Apel către mirosloveştenii mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti

Dragi mirosloveşteni  mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti,

          Ştiu sigur că sentimentul pe care îl nutriţi faţă de baştină – în cazul nepoţilor, faţă de satul cu ograda bunicilor, în care v-aţi petrecut vacanţele – e starea de suflet cea mai vibrantă şi mai durabilă. Măcar din constatările mele de internaut pot afirma asta, căci vă simt vibrând de emoţie atunci când comentaţi postările care au ca obiect o imagine sau o informaţie ce atinge locul primelor experienţe de viaţă ale dumneavoastră, cele legate de familie, şcoală, Biserica încreştinării…

          De circa o lună de zile, mirosloveştenii rămaşi la baştină împlinesc  singuri o misiune lăsată de bunicii şi străbunicii noştri, anume o restaurare complexă a Bisericii „Sf. Treime”, lăcaş de închinare devenit secular, căci perioada construcţiei cuprinde aproape în întregime cel de-al doilea deceniu al secolului trecut.

Restaurarea Bisericii implică lucrări de consolidare la fundaţie şi ziduri şi înlocuirea acoperişului în toată alcătuirea lui, ceea ce determină un efort financiar peste puterea localnicilor de a-i face faţă. Am reuşit până acum să achităm doar aproape un sfert numai din prima etapă a lucrării, cea legată de consolidarea fundaţiei, dar calea de străbătut… „înainte mult mai este”, precum spusa din poveste.

          Aşadar, dragii noştri mirosoveşteni – cei nedezlegaţi cu totul de locul originii dumneavoastră –, în măsura în care simţiţi acest efect misterios al apartenenţei la un anume spaţiu restrâns, unde vă ştiţi mormintele celor pe care îi moşteniţi, şi dacă starea materială vă permite, vă rugăm să rezonaţi la apelul nostru frăţesc de a contribui cu obolul dumneavoastră, după posibilităţile proprii, la uşurarea poverii noastre. O puteţi face prin donaţii la Bancpost, în contul Parohiei "Sf. Treime" Mirosloveşti, jud. Iaşi (cont înfiinţat la Agenţia Bancpost Paşcani), IBAN:  RO57BPOS24306107136RON01

Mulţumiri adânci!

Gheorghe Pârlea, Ioan Gospodaru, epitropi parohiali,

în numele Consiliului parohial al Parohiei „Sf. Treime” Mirosloveşti, judeţul Iaşi şi cu acordul părintelui-paroh Liviu Siminciuc

Catrene epigramatice, de Mărțișor

De Mărțișor, unor epigramiști   

  

Eu ce să vă doresc, de Mărțișor?  

Ceva ce-n iarnă v-a lipsit mai tare:   

S-aveți vigoarea pomilor în floare   

Și-un zvâc primăvăratic… la umor!  

  

***  

Unui holtei dedat la “crudități”   

  

Cruditățile-s deliciul,  

Dacă știi să ții măsura.   

De n-o ții, suporți supliciul:  

O să-ți… strepezească gura.  

  

***  

Fesul si căciula  

  

De mulți nu se prinde hula:   

“Interesul poartă fesul”.   

Altii-s celorlalți reversul:   

“Își fură singuri căciula”.  

  

***  

Unuia care-și afișează erudiția  

  

A citit mii de volume;  

Cică toate, câte-n lume –   

Nu și “cartea” cea sfătoasă:  

Șapte anișori de-acasă.  

  

***  

Unui condeier corigent la ortografie   

  

Chiar și când e agramat   

Condeieru-i tare-n sfat:   

“Numai cel care nu scrie  

E as la… ortografie”. 

Sfinţii cei zugrăviţi sau încrustaţi în piatră şi lemn, înviaţi de ochiul magic al maestrului basarabean Pavel Bălan

          La unul din cele zece evenimente care mi-au prilejuit, în ultimii trei-patru ani, aflarea în compania unor aleşi oameni de cultură basarabeni, mi-a atras atenţia un bărbat care surclasa asistenţa prin alura zveltă, de sportiv aflat în retragere. Talia sa înaltă îmi releva de la distanţă, în mulţimea care popula încăperea cu pilaştri a Bibliotecii Municipale din Chișinău, podoaba capilară grizonată, tunsă scurt şi cu densitatea neafectată, în ciuda încadrării pe care i-o făcusem spontan în categoria sexagenarilor. I-am remarcat şi mustaţa, aflată în acelaşi ton cromatic cu freza şi dimensionată în aşa fel încât să n-o pot asemăna nici cu a lui Emil Racoviţă, nici cu a lui Iuliu Maniu, repere populare care-mi apărură spontan în minte, ca termen de comparaţie. Şi fiindcă prin însuşirile acelei părţi a corpului care îi stă trupului pe umeri bărbatul acela distins semăna cu basarabeanul aflat lângă mine (şi apropiat mie în cele ce leagă spiritual o relaţie), respectiv dr. Vasile Șoimaru, l-am întrebat precipitat dacă nu cumva domnul acela e chiar fratele său. Hazardarea la această supoziţie, infirmată cu un zâmbet mijind de sub o altă mustaţă, se sprijinea pe încă un argument: prezenţa comună a celor doi în fotografiile pe care le-avusesem sub priviri anterior. 

          Aşa am început să aflu primele date biografice despre ilustrul basarabean pe care l-am remarcat iniţial ca pe un bărbat în care intuiam o persoană ce depăşeşte condiţia omului comun. Şi ochii mei de sătean abia scos în lumea mare (Chişinăul e al doilea oraş româneasc, imediat după Bucureşti, ca mărime), dar trecut prin anii unei vieţi aflate la apusul calendaristic, au filtrat bine lumina răsfrântă asupra chipului aflat în centrul meu de interes. Doar asupra vârstei celui aflat sub analiza mea spotană m-am înşelat, căci persoana căreia, cu numai trei ani în urmă, îi prognosticam o vârstă între 60-70 de ani, face în luna iulie a anului curent primul pas orar în cel de-al optulea deceniu al parcursului său de viaţă. Dar sunt gata să pariez, legat de eşecul aprecierii mele asupra vârstei sale, că nu ar da nimeni crezare acestui detaliu cronologic care îl vizează pe alesul meu personaj, dacă nu ar avea sub priviri legitimaţia celui care înşală ochiul. Ba şi aşa, te-ar duce gândul la ideea că până şi în cele mai sigure acte civile se pot strecura erori.  

           Domnul Pavel Bălan, că despre dumnealui este vorba, e maestru al artei cinematografice, operator de imagine, discipol al cineaştilor ruşi de la celebrul studiou “Mosfilm”. Dar nu pitoreasca sa profesie, cinematografia, e motivul exerciţiului meu de comunicare aici, ci efectul asupra mea rezultat din pasiunea maestrului pentru ocupaţia sa de suflet, colaterală meseriei de cineast, îndeletnicire practicată liber, solitar de omului debranşat de la mecanismul rigid al profesiei, de la constrângerile muncii în echipă. Multă lume ştie că harnicul şi ilustrul cineast are o sumă respectabilă de filme de lung şi de scurt metraj, prestigioase premii naţionale/ internaţional şi titluri onorabile, aferente recunoaşterii măiestriei în profesie și civismului său. Dar presupun că nu tot atât de multă lume ştie că maestrul Pavel Bălan n-a rezistat tentaţiei de a-şi converti abilităţile profesionale într-un folos care slujeşte inimii sale de bun român, de băștinaș sortit să trăiască sub rânduială străină.  

           Crescut într-o familie de români bine înrădăcinaţi în matricea neamului, care au pus mai presus de cele omeneşti Cerul, lăcaşul Celui care a creat omul şi Neamul în sânul căruia i-a rânduit să vieţuiască, românul basarabean Pavel Bălan s-a hrănit din această noimă de viaţă a părinţilor săi, implicit şi a lui. Cu aparatele sale foto, probabil conţinând inovări abile, conexe cinematografiei, maestrul Petru Bălan a colindat glia moşilor şi strămoşilor săi spre a releva ochilor odihniţi (ai celor fără harul şi puterea lui de dăruire) chipul lumii Cerului, aşa cum a fost închipuit jos, pe pământ, de meşterii cei aleşi de Domnul să zidească, să cioplească, să zugrăvească lumea nevăzută a Sa. Şi, ca văzând noi toate acestea, să ne minunăm de câtă avere a făcut poporul român din Basarabia (şi din alte locuri străine, unde l-au prins vremurile) din talantul cel propăvăduit în Evanghelia Duminicii a 16-a după Rusalii, talant pilduitor dat în taină creştinului, spre a-l înmulţi în folosul său și al Cetății căreia îi aparține.  

           Eu, fericitul beneficiar al întâmplării de a-l fi întâlnit cu mulţi ai în urmă pe dr. Vasile Șoimaru, un Badea Cârţan al timpului nostru (acesta însă cu şcoală multă, spre deosebire de eroul sibian, dar cu acelaşi zel de bun român, călător prin românimea de oriunde se află ea şi răspânditor de cărţi zămislite în Basarabia), aveam deja în biblioteca mea albumul “Cetățile sufletului – Manăstiri și schituri basarabene”*, operă a maestrului Pavel Bălan, album pe care l-am răsfoit şi sorbit cu privirea şi inima, ca un acont la ce avea să urmeze, fără însă a lega suficient această bucurie de numele autorului. Mi-am dat seama de această şchiopătare a conştiinţei mele de consumator de cultură abia când profesorul Vasile Șoimaru mi-a făcut surpriza, implicit bucuria aproape revelatoare, de a-mi pune în braţe o altă lucrare, ca un liturghier, aparţinând aceleiași specii de literatură imagistică, o operă ce, nu mă îndoiesc deloc, va fi fiind încununarea desăvârşirii în cel mai înalt grad a misiei asumate de dl. Pavel Bălan pe acest tărâm al cunoaşterii prin intermediul imaginii fotografice. Cu câteva luni înainte primisem în dar capodopera osârdiei domnului V. Șoimaru în acelaşi domeniu, respectiv albumul fotoetnografic “Românii din jurul României”, vol II, distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuţii sociologice. Aşa se face că acum mă pot considera proprietarul a două valori patrimoniale româneşti de cea mai înaltă ţinută culturală, care mă împovărează cu temerea că aş putea fi călcat într-o noapte de hoţii de valori din această speţă.  

          Nu m-am învrednicit să dedic un exerciţiu de transpunere în scris a stării de spirit ce mi-a fost indusă de Albumul cu aură academică al dlui dr. Vasile Șoimaru, fiindcă o făcusem cu referire la primul volum. Însă, referitor la albumul “Rugă pentru Neam – Artă moldovenească din veacurile XIV-XX” **, respectiv darul indirect al celebrului cineast, am simţit nevoia imperativă să o fac imediat ce mi-a atins sufletul cea din urmă  imagine dintre rafinatele coperţi pânzate ale acestei perle editoriale, scoasă din adâncimile sufletului maestrului Pavel Bălan. Am amânat însă a da curs acestui impuls, ştiind câtă puținătate ar conţine insignifiantul meu demers, pus în relaţie cu măreţia acestei opere. A venit însă un îndemn din afara fiinţei mele (acelaşi dr. V. Șoimaru) care m-a impulsionat să o fac totuşi, chiar şi sub rezerva că exerciţiul meu de amator în materie nu va însemna mare lucru pentru cei care vor afla de la mine, relativ târziu, vestea naşterii în galaxia noastră culturală (românească) a unei noi stele editoriale, poate printre cele mai strălucitoare. Şi iată-mă aşadar săvârşind cu timiditate, odată cu iluzia că aş fi demn de semnalarea unei apariţii de aşa anvergură, şi un gest de recunoştinţă adus maestrului care mi-a furnizat comoara pe seama căreia eu, ca un trezorier de ocazie ce am devenit, va trebui să însăilez aici inventarul averii dobândite.  

            Opera la care fac referire încununează aspiraţia unei vieţi de om. E o împlinire a sufletului lui Pavel Bălan şi a conştiinţei sale de român aflat în rezistenţă faţă de ameninţarea ruperii definitive a neamului său de rădăcinile strămoşeşti, implicit despărţirii de Dumnezeu, rana cea mai oblintită a acestui năzuitor la dreptate. 

Albumul acesta include în el “ani buni de căutări, nelinişti şi zbucium sufletesc”, ne destăinuie în “Mărturisire” autorul. Şi e “topit în el” şi sufletul celor dragi ai săi, care i-au înţeles zbuciumul, absenţa de acasă și și-au înfrânat temerile legate de soarta pelerinului plecat în misiune autoasumată, ca să recupereze averea spirituală a neamului, expresia talentului oamenilor simpli, dovezile vredniciei păstorilor lor spirituali, ctitori şi propăvăduitori ai Cuvântului de învăţătură pentru suflet. Avea acest pelerin îndemn de drumeţ de la icoana Sfântului Nicolae din casa copilăriei sale şi de la biserica cea din satul natal. Un “Ermitaj” de-acasă, pe care îl dorea extins de la cele văzute în biserica satului de către copilul cel de demult, la un panteon al Neamului, un măreţ muzeu cu imagini care mărturisesc osârdia creştină a înaintaşilor săi. Înaintași vrednici de a da şi buni urmaşi, făuritori de valori ale căror imagini năzuitorul la această măreață împlinire încă nu le văzuse, dar le prefigura revelator chipul. “Nu putea tăvălugul ateu al bolşevismului, cu tot tartorul întunericului de partea lui, să facă una cu ţărâna ceea ce au închipuit, cu talent şi dăruire, bunicii şi străbunicii la baștinile lor ca fiind lumea lui Dumnezeu pe pământ”, îşi va fi zicând cel pornit să confirme asta.  

           Colindând toate satele basarabene şi călcând drumuri străine ca să ajungă la Moscova, Kiev, Lvov, Munchen, Viena, urcând potecile stâncoase ale Sf. Munte Athos ca să găsească mărturiile culturii şi ortodoxiei româneşti trecute dincolo de hotarele gliei namului, Pavel Bălan a reuşit, după ani mulţi de dăruire sufletească şi trudă trupească, să-şi materializeze muzeul cel născut pe cât în minte, pe atât în sufletul său neostoit de setea împlinirii. Desigur, un alt fel de muzeu. Un muzeu într-o Carte, cu ilustrate măiestrite la un standard maximal al ştiinţei şi tehnicii aferente imaginii fotografice. Un muzeu clonat (aş fi bucuros să aflu că în mii de exemplare), un muzeu portabil, precum o biserică pe roţi, despre care se spune că ar fi existat anume la români, pentru a putea fi ascunsă în codri, din calea năvălitorilor barbari.  

           În albumul “Rugă pentru Neam”, autorul a adunat chipuri de cetăţi româneşti, aşezăminte monahale, biserici, icoane, manuscrise, sculptură, frescă, broderie, toate detaliate în cadre măiestre, contextualizate peisajului şi anotimpurilor, parcă smulse locului cu totul, în cele trei dimensiuni ale lor, şi mutate în acest gen de lucrare ce încape într-o desagă. Într-o desagă, parcă anume ca pelerinul să o poată purta în spate, spre a o arata semenilor drept mărturie că minunea la care a fost martor ţine mai mult decât trei zile, cât zice proverbul, şi mai mult decât lunile şi anii în care Pavel Bălan a văzut toate acestea cu cei trei ochi ai săi. Cel de-al treilea, nu atât un produs al tehnicii, cât mai ales un organ ataşat inimii celui menit să aibă harul.  

           Am mai văzut în ilustraţii cetăţile de margine ale neamului, “stâlpi de hotar” la Răsărit, dar în nici una dintre ele nu le-am perceput grandoarea şi specificul arhitectural ca în fotografiile din Albumul lui Pavel Bălan. Am văzut la faţă locului Mănăstirea de la Căpriana, dar n-am ştiut decât vag, până la lucrarea “Rugă pentru Neam”, ce salbă de mănăstiri şi biserici au presărat domnitorii pământeni pe glia Basarabiei şi, implicit, câtă dăruire şi ales meșteșug au făcut posibilă naşterea acestei averi materiale şi spirituale a românilor moldoveni, în special basarabeni. Şi că, acolo unde domnii vremii nu au avut vreo contribuție, creştinii simpli şi-au încropit bisericuţe din lemn, iar cei decişi iremediabil să-şi închine viaţa doar Domnului şi-au săpat cu dalta lăcaşuri de închinăciune în stâncă, dovadă fiind bisericile rupestre de la Țâpova, Saharna, Butuceni. În mănăstirile rupestre scobite în malurile Nistrului, gândea regretatul Andrei Vartic, cu referire la vechimea lor incertă, călugării erau, la nevoie, şi ostaşi la hotar. Și că începutul acestor lăcaşuri săpate în piatră vine de la închinătorii care aveau încă în trup sângele netulburat de amestecurile ce au urmat valurilor de migratori, aceşti monahi fiind chiar primii daci încreștinați.  

           În privinţa bisericilor seculare ale Basarabiei, văzându-le în Album atât de frumos îngrijite, nu poţi să nu observi similitudinea lor sumară în stil. Dar mai ales te întrebi cum au supravieţuit furiei anticriste a bolşevismului!? Ce pavăză au găsit închinătorii lor pentru a le apără?! Să fi fost oare, preţul plătit, doar “schimbarea la faţă” a bisericilor româneşti după chipul lăcaşurilor de închinare ruseşti? N-ar fi fost o plată prea mare, dacă n-ar fi existat, ca supliment la preţ (ba, chiar asta mai întâi), alungarea limbii române din aceste biserici. Dar chiar şi-aşa, limba rugăciunii, oricare ar fi ea, e pe înţelesul lui Dumnezeu! Şi că, la o adică, Tatăl Ceresc ştie numaidecât să tălmăcească orice grai silnic, în graiul inimii neamului silit la rostire străină. Dumnezeu prefigurează ruga creştinului în bătăile inimii atunci când rugătorul priveşte icoana. Poate că tocmai această închinare în graiul inimii, rostire care nu poate fi decât în limba neamului, va fi contribuit la păstrarea limbii române în Basarabia, în cele aproape două veacuri de stăpânire rusească. Privind în Album la imaginea Bisericii “Sf. Teodor Stratilat” de la Soroca, la nobleţea albului pur al chipului ei exterior, mi-am simţit deja inima în rugăciune, iar scrutând o secvenţă de pe bolta Catedralei “Schimbarea la Faţă” din Tighina, mi s-a părut că deodată s-au deschis cerurile, arătându-mi-se lumea de sus a Domnului.  

           O secţiune din “Rugă pentru Neam” e atribuită sculpturii populare dedicate lui Hristos, sculpturi în piatră şi-n lemn plăsmuite de omul simplu cu dalta şi ciocanul. Originalitatea în simplitate a creatorului creştin, prelevată de aparatul lui Pavel Bălan de pe pietrele funerare şi de pe troiţele de la răscrucile de drumuri ne relevă dimensiunea universului artei populare româneşti în cel mai larg câmp al exprimării creatorului din Basarabia – credinţa în Hristos.  

           Ştim din cărţile de istorie despre drama prințesei Elenei (Olena), fiica voievodului ce-şi doarme somnul de veci la Putna, devenită Mare Cneaghină a Moscovei prin căsătorie, dar puţini sunt cei ce au avut sub priviri broderiile inegalabile ale Elenei Voloșenca (cum i se spunea în noua ei familie). Pavel Bălan ne intermediază acest privilegiu, în detalii ce ne dezvăluie expresia absolută a migalei filigranistice, specifică giuvaiergiilor, căci lucrările Elenei sunt executate în fire de aur şi argint. Specialiştii consideră aceste broderii ca fiind primele lucrări de artă laică, ceea ce azi ar fi ca echivalent stilistic tapiseriile artiştilor plastici.  

          Arta excepţională a creatorilor români, oferită facil privirilor noastre prin intermediul Albumului dlui Pavel Bălan, e relevată, în context religios, şi prin miniaturile şi frontispiciile cărţilor liturgice, adevărate bijuterii artistice, tetraevangheliarele cu ferecături în argint şi aur, odoarele bisericeşti (chivote, toiege arhierești), sculpturile în lemn şi metal de pe porţile principale ale Mănăstirilor Muntelui Athos, opere patronate de voievozii Moldovei și executate de meșteri moldoveni.  

         Varietatea tematică şi ingeniozitatea creativă a meşterilor iconari din decursul secolelor ne acaparează atenţia şi mirarea în secţiunea din Album dedicată icoanelor. Deşi se spune că o reproducere (respectiv fotografia) nu poate induce privitorului aceeaşi trăire ca opera originală, noi ştim şi că orice regulă e întărită de excepţie. Măiestria cineastului Pavel Bălan convertită în cea de fotograf are puterea nu doar de a anula diferenţa dintre original şi copie, ci chiar de a inversa regula. Reproducerile sale fotografice, sunt convins, redau detalii pe care, aflat în faţa icoanei originale, privitorul nu le-ar percepe. Icoanele din fotografiile Albumului “Ruga pentru Neam” au puterea de a ne sugestiona tridimensionalul, chiar şi mişcarea. Pavel Bălan e un magician al imaginii, el e în stare să învie sfinţii din icoane, iar pe Hristos cel răstignit în troiţele basarabene, parcă ni-L redă încă viu în trupul omenesc de pe cruce, făcându-ne să-L și auzim, subliminal, rostind tălharului din dreapta Lui: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai”.  

           Albumul “Ruga pentru Neam” al domnului Petru Bălan este o inestimabilă operă patrimonială de natură cultural-spirituală. Forurile îndrituite şi plătite expres din bugetele publice pentru a identifica şi arhiva astfel de valori ar trebui să ştie de existența acestui tezaur editorial, un inventar vizual de artă religioasă românească de la începuturi şi până în prezent, realizat prin voluntariat, expresie a unei înalte dăruiri civice. Deşi nu are o cuprindere exhaustiva, pentru întreaga arie religioasă românească, lucrarea garantează, prin volumul impresionant al eșantionului prelevat şi probitatea moral-profesională a autorului ei, suplimentată de consilierea fratelui său, teologul Gheorghe Bălan, că măcar pentru o anume regiune istorică naţională există deja o împlinire ce atinge palierul valorii maxime. Totodată, Albumul “Rugă pentru Neam” al maestrului Pavel Bălan poate îndeplini şi rolul de furnizor al unui valoros şi bogat suport de analiză pentru domenii adiacente fenomenului religios, atribut ce extinde valoarea funcţională a Albumului de la monovalență, la polivalentă, de la disciplinaritate, la pluridisciplinaritate.  

          Și, în sfârșit, fiindcă solvabilitatea cuvântului meu nu acoperă nici pe departe condiția de girant pentru o asemenea operă magnifică, am să suplinesc indisponibilitatea mea (măcar pentru o concluzie de final) cu autoritatea poetului-academician Nicolae Dabija, care, răsfoind Albumul, formulează concentrat două judecăți care dau expresie absolută valorii “Rugii pentru Neam” a dlui Pavel Bălan: “ Lângă Biblie și Ceaslov – acolo e locul ei.[…] O carte de azi despre ziua de ieri și pentru ziua de mâine.”  

Gheorghe Pârlea  

_______________________  

 *Cetățile sufletului – Manăstiri și schituri basarabene, Pavel Bălan Ed. Arc,2002  

** Rugă pentru Neam – Artă moldovenească din veacurile XIV-XX, Pavel Bălan, Ed. Lumina,2015  

CATRENE EPIGRAMATICE (SUB AUSPICIILE LUI… EINSTEIN)

Cu… de la Einstein citire  

 

 

 

Știu că în epigramă-s unul mic;  

 

Se scaldă alții la superlativ.  

 

Dar eu de Einstein n-am să mă dezic:  

 

În lumea noastră… totu-i relativ.  

 

 

 

Unuia… nepăsător la treabă  

 

 

 

De-i zici pe drept: “Te culci pe o ureche!”,  

 

El ți-o întoarce pe o zisă nouă:  

 

“E fără noimă vorba asta veche,  

 

Căci n-ai cum să te culci… pe amândouă”  

 

 

 

În zadar, odă femeii!  

 

 

 

Oricâte cărți poeții-ar vrea să scrie  

 

Și-n slova lor, femeia-i cea aleasă,  

 

Pădurile n-ar da de-ajuns hârtie –  

 

Căci ea, femeia,-i veșnic… ne’nțeleasă.  

 

 

 

Unui poet care se crede Dumnezeu  

 

 

 

Deși nu merită cuprinsă-n file,  

 

A scris o poezie-n șapte zile.  

 

Iar asta e marota lui din greu –  

 

Cum că L-ar egala pe Dumnezeu.  

 

 

 

O zicală… incompatibilă  

 

 

 

A auzit și el zicala cea vestită:  

 

“A bate șaua, să priceapă calul”.  

 

Da-n cazul lui cică-i nepotrivită,  

 

Căci el sub șa are… măgarul.  

 

 

 

Unuia care-i cântă-n strună nevesti-sii  

 

 

 

De ce îi cântă Gheorghe-n strună  

 

Nevesti-sii (de-un an, aproape),  

 

Aflat-am asta de vreo lună:  

 

Nu știe a cânta… la clape.  

“DEMONII AMINTIRILOR”, DE VALENTINA BECART – NOTE MARGINALE

Conectarea la angrenajul lumii virtuale a însemnat pentru mine o evadare spectaculoasă dintr-un spaţiu restrictiv, cu tot avantajul concreteţii lui, şi accederea, selectivă, la o universalitate legată de cunoaşterea oamenilor în diversitatea lor structurală. Desigur, oameni vii în spiritualitatea lor individuală, cu predispoziţie în a socializa, în a-şi exprima preferinţele culturale sau/şi artistice, ca distribuitori ai produselor altora sau ai propriului act creativ.  

 

Domeniile mele preferate, în acest spaţiu fluid, expresie exponenţială a tehnicii moderne, au în centrul listei literatura. Pe site-urile literare sau pe conturile de Facebook, sondez efectul cuvântului frumos al altora asupra propriei mele persoane şi, cu timiditate, dau (din când în când) frâu liber şi eului meu poetic, acel tainic bob de jar despre care aud adesea că se naşte în fiinţa omenească odată cu întruparea ei în pântecele mamei. Şi că el, bobul de jar, fie rămâne scânteie ascunsă în spuza timpului, fie devine flacără pâlpâindă sau chiar foc în vâlvătaie.  

 

Căldura acestui foc viu, transmisă celui din preajma poetului, adică cititorului, am simţit-o emanând şi din versurile poetei Valentina Bișog (Becart, pseudonim literar), unul dintre cei mai fecunzi poeţi internauţi de pe traseele peregrinărilor mele în întortocheatele reţele administrate de Google şi Facebook.  

 

Dna Valentina Bisog, poeta, trăieşte versul propriu cu o intensitate remarcabilă. Frecvenţa în apariţie, în expunerea către cititor a creaţiilor sale, precum şi modul de transmitere (editorial, online, inclusiv în recitare proprie prin intermediul înregistrărilor video) i-au adus popularitate în rândul iubitorilor de poezie. Poeta se bucură deja de cronici şi recenzii semnate de scriitori cu notorietate și deţine numeroase premii obţinute la concursurile în speţă. Este membru fondator al LSR şi sectretara Filialei Iaşi a numitei ligi scriitoriceşti. Din ce știu, avea obținute și avizele de primire în USR.  

 

Notele de cititor ce vor urma nu vor face însă referire la versurile poetei, ci la proza dumneaei, căci doamna Valentina Becart (Bișog), pe lângă cele opt volume de poezie (de care am eu ştiinţă), a dus la bun sfârşit şi două volume de proză scurtă. Trecerea hotarului care desparte, mai mult sau mai puţin sever, cele două genuri literare, aflăm prin intermediul regretatului profesor-poet Vasile Popovici, în cazul doamnei V. Becart nu e doar expresia unui “exerciţiu literar”, ci „o veleitate genetică şi erudită”.  

 

Ultimul dintre cele două volume de proză amintite, “Demonii amintirilor“, din câte ştiu, a devenit palpabil, metamorfozat în carte fizică prin contribuţia tiparului, în 2016. Eu l-am citit în format pdf, aproape gata de trimis la tipografie. Conjunctura care mi-a facilitat privilegiul de a fi printre cititorii volumului numit va fi fiind, pe semne, generozitatea în reacţie a autoarei faţă de acei care îi citesc poemele şi-i transmit comentarii asupra creaţiilor dumneaei. Printre aceştia, m-am numărat şi eu.  

 

Acum ar trebui să explic şi motivaţia exerciţiului meu de comentator al cărţii doamnei Becart, fără a avea vreo legătură cu branşa celor autorizaţi să o facă. Nu sunt la prima “abatere” de acest gen, ceea ce înseamnă că mă aflu într-o situaţie… “agravantă”, spulberându-mi singur (poate nu şi… sigur) şansa ca onor instanţa – cititorul, specializat sau nu – să adauge “verdictului” indulgenţa rezultată din circumstanţele atenuante. Desigur, e un risc asumat, întreţinut de sentimentul recunoştinţei pentru cel (în cazul de față, cea) care-mi dăruieşte cartea, implicit rodul lecturii. De regulă, autorii îmi sunt persoane relativ cunoscute, apropiate, deci cu predispoziţie în a-mi tolera exerciţiul.  

 

Aşadar, volumul “Demonii amintirilor” cuprinde 23 de proze scurte, una dintre acestea fiind o povetire de proporţii, circa 30 de pagini: “Meditaţii între zidurile mănăstirii (Şederea la mănăstirea Probota)”. Două texte sunt, fiecare, “un fel de scrisoare” (în formularea autoarei), unul inclus în sumarul cărţii, iar altul (ca o addenda precipitată), o scrisoare-necrolog dedicată prietenului literar al autoarei, profesorul-poet Vasile Popovici, abia plecat la Cer. Un text, dintre acestea, “Mamei”, poate fi considerat un amplu poem în vers liber. Textele majoritare ca structură aparţin speciei literare pe care o ştim ca numindu-se “povestire”. E uşor de recunoscut, urmărind firul narării, trăsăturile specifice acestei specii literare, între care sunt evidente accentul pus pe întâmplări şi situaţii (mai puţin pe personaje), implicarea afectivă a naratoarei în majoritatea povestirilor – ceea ce evidenţiază o cauzalitate a acţiunii preponderent psihologică –, o intrigă relativ simplă, cu puţine personaje, multe indicii despre autorul narării, rezumarea povestirilor la un singur fapt epic, caracterul etic al povestirilor (învăţăturile sunt induse cititorului fie explicit, fie subtil), toposul acţiunii poartă unele semnificaţii (casa părintească, spitalul, cimitirul, gara etc.).  

 

Conţinutul tematic de ansamblu al volumului mă edifică sau îmi induce impresia că am citit o carte cu experienţe din viaţa autoarei, narate cu mijloacele stilistice ale literaturii. Resortul care a motivat scrierea stă în amintiri, episoade de viaţă cu încărcătură psihologică, acelea ce n-au reuşit să se stabilizeze în ceea ce numim “memoria pasivă”. Nararea evenimentelor e fie a martorului ocular, care trăieşte cu toată fiinţă cele narate, fie a personajului principal al povestirii, cel asupra căruia se răsfrâng consecinţele acţiunii. E de presupus că şi în textele în care autoarea nu poate fi dedusă ca personaj e reflectată viaţa personală a autoarei, aceasta fiind martor sau disimulându-se în personaj fictiv (dau ca exemplu povestirea “Un cimitir de cuvinte”, cu personajul principal Zizina și “Întoarcerea”, cu personajul principal Ariana Bronte, un nume atipic pentru locul şi specificul acţiunii).  

