Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

 

Motto: „Când ajungi să crezi că Dumnezeu nu există, nu L-ai căutat destul.” (Anonim)

Ca să aduc și eu un infim omagiu comemorativ poetului basarabean Grigore Vieru, vă voi reconstitui o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratele lui Eminescu” (cum l-a numit poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu.

Desigur, în centrul de interes al istorisirii de aici e mult îndrăgitul poet Grigore Vieru. Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor” de curgere pe Adrian Păunescu, a fost oferită publicului larg de scriitorul Aurelian Silvestru, pare-mi-se în săptămânalul basarabean „Literatura și Arta”. Iată și cele petrecute și redate aici cu temerea că exercițiul meu de rememorare va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa inițială.

Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost onorat cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o festivitate a Academiei, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, ca să-l conducă la Academie.

În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrarea lui de moralist, o propoziție concluzivă, care trebuia să explice într-un fel pricina răutăților: “Dumnezeu nu există!”

Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era). În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut.

Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocară basarabeanului revelaţia cu privire la răspunsul prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului.

Şi, cu străluminarea pe chip, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului, spre nedumerirea lui Păunescu, şi intră din nou în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă, cu un strop de gravitate adăugată blândeţii sale proverbiale, replica cea întârziată: “Domnule frizer, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există, fiindcă nu împiedică răutățile lumii. Dacă-i aşa, atunci nici dumneata, frizerul, nu exişti!... Că uite, fratele meu Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorându-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

Desigur, frizerul va fi înţeles subtilitatea lui Grigore Vieru, anume că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar cu privire la stricăciunea sufletului omului de azi, poetul rostise deja vorbă de năduf, înaintea frizerului și a altor negaționiști, fără a nedreptăți însă Cerul: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”.

Gheorghe Pârlea

DOUĂ FETE ALINTATE ŞI HOTARUL DINTRE SATE

 

(Din memoria satului)

*

Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni, baştina mamei lui Mihail Sadoveanu, era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihail Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzeşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinare. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului, ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.

Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste întruchipat de strană, căci starea ei socială o îndreptăţea. Iar vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite-aşa prinse colţ sămânţa discordiei.

Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului isprava de a unelti la mutarea hotarului dintre sate, astfel încât biserica să se afle pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.

Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor domnitorului, stăpânul moşiei, care nu se dădu în lături de la a încerca vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, ațâțat de vătaful său și atins în amorul domnesc de curajul răzeșilor, ticlui un vicleşug căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc.

Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcop şi sobor de preoţi, cică pentru o procesiune de întărire a hotarului dintre cele două sate, sub motiv că acesta e şters de vreme și vremuri. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereul şi preoţii au sfinţit hotarul cel înnoit, brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi, dar ceva mai departe de cel, pasămite, ascuns de țărna timpului. N-au apucat a deschide gura răzeșii din Mitești spre a da lămuriri asupra locului pe unde au fost îngropați troienii cei vechi, că s-a și invocat blestem arhieresc peste cei care vor tăgădui în a recunoaşte hotarul cel nou. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Și, Doamne-ferește, unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie el şi din Miteştii cei din coasta Războienilor lui Ștefan-vodă, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?! Şi uite aşa, prea-râvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.

(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni)

Gheorghe Pârlea

Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian

Cât de credincios a fost creștinul Eminescu

În zilele acestea am reluat răsfoirea uneia dintre cele două cărți mai vechi din posesia mea care îl au ca autor pe dl. Th. Codreanu. Volumul se numește „Polemici incorecte politic” (Ed. Rafet, 2010).

Cititorului comun (mă identific cu acesta) nu-i sunt chiar accesibile la prima lectură cărțile unui erudit ca Th. Codreanu. Voiam, prin această re-citire selectivă, să revăd (se înțelege că prima lectură n-a dat rezultatele maxime) ce crede savantul de la Huși cu prezență activă la Chișinău despre raportul creștin-necreștin/ credincios-necredincios asupra lui Mihai Eminescu, poetul identificat de T. Maiorescu drept „centrul iradiant al canonului cultural și literar românesc”, calificativ asupra căruia au năvălit (avea să zic tătarii) exponenții noii ideologii culturale, așa-zișii „resentimentari”, promotorii curentului „corectitudine politică” (mă rog, e ceea ce a putut înțelege din asta omul din popor care sunt).

Mobilul revederii numitei cărți în chestiunea invocată provine dintr-o dispută amatoristică, pe Facebook, pe seama „canonizării” lui Eminescu – confruntare în care eu m-am manifestat pasiv la vedere dar implicat activ în sinele propriu.

Nu mi-am propus să dezvolt pe larg aici ce am înțeles eu din re-lectura asupra a ceea ce mă interesa, ci doar să asigur un minim de context pentru ceea ce am dorit expres să fac cunoscut prin această postare.

În exercițiul acesta al meu de a mă lămuri în chestiune, am găsit în carte un citat din Eminescu care mi se pare demn de văzut și revăzut în contextul religiozității lui Eminescu. Consider că respectivul extras spune mult, însă nu totul.

Dar până a reproduce relevantul fragment, iată și, în rezumat sever redus, câteva date intermediate de autorul numitei cărți privind antiteza credincios-necredincios, ori creștin-necreștin cu referire la marele nostru poet.

Analizând critic lucrările în temă ale unor autori – cu precădere interesat de opiniile lui Răzvan Codrescu –, în eseul „Eminescu și creștinismul remanent”, conținut în numitul volum, Th. Codreanu pornește de la caracteristica secolului lui Eminescu, anume ca fiind sub profeția „Dumnezeu a murit”, prin care Nietzsche a intrat în istoria filozofiei, rezultat al loviturii de grație dată creștinismului în secolul anterior de către iluminiști. În aceeași perioadă încep să pătrundă în Europa occidentală și religii orientale, între care budismul și o serie de mitologii gnoze, științe oculte. Ceea ce înseamnă că această „ofensivă asupra creștinismului” nu putea să nu-l influențeze și pe Eminescu. Autorul cărții citează din autorii bibliografiei câteva exemple clare de „contaminare” a poetului în sensul celor de mai sus, exemple care contravin „purității creștine”. Există la autorii aflați în atenția lui Th. Codreanu opinia că știutele considerări ale lui Eminescu de natură creștină n-ar implica credința personală. Autorul însă inserează în antiteză convingerea părintelui Constantin Galeriu, anume că Eminescu avea o profundă gândire teologică. Totuși Th. Codreanu îl aprobă pe Răzvan Codrescu, care consideră că cei care îl vor canonizat pe Eminescu confundă planurile – cel cultural, cu planul religios. Ceea ce înseamnă că de fapt Eminescu nu mai putea fi credincios după normele religioase vechi, venite dinspre teologie, ci într-o formă a gândirii transdisciplinare, care înseamnă a fi simultan dincolo și întru creștinism. Eminescu – ca și Constantin Noica in secolul XX, constată autorul cărții – vede apropierea de Ființă, de Dumnezeu, "din orice direcție".

Și antinomia Eminescu-necredincios, Eminescu-credincios continuă, sub opinia autorului cărții, să co-existe, anume că ambele sunt rezultatul complexității personalității aflate în acest gen de analiză și că, sub efectul răului veacului, a spiritului lui secular, Eminescu "a trăit toate riscurile judecării sale ca necredincios, neabandonându-L, în realitate, pe Hristos". Eminescu „a trăit creștinismul remanent (sub influența experienței creștine din familie – nota mea), iar, în limbajul său filozofic, arheic sau direct din cer".

Și acum, ca să nu mai lungesc modestul meu exercițiu, care, repet, nu e decât o contextualizare minimă (minimă în raport cu acribia abordată de dl. Th. Codreanu în tratarea temei), iată și citatul care m-a acaparat, vizavi de tema enunțată, citat care, deși probă pentru una din părțile conflictului, lasă totuși celeilalte părți deschise porțile disputei:

„ Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

Gheorghe Pârlea

ADDENDA

Aflu dintr-un eseu din Foaie Națională (25 august, 2013), semnat de Stelian Gomboș, că articolul care conține citatul, respectiv, „Şi iarăşi bat la poartă…” a fost scris și publicat sub emoția Paștelui anului 1881, în preziua Învierii Domnului. În eseul lui S. Gomboș este reprodus și un citat din același articol al lui Eminescu, din care se deduce perioada redactării, implicit afectul profund creștinesc al lui Eminescu: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

CÂTEVA CONSIDERĂRI ASUPRA… MASONULUI MIHAIL SADOVEANU

Din afara structurii ei, Masoneria este percepută în tonuri negative – de regulă, ca fiind un conclav parapolitic care servește interese oculte ce ating toate sferele politicului (regional și la scară macro geografică). Acele aspecte masonice care țin de inițierea în cunoașterea profundă (ezoterismul) scapă totuși de la a fi luate și ele în colimator de către criticii bănuitori.

În context, ar trebui să ne tempereze oarecum suspiciunea de vinovăție asupra Masoneriei faptul că destule nume de personalități luminoase ale Istoriei Românilor sunt legate de apartenența la diferite loje masonice. Se spune că înseși succesele lor în pregătirea proceselor istorice benefice națiunii noastre erau potențate de apartenența la Masonerie. Nu-mi propun să dezvolt acest aspect, îmi depășește calificarea (am doar câteva lecturi în temă).

Totuși, am a da o replică celor care, la modestele mele texte dedicate biografiei lui Mihail Sadoveanu (marele prozator descinde de pe meleagurile baștinei mele), au reacționat cu o foarte concentrată aciditate: „… un mason!”

Da, Mihail Sadoveanu a fost un mason de frunte. Dar ce rău a făcut el de pe această poziție n-am putut afla de la acuzatori. Iată ce spune în această speță, întru lămurire, Horia Nestorescu-Bălceşti, supranumitul „istoric al Masoneriei”, autorul volumelor (în număr de trei) Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din Romania: „Crezul masonic sadovenian şi-a rezumat esenţa în patru principii inalienabile: credinţa în Dumnezeu, devotament faţă de Patrie şi Rege, respectul familiei şi al legilor ţării, preocupări de ordin naţional”.

Și apropo de atributul „secret”, asociat Masoneriei, iată o explicație, de o rafinată rezoluție, dată de însuși masonul M. Sadoveanu (Mare Maestru de Grad 33): „Aşa-zisul «secret» al Masoneriei n-are legătură cu sensul vulgar al cuvântului (...) Secretul ei stă în «esoterism». Esoterismul este o doctrină tainică, în înţelesul tainelor religioase; o doctrină superioară tuturor formelor, capabilă, prin unitatea şi generalitatea ei, să concilieze aspectele multiple ale adevărului. E o taină, pentru că nu se învaţă direct, cu mijlocul operaţiunilor mintale obişnuite; este conştiinţa adevărului printr-o pătrundere personală, meditând asupra simbolurilor; ea te duce la sensul profund al lucrurilor, acel care scapă comprehensiunii superficiale.” (Interviu din Adevărul, 16 iulie 1933).

O comentatoare, pe aceeași temă, într-un acces de habotnicie religioasă, se arăta dispusă să ceară excomunicarea mea din rândul creștinilor, fiindcă… „promovez un mason anatemizat de Biserică”, respectiv pe M. Sadoveanu. Habar n-avea (dumneaei) de strânsa legătură a prozatorului cu Biserica strămoșească în timpul și după retragerea lui din activitatea masonică.

Sadoveanu a fost un prieten mult prețuit al mediului ecleziastic, opera lui literară oglindind în termeni pozitivi această lume (implicit învățăturile ei), urmare a contactului direct cu ea. A fost consilier eparhial la Iași și ctitor de biserică (biserica de lemn de la Oașa, construită în 1943 împreună cu scriitorul Ionel Pop). De asemenea, demnitarul Sadoveanu din perioada în care Biserica era ținută într-o severă penumbră a adus acesteia și slujitorilor ei unele servicii notabile, conspirând la asta cu ierarhi ai vremii. Iar în privința experienței sale de mason, dat fiind adversitatea Bisericii față de Masonerie, a făcut penitență, fără să i se ceară asta expres. A trăit o parte din viață într-un habitat monastic, ținea Biblia sub pernă, participa discret la slujbe, a fost surprins rostind pe de rost, la strană, psalmii Utreniei sau cântând (lăcrimând) Prohodul Domnului. Descoperim acestea în cartea „Sadoveanu altfel” a părintelui arhim. dr Mihail Daniliuc, care, dezvăluindu-ne informațiile, încheie concluziv: „Cine se mai poate îndoi de credinţa Ceahlăului literaturii române?”.

În interviul la care am făcut deja referire, Mihail Sadoveanu explica și de ce a intrat în masonerie și cu ce rezultat s-a ales ca fiu al Bisericii: „Generaţia mea a crescut în şcoala materialismului. Când am simţit pustiul acestei doctrine, am cercat să mă orientez către altceva. În Masonerie mi-am întors sufletul către spiritualitate şi Dumnezeu. (...) Negreşit, nu Dumnezeul antropomorf al mulţimilor ignorante, nici cel exclusivist al profesioniştilor; ci Dumnezeul asupra căruia toţi oamenii cultivaţi, de toate rasele şi religiile, sunt de acord (...) Învăţământul meu esoteric mă duce la înţelegerea divinităţii, lăsându-mi liberă forma de exprimare. Mai mult: îmi cere să rămân în tradiţia neamului meu. Practica mea personală este deci ortodoxia”

Aici ar mai trebui adăugat că Mihail Sadoveanu s-a născut cu o anume predestinație în a fi un bun fiu al Bisericii creștine, căci a primit botez îndoit. Mai întâi în rit catolic, apoi în rit ortodox. Tatăl, prieten cu preotul catolic din Pașcani, a ales discreția acestei mici comunități confesionale ca să estompeze eventuala vâlvă pe seama nașterii copilului său în afara căsătoriei. Mama însă, în conspirație cu bunicii materni, l-a botezat (la câteva zile) în legea strămoșească, în bisericuța ortodoxă din Verșeni/ Mitești. Lăcașul istoric e încă frecventabil, cu cristelnița la vederea vizitatorului. Rezultă, poate, și din asta, caracterul ecumenic al manifestării creștinului Sadoveanu, o caracteristică consolidată și de experiența de mason, căci Masoneria, înlăuntrul ei, împăca credincioșii de diferite confesiuni.

Așadar, se cuvine a mai tempera, măcar pe palierul masonic, fluxul de răutate asupra lui Mihail Sadoveanu, emblematicul nostru prozator.

Gheorghe Pârlea

ANIVERSARĂ

 

OMAGIU

Şoimul cu glia-i scumpă peste Prut –     

Orheiul îl cunoaşte de demult –   

Iubirea-şi cântăreşte azi în sine,

Măsură dând averii strânse-n zile.

Adună azi din drumuri răscolite

Rodirile-i, cu osteneală rânduite,  

Urzind însă avid la altă împlinire.  

Vlăstar de viţă bravă, strămoşească,

Ales din codrii vajnici de goruni,

Stejar crescut în seva-ţi românească,

Inelele  mereu să ţi le-aduni,

Lăsând  în trunchiul Neamului străbun

Eterna lui plămadă de Român!

Gheorghe Pârlea

(În numele prietenilor de la Năvrăpești-Miroslovești, baștina  strămoșilor Șoimaru din Basarabia.)

DE CE SCRIU?...

Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani", vol. 4, Gheorghe A. Stroia, Ed. Armonii Culturale, 2018:

4. Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

Gh. Pârlea. Eu nu m-am întrebat niciodată de ce scriu. Așa că mă văd nevoit să reflectez acum la asta. În ce mă privește (și nu cred că sunt un caz particular), există parcă în ființa mea un resort interior care ar avea componente mecanice, controlate de un dispozitiv automat; a se înțelege deci că nu sunt eu, persoana biologică, permanent la comandă. Asta, fie din când în când, fie în perioade compacte, atunci când apare „stimulul” ce declanșează „reflexul condiționat”. Și, de aici încolo, „mecanismul” eului meu, „programat”, își exercită funcția. Desigur această „mecanică” personală a scrisului nu e atât de mecanicistă pe cât o exagerez eu. Conștientul – controlul rațional asupra actului scrisului – preia comanda de la „pilotul automat” imediat după ce se declanșează punerea în funcțiune a angrenajului care răspunde de procesul scrisului. Iată, ce mă motivează să... scriu. Dacă la întrebarea de bază abia acum am întremat un răspuns, am deja de mult timp formulat răspunsul la o întrebare conexă celei principale: „De ce îți publici scrisul?”. Întrebarea aceasta a fost una obsedantă pentru mine – și încă mai are „sechele”.  Formația mea cultural-instituțională e una modestă, a unui învățător format la școala pedagogică de tranziție – de la cea haretiană, cu ecou prelungit în tot interbelicul, la cea aflată sub regimul dejist, apoi ceaușist. S-a întâmplat asta la Bârlad, unde Gheorghe Gheorghiu-Dej mutase Școala Normală de la Iași, într-un complex-mamut, pregătit inițial pentru învățământul militar. Am ajuns la Bârlad prin transfer „de necesitate” de la Liceul "C. Burcă" („teoretic”) din Pașcani (era criză mare de învățători în școlile din Moldova). Orașul acesta însă avea Teatru de Stat („V.I. Popa”) și Muzeu („V. Pârvan” ) de anvergura celor din marile centre culturale ale țării. Așadar, dincolo de școala de specialitate, orașul oferea elevilor lui un bogat parcurs cultural de dezvoltare personală. Rămân însă în ochii celor care mă judecă – prin prisma scrisului meu – ca un simplu învățător (și încă unul rural, pe deasupra). Cei care mă publică în presa scrisă sau electronică, știindu-mi profesia, adesea mi-o „cosmetizează” terminologic, numindu-mă „profesor” (cu toată opoziția mea). Anticipând contradicția dintre tipul de „instrucție” care mi-a acordat statutul socio-cultural și cel care domină lumea scriitorilor, mi-a fost greu să mă decid în a da văzului public exercițiile mele. Am făcut-o totuși. Conștientizez că nu fac rău nimănui prin faptul că îmi caut confidenți ai trăirilor, percepțiilor, reprezentărilor, reflecțiilor mele, ca persoană distinctă de celelalte. Fiecare suntem expresia unei unicități, un produs original al Creației, asupra căruia au lucrat (instituțional sau autodidactic) agenții umani ai culturii (tradiționale și livrești) care ne include, rezultând din asta  un exponent cu „amprente” proprii, deci demn de cunoscut. În acest context, fiecare aducem ceva nou în spațiul în care cititorul, și numai el, decide dacă oferta conține sau nu „noul”. Și o face simplu, prin a declanșa lectura asupra respectivului autor (ca etapă necesară), a o întrerupe apoi, după o dezamăgitoare parcurgere parțială, sau, în cazul fericit, a o parcurge integral, dacă se înfiripează o motivație. Ce lezare poate aduce asta celor care reclamă vehement "inflația de scriitură"?! Din contra, li se face un serviciu, punându-le, comparativ, în lumină valoarea. Asta m-a determinat deci să scriu și să public – ce-i drept, cu sfială și atât cât îmi pot permite.

N-am găsit un sicomor în care să mă urc, spre a-l putea privi pe Părintele Dr. Dumitru Ichim

În zilele din coada lunii octombrie, anul curent, un mare poet, doct în Teologie, născut și crescut pe plai românesc, dar desăvârșit ca Om al Terrei în SUA și Canada, a traversat Oceanul și s-a întors Acasă pentru o fulgurație de timp. A făcut asta la o târzie chemare lăuntrică, favorizată în împlinire de către unul dintre fiii săi, medic cu notorietate în SUA (fiul pentru care părintele său ne-a cerut disperat să ne rugăm la Cer întru salvarea lui din mrejele perfidului SARS-CoV-2)

Îl știu relativ bine pe Poetul-Teolog, însă exclusiv pe cale virtuală, iar asta, nu mai mult (nici mai puțin) decât stă în modesta mea putere de cuprindere a incomensurabilului întreg ființial ce desemnează personalitatea Părintelui Dr. Dumitru Ichim. Mă știe și Sfinția Sa – mai precis îmi știe micimea, pe care nu numai că mi-o tolerează, ci mi-o și ajustează pe ici-colo, numindu-mă… „dragul meu prieten și poet”.

Înțeleptul cu Har poetic ce-și are traiul în Canada, unde și-a creat o mică Românie, respectiv Centrul Cultural Românesc din Kitchener, a fost în zilele acestea la o azvârlitură de băț de baștina mea. Am avut chiar impresia că-i simt boarea răsuflării și bătăile inimii.

Dar… Dar, nevrednic cum sunt într-ale faptelor mari, nu am reușit să-i ies în întâmpinare. Sfiala în a o face mi-a blocat toate mijloacele care mi-ar fi intermediat asta la Iași sau la Târgu Neamț, localitățile cele mai facile pentru prezumtiva mea întâlnire cu dragul nostru Părinte-Poet Dumitru Ichim.

Mi-am imaginat, în vâltoarea frământărilor mele de context, că Părintele ar putea trece, de la Târgu Neamț către meleagul său natal din arealul Bacăului (Dărmănești), chiar prin satul meu. Și, numaidecât, însoțit de mulțimea de admiratori virtuali, disimulați în persoane întrupate. Am întrevăzut alaiul și, într-un impuls indus de un pasaj din Cartea în cunoașterea căreia Părintele excelează, m-am precipitat, captiv imaginarului, să găsesc un sicomor în care să mă urc, spre a-l vedea în deplina alcătuire ființială pe cel pe care îl știu doar din fotografii. M-am închipuit a fi un Zacheu, că și eu sunt mic de statură precum personajul biblic. Însă unde să găsești un smochin gigant în ecosistemul moldav? Și am rămas doar cu această iluzorie soluție de împlinire a ceea ce deja am ratat.

Dar e mai bine așa, îmi zic consolator. Căci nu întâlnirea cu entitatea biologică a Părintelui-Poet ar trebui să primeaze pentru mine, anodinul, ci contactul cu spiritul său nobil, cu viul lăuntric al Părintelui-Poet, insuflat de Duhul Sfânt cu harul poetizării Cuvântului întrupat, poetizare săvârșită prin pârghia oferită de graiul Românilor – „…Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”, statuează întru eternitate Părintele-Poet Dumitru Ichim.

Și totuși… Și totuși, iată, inima-mi se manifestă în opoziție cu raționalul. Proximitatea aflării Părintelui Dumitru Ichim în arealul baștinei mele ar fi putut împlini dorința mea expresă de a simți pe creștetu-mi dezgolit, întru binecuvântare, căldura fizică și energia spirituală a mâinii Părintelui, a dreptei sale care ține, alternativ, Potirul și Condeiul. Așa că o vreme voi purta povara unei neîmpliniri sufletești pe care, iată, am mărturisit-o aici, ca s-o pot purta apoi mai ușor.

Gheorghe Pârlea