Legenda care leagă întemeierea voievodatului moldav și de satul Boureni consacră în uz toponimul Moldova. Mai întâi, conform legendei, Moldova a devenit hidronim, căci râul a primit nume de la Molda, tovarășa de vânătoare a voievodului maramureșean Dragoș, cățeaua înecată în apa învolburată în timp ce traversa râul în urmărirea bourului, sau poate chiar în înfruntarea ei cu fiara uriașă.
Hidronimul Moldova
va fi transferat apoi țării abia întemeiate, de fapt o marcă (termen folosit de unii istorici, dar neconform, după alții),
un fort (în alt înțeles), căpitănie, poate o cazarmă, ca pavăză ungurească asupra incursiunilor tătărești.
Această entitate cu rol militar, subordonată regelui Ungariei, avea o zonă de
control extinsă la o regiune cuprinsă între Carpații Răsăriteni și râul Siret,
iar la sud, până spre târgul Roman, spun unii istorici [1].
Totodată, legenda consacră și semnul heraldic
capul de bour, care va dăinui cinci secole pe stindardul Moldovei, iar apoi,
trecut în cel al României rezultate din unirea provinciilor/ regiunilor
istorice românești. În prezent, heraldicul cap
de bour este inserat și în drapelul părții de vatră românească (Basarabia)
devenită stat, respectiv Republica Moldova.
Desigur, legendele sunt percepute ca povești
care explică ceea ce nu poate fi dovedit cu documente, cu mărturii palpabile,
fiindcă acestea lipsesc. Ele pot avea frânturi de adevăr, dar arar
verificabile. De aici și întrebările: „Oare așa să fie?”, “Nu cumva se poate
demonstra, dacă nu științific, măcar logic, ce e adevăr și ce e fantezie în
legendă?”
Să ne întrebăm așadar și noi dacă
întradevăr toponimul Moldova datează
de pe timpul Descălecatului (lui
Dragoș) și dacă el a luat naștere pe calea etimologică a legendei vănătorii
voievodale.
Istoricii și lingviștii au manifestat
preocupări în sensul acestor întrebări. Unii au considerat că Moldova are în componență vocabula molid, arbore caracteristic cursului
superior al râului [2]. Râul își are izvoarele în Obcinele Bucovinene Feredeu
și Mestecăniș și are bazinul hidrologic preponderent în județele Suceava și
Neamț, zone împădurite (pe teritoriul județului Iași având un curs de doar 30
km, din totalul de 237 km). Dar numai 35% din bazin ar cuprinde și păduri de conifere
[3], deci, concluzionează alți istorici, cade ideea cu molid în componența hidronimului Moldova.
Pare mai plauzibilă presupunerea că la
formarea toponimului Moldova au stat
două cuvinte, unul de origine germanică, mulde/
molde (care înseamnă vale, albie, dar și dig, întăritură
contra apei) și altul din lexicul dacilor, davă, care înseamnă cetate.
Cele două vocabule, împreunate, au dat nume specific unei cetăți situate pe
malul unei ape curgătoare [4].
Pe malul râului care va fi numit mai apoi
Moldova va fi fost o cetate importantă (după Ion
Pachia Tatomirescu, o cetate dacică cu funcție sacră), poate chiar Civitas
Moldavie/ Moldaviensis (în documente maghiare, așezare menționată în anii 1285
și 1300) [5], aflată în zona târgului pe care localnicii îl numeau Baia, unde
Dragoș-vodă și-a stabilit prima reședință și centru al voievodatului său de la
est de Carpați. De la această cetate, existentă (se crede) de cu secole
înaintea Descălecatului care a născut
legenda, râul și-a primit numele de Moldova,
atribuit inițial măcar unui segment al său.
La 1300 este menționat și un antroponim
cu vocabula aproximativă Moldova [6] în componență, anume
Alexandru Moldaovici, menționat la
Liov, ca negustor din orașul Molda (Baia).
Iată că și numele cățelei lui Dragoș are o antedatare, în varianta toponimică a
localității (pe atunci, minere) Baia .
Pe această temă există și o variantă pusă
pe seama combinației davei dacice cu
un cuvânt din lexicul slavilor de vest (din Slovacia și Cehia), care, ca și
populațiile germanice, se aflau în vecinătatea dacilor. Slavii de vest au în uz
și ei mold/ muld pentru unele elemente hidrologice [7].
Costache Negruzzi era de părere că numele Moldova a fost atribuit de romani mai întâi unui anume teritoriu
(partea subcarpatică de la răsărit a Daciei), în varianta Mollis Dacia/ Mollis Davia
cu înțelesul de Dacia Frumoasă/ Plăcută,
și apoi sintagma, unificată într-o vocabulă (Moldavia/ Moldova), a
trecut la numele râului [8]. Hidronimul este atribuit apoi și regiunii/
voievodatului.
Din
cele de mai sus se desprinde totuși o concluzie care contrazice legenda măcar
în privința existenței variantelor toponimice apropiate de toponimul Moldova încă de dinaintea Descălecatului
lui Dragoș din Maramureș – nu din Giulești, nici din Bedeu (azi, Bedevlia în
Maramureșul din Ucraina), fiindcă istoricii încă nu s-au pus de acord cu acel
Dragoș dovedit că i-a avut urmași pe Sas, fiul, și pe Balc, nepotul [9].
Ar mai fi de consemnat că lingviștii au găsit, în documente vechi, și variante românești ale vocabulei-rădăcină pentru Moldova, ca substantive comune: moldă, cu sensul de munte, și moldău, cu înțelesul de deal. [10], asta ducând, prin deducție, și la probabilitatea ca toponimul Moldova să aibă în structura lui etimologică o vocabulă neaoșă din perioada străromână, din acele veacuri ale primului mileniu d. H., când s-ar fi structurat limba română.
Gheorghe Pârlea
Observație: Textul este un extras dintr-o lucrare monografică (care mă are ca autor) dedicată satului Boureni, areal în care cronicarul amplasează vânătoarea legată de legenda Descălecatului moldav.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu