(În fotografie: Generalul Mărdărescu, comandantul trupelor române care au intrat in Budapesta în august, 1919, după Întregirea Neamului)
Cum au ridicat românii opinca pe
Parlamentul de la Budapesta în 1919.
Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi-i redau aici descrierea făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul
ocupaţiei româneşti (provizorie) a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut
iniţial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea
cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto), “Campania pentru desrobirea
Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub
titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte
mărturii”, 2010.
Generalul Mărdărescu, 1919, Budapesta
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători.
Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la
Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a
văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul
acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe
ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să
pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor
ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi
să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât
steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca
răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în
capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă
vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de
preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în
metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi
neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca
fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al
catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub
călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme,
pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care
totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…”.
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de
dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul
Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul
unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine,
şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de
el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi,
apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat,
încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului
unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot
dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică
lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care,
fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia
magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi
sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de
viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte
inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi
s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul
de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! – O! i-aş
fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi – poate, i-aş fi luat de gât şi
i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului
Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care
fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a
făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i
umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui
simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că
sunteţi aici…”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul
Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în
faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit
de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava
lui.
L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am
dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe
căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam,
cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea.
Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în
fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi
mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia
mijea o mustaţă roşcovană – un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană,
iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de
petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai
japonez fanatic.
O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe
gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o
cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste
tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de
schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe
care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul
coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de
pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate,
dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai
căpătat rănile? În ce lupte?…”
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari,
la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general,
am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul
isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace…
şi nu mă las nici mort!…”
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu,
căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi
răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără
că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al
zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se
poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru
ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor.
El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să
poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai
departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
“Huzarul Negru”, 1926
Articol îngrijit de:
Cristian Negrea
Bibliografie (surse):
• Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010
• Istoria md.
NOTĂ:
Am preluat acest articol din
„Basarabia literară” (online). „Povestea” de mai sus (evident, reală) este
expresia spiritualităţii (ingredimentată cu umorul specific românului) omului de jos, de la talpa Ţării. Poate că dacă eroul povestirii n-ar fi fost sergentul oltean Iordan (cu numele Scăldătoarei Fiului lui Dumnezeu), în locul lui ar
fi fost un ardelean cu numele Mureşan, sau un moldovean cu numele Pruteanu, ori
cu numele bunicului meu, Vasile Pintilii (învingător şi supravieţuitor la Mărăşeşti)
sau cu numele Mitriţă Sasu, fratele bunicii (dacă n-ar fi căzut eroic la
Mărăşeşti).
Mă
gândesc însă, în paralel, şi la cei care, în vremurile noastre, dispreţuiesc
visceral „masele”, la aşa-zişii „boieri ai minţii” (intelectualii de elită,
acei care nu coboară din „turnurile lor de fildeş”), la „paşoptiştii”
postdecembrişti şi postmodernişti, şcoliţi în Occident (dispreţuitorii „vulgului”),
la cei care au uitat simplitatea propriilor bunici şi străbunici (de-or fi fost
români), simplitate regăsită în cei care fac pâinea azi ori clădesc vilele
îmbuibaţilor cu carte sau fără carte, pe te miri ce răsplată. Chiar credeţi că
a putut degenera ADN-ul sergentului Iordan şi al căprarului Bivolaru până la
atât încăt să le fie calificaţi urmaşii drept nişte „omuleţi patibulari” cu
„substanţa tarată”? O, iartă-i ,Doamne, că nu ştiu ce fac! Cărţile?... Vor fi fiind şi
cărţi care... prostesc, dacă ele, cărţile, sunt de vină.
.jpg)
