(Din memoria satului)
*
Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni, baştina mamei lui Mihail
Sadoveanu, era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihail Sturza, iar
satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzeşească. Pe vremea aceea, biserica
la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde
îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinare. Şi preotul, şi vechilul
boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la
Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc
pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit:
preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului, ci pe al
răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.
Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste întruchipat de strană, căci starea ei socială o
îndreptăţea. Iar vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără
spor. Şi uite-aşa prinse colţ sămânţa discordiei.
Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară
însă îi păru vechilului isprava de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât
biserica să se afle pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte
aproape de biserică.
Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor domnitorului,
stăpânul moşiei, care nu se dădu în lături de la a încerca vigilenţa
proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile
hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului
Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo
înţelegere cu răzeşii, ațâțat de vătaful său și atins în amorul domnesc de
curajul răzeșilor, ticlui un vicleşug căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut
găsi ac de cojoc.
Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcop şi sobor de preoţi, cică pentru o procesiune de întărire a hotarului dintre cele două sate, sub motiv că acesta e şters de vremuri. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereul şi preoţii au sfinţit hotarul cel înnoit, brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi, dar ceva mai departe de cel, pasămite, ascuns de țărna timpului. N-au apucat a deschide gura răzeșii din Mitești spre a da lămuriri asupra locului pe unde au fost îngropați troienii cei vechi, că s-a și invocat blestem arhieresc peste cei care vor tăgădui în a recunoaşte hotarul cel nou. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Și, Doamne-ferește, unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie el şi din Miteştii cei din coasta Războienilor lui Ștefan-vodă, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?! Şi uite aşa, prea-râvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.
(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni)
Gheorghe Pârlea
Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu