Bunicul și… haiducul

 

(Din mapa monografistului local)

În satul meu, copilăria mi-a imprimat în memorie, între altele, și numele Coroi. Îl purta ultimul haiduc moldav. Pesemne haiducul acesta  a ușurat de ceva bunuri și pe moșierul Dimitrie-Mihail Sturza, cel cu moșie și în satului meu. Altfel nu se explică rezonanța numelui haiducului în satele de pe valea din avalul râului Moldova, căci el haiducea mai ales pe meleaguri botoșănene. Sau se va fi povestit, poate, despre el la Hanu Ancuței, de unde știm că Mihail Sadoveanu își extrăgea substanța cărților sale cu haiduci. Pe haiducul său de la Han însă îl chema Haralambie, nu Coroi.

În sat, un vecin de-al meu, om aspru în purtare, avea porecla Coroi. Când adunam informații pentru monografia comunei mele, l-am întrebat pe unchiul meu dinspre mama, bătrân cu memorie bună, ce legătură are săteanul acesta cu haiducul Coroi. „N-are nicio legătură, nepoate”, îmi zise el. „Nici măcar nu-și merită porecla. Coroi nu era un om rău. Era haiduc, iar haiducii erau oameni buni, că luau asupra lor năduful celor obidiți. Dar îți voi zice eu îndată și ce mirosloveștean a avut de-a face cu haiducu’ Coroi, fără să știe însă că e chiar omul cel căutat cu sârg de jandarmi. Ghici cine-i?… Că-i unul din cimotia noastră… E chiar bunicul tău!”, exultă moș Manole al meu, spre a puncta surpriza.

Iată și povestea legăturii episodice a bunicului meu cu haiducul Gheorghe Coroi, poftit la ștergarul lui cu merinde, întins lângă miriștea boierului cu moșie în câmpia Bahluiului. În prima jumătate a sec. al XX-lea, sătenii mei înjugau boii la carele lor cu roți de lemn, și porneau, în caravane, spre moșiile de la câmp, unde se tocmiseră cu arendașii să execute secerișul orzului și al a grâului, pentru simbrie în bani și oarece tain în mălai și o bucată de caș. Era calea prin care acești țărani cu pământ puțin își puteau plăti impozitele și acoperi nevoile casnice. În șirul acesta de care s-a aflat în multe veri și bunicul meu, tatăl mamei.

Într-o vară a celui de-al patrulea deceniu al veacului deja amintit, secerătorii sezonieri de pe moșia unui boier din câmpia Bahluiului se retrăseseră la o margine de lan pentru hrănirea ostenitului lor trup. Bunicul și membrii familiei sale tocmai se așezaseră în jurul ștergarului întins pe un pâlc de iarbă de lângă miriștea rezultată din osârdia lor de secerători. N-apucară a lua prea multe îmbucături, când un străin își lasă umbra trupului peste mămăliguța lor de lângă boțul de caș și două-trei cepe. Se făcu schimb de binețe, după care străinul intră în vorbă cu pâlcul de secerători. Întrebă de condițiile în care ar putea intra și el în slujba asta sezonieră la boier, despre unde se află locul în care se poate tocmi, de unde se ia simbria și alte câteva curiozități ce păreau firești. Văzându-l ca pe unul de-al lor, bunicul chiar îl pofti la ștergarul său cu merinde. Străinul însă se arătă preocupat de punerea cu grabă în fapt a celor pentru care a depănat atâtea întrebări. Mulțumi secerătorilor cu vechime și plecă.

Ceva mai încolo de locul întâlnirii cu vorbărețul de ocazie, câteva perechi de ochi dintr-o altă ciotcă de secerători observară că aceluiași străin îi scăpă ceva din buzunar. Un băiat de vreo 12-13 ani îl strigă din urmă: „Bădie, ți-o chicat ceva din buzunar.” Cel ce păru neatent cu lucrurile sale îi răspunse copilului cu un oarece subînțeles: „Eu n-am avut nimic în buzunare, băiete!” Și plodul pălmașului se repede să vadă ce i s-a năzărit. Era un șumuioc cu câteva bancnote mari, legat cu o ață. Cică ar fi fost prețul unei junici de peste un an.

A două zi, miriștea țăranilor de la malul Moldovei se umplu de jandarmi, unii, veniți călări, alții – pedeștri. Erau însoțiți de boier și arendaș, iar un jandarm călare întreba, din ceată în ceată, unde-s cei de la Miroslovești. Se aflase că aceștia – și Pintilii al lor – au fost văzuți împreună cu cel care în noaptea abia trecută a prădat la locul unde arendășia își încropise aria și sediul de sezon. Aveau acolo plata pentru secerători și cașurile pentru tainul tocmit cu aceștia. Te miri cum, hoțul îi legase fedeleș pe cei doi paznici, iar el își făcu treaba cu spor. Pe lângă asta, urmele unei căruțe dovedeau că tâlharul nu era unul de rând și că avea complice. Desigur, bunicul chemă repede martori dintre secerătorii adunați la ancheta ad-hoc din câmp, spre a dovedi că el a fost doar unealta întâmplării, că era doar unul dintre cei din calea hoțului. Arătă că acel necunoscut bănuit a fi hoțul a mai zăbovit și la alte pâlcuri de secerători, cu întrebări aparent nevinovate și că el, presupusul complice, e cunoscut de consătenii săi, aflați de față, ca om așezat la casa lui, cinstit și secerător cu vechime la boierul păgubit.

După anchetă temeinică, s-a dovedit că tâlharul n-a fost altul decât Gheorghe Coroiu. Haiducul, prins de câteva ori de jandarmi dar scăpat, și-a mărturisit într-un final isprăvile haiducești, între care și prădarea boierului cu secerători veniți din valea Moldovei. În 1936, procesul lui Coroi și al complicilor săi, desfășurat la Bacău, a devenit un eveniment național. Bacăul ajunse centrul de interes al presei. Au fost angajați în proces circa 500 de persoane: oficialii procesului, incriminații, și martorii aduși într-un tren cu cinci vagoane și cazați la o unitate de jandarmi. Presa a dat o conotație socială evenimentului, dar și suspectându-l pe haiduc că ar fi mai degrabă un mafiot de genul celor din SUA, susținut de unii potentați ai timpului, între care omul politic A. C. Cuza.

Cel mai probabil, Gheorghe Coroiu a fost un haiduc întârziat, nu tâlhar în înțelesul comun, cu empatie pentru cei obidiți, el însuși victima unor abuzuri ale reprezentanților administrației locale. A prădat dar n-a ucis. A fost condamnat, după șaisprezece zile de dezbateri, numai la cinci ani de închisoare, spre stupoarea clasei sociale din rândul căreia haiducul își alegea victimele. După ispășirea pedepsei se presupune ca a fost racolat în serviciile secrete ale regimului comunist. Un sătean care l-a cunoscut bine încă din tinerețe le-a destăinuit prietenilor că l-a revăzut îmbrăcat în uniformă de ofițer de jandarmi. După război, nu s-a mai aflat nimic despre el. Se presupune că a murit pe Frontul din Răsărit.

Gheorghe Pârlea

Foto: Gheorghe Coroi(u) – se zice că e ultimul haiduc