Motto: „Când ajungi să crezi că Dumnezeu nu există, nu L-ai căutat destul.” (Anonim)
Ca să aduc și eu un infim omagiu comemorativ poetului basarabean Grigore Vieru, vă voi reconstitui o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratele
lui Eminescu” (cum l-a numit poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a
avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu.
Desigur, în centrul de interes al istorisirii de aici e mult îndrăgitul poet
Grigore Vieru. Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor” de curgere pe Adrian
Păunescu, a fost oferită publicului larg de scriitorul Aurelian Silvestru,
pare-mi-se în săptămânalul basarabean „Literatura și Arta”. Iată și cele
petrecute și redate aici cu temerea că exercițiul meu de rememorare va ştirbi din
coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa inițială.
Se ştie că, în 1990, Grigore Vieru a fost onorat cu însemnele titlului de
Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa
la o festivitate a Academiei, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se
bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai
mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru
întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua
de aici, ca să-l conducă la Academie.
În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului
asupra dezamăgirii lui în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia,
crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se
elibera de frustrarea lui de moralist, o propoziție concluzivă, care trebuia
să explice într-un fel pricina răutăților: “Dumnezeu nu există!”
Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului
replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era). În sfârşit,
plăti manopera şi ieşi abătut.
Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se
revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi
numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui
Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocară basarabeanului
revelaţia cu privire la răspunsul prin care se impunea corijarea concluziei
filozofale a frizerului.
Şi, cu străluminarea pe chip, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului, spre nedumerirea lui Păunescu, şi intră din nou în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă, cu un strop de gravitate adăugată blândeţii sale proverbiale, replica cea întârziată: “Domnule frizer, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există, fiindcă nu împiedică răutățile lumii. Dacă-i aşa, atunci nici dumneata, frizerul, nu exişti!... Că uite, fratele meu Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorându-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.
Desigur, frizerul va fi înţeles subtilitatea lui Grigore Vieru, anume că a
nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar cu privire la
stricăciunea sufletului omului de azi, poetul rostise deja vorbă de năduf, înaintea
frizerului și a altor negaționiști, fără a nedreptăți însă Cerul: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n
Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”.
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu