Mănăstira Neamț, de care aparținea Schitul Boureni. Era asta o convenție acceptată, căci altfel familia trebuia să returneze cheltuielile făcute de Mănăstire cu pregătirea viitorului călugăr.

        Nu știm din ce motiv preconizatul monah a trebuit să rămână în lumea laică. Ceea ce însă e foarte probabil e că Seminarul monahal, integral absolvit, i-a facilitat acestuia, ca treaptă școlară intermediară, accesul la calificarea de  profesor, misiune social-profesională de pe urma căreia am beneficiat noi, copiii satului, întru recunoștință și vie amintire față de profesorul nostru de română.

Gheorghe Pârlea

Foto: Obștea Schitului Boureni (1939). Între viețuitorii ei, și fratele Vasile Bodoașcă, viitorul profesor de română (vezi jos, al doilea din stânga privitorului).

___________________________

*„Mierea din drumul pelinului – convorbiri după vecernie”, Gherasim Cucoșel Putneanul, Constantin Hrehor, Ed. GEEA, Botoșani, 2000

 „Iarba din roata amurgului – alte convorbiri de seară”, Gherasim Cucoșel Putneanul, Constantin Hrehor, Ed. GEEA, Botoșani, 2001