 

Povestirile rezultate din amintirile proprii ale autoarei ar fi rămas inserate la categoria proză memorialistică referenţială, păstrând doar valoarea documentară, dacă doamna Becart n-ar fi excedat această categorie, trecând în zona literaturii artistice, a povestirii-eseu, categorie în care îi încadrează textele volumului de faţă acelaşi deja numit profesor de limbă şi literatură română, prefaţatorul cărţii. “Epica autoarei emoţionează, sensibilizează, transmite mesaje cu semnificaţie, cu un sentiment de ardere perpetuă, ca o vestală din mitologiile antice”, relevă profesorul-poet V. Popovici, ca argument menit să întărească idea de proză-eseu, atribuită cărţii “Demonii amintirilor”.  

 

Cu privire la încadrarea prozelor acestui volum în formule structurale precise, tind să cred că textele asupra cărora fac aceste succinte referiri ating cumva şi zona poemului în proză. Forma lor elaborată spre poeticitate, fie şi cu intercalarea elementelor de limbă prozaică, calitatea imaginilor, simbolistica ideilor, tenta lor filozofică sunt uşor de identificat în textele care însumează volumul. Poeta cu profundă trăire lirică pe care o ştiu nu putea să “apere” naratorul de influenţa stării poetice, trăire evidentă în fiecare dintre povestiri, fapt ce dă un spor de frumuseţe eposului impregnat de poezie. Se întâlnesc în aceste proze descrieri şi tablouri realizate cu procedee stilistice aparţinătoare liricii, imagini pastelate, portrete cu linii dramatice, ce induc cititorului trăiri senzitive. Iată de pildă cum emană din text asupra cititorului senzaţia de arşiţă caniculară: “E toamnă în clepsidră timpului, dar pământul împovărat de lumina se răsuceşte în somn. Zadarnic strigă frunzele după un strop de apă. Vara nu se da plecată nici în ruptul capului, continuând să ne sufoce cu temperaturi care depăşesc 37 de grade la umbră. Şi asta durează de o veşnicie... din luna iulie. Aproape de neîndurat! Aproape că îţi vine să pui mâna în gâtlejul ei şi s-o determini să fugă, fără să mai privească în urmă.” („O vizită la spital”). Sau, când toamna intră pe făgaş, dobândindu-şi caracteristicile, aproape că devii martorul metamorfozei deşi, în realitate, tu (cititorul) ai trecut deja pragul dincolo, în iarnă: „Mi se pare, nu mai ştiu exact, că ţi-am mărturisit, cât de mult iubesc toamna cu încărcătură ei de taine, de bogaţii, de chemări în braţele ei melancolice şi languroase. Nici un alt anotimp nu reuşeşte să smulgă sufletului atâtea nuanţe ale sensibilităţii, aşa cum reuşeşte toamna, cu nemărginită ei metamorfoza, cu întregul ei alai, gătit, cu răbdare, de sărbătoarea culesului. Ţi-ai imaginat vreodată în ce tăcere solemnă se învăluie pădurea când simte paşii delicaţi ai toamnei apropiindu-se?” (“Ultima toamnă).  

 

Prima întrebare, pusă în sine, ca un preludiu la citirea volumului, a fost legată de prezenţa „demonilor” din titlu . Ca să-mi spulber nedumerirea, n-a fost însă o condiție obligatorie să ajung cu lectura la povestirea „Demonii serii” unde autoarea răspunde explicit la întrebarea preliminară: “Nu ştiam că zac în mine atâţia demoni. Pentru fiecare gând, fiecare trăire, câte unul: mai incisiv, mai docil, mai guraliv sau mai taciturn. Dar , fără îndoială, slujind şi satisfăcând mofturile stăpânilor întunericului.”, sau să caut în postfaţa semnată de eruditul scriitor bănăţean Eugen Dorcescu, care vine, cu argumentele specialistului, în întâmpinarea mirării cititorului grăbit: „Titlul este în acord perfect cu substanţa prozelor, la nivelul lor cel mai adânc, la palierul structurilor generative. Stihia ce bântuie fiinţa lăuntrică a naratoarei este, după convingerea noastră, absenţa (definitivă, a mamei; temporară, poate, a iubitului). Iar absenţa rămâne cel mai activ stimulent al amintirii. La rându-i, amintirea nu este întotdeauna euforică, ci, dimpotrivă, de cele mai multe ori, se dovedeşte a fi o trăire intens perturbatoare, un demon, ce hărţuieşte eul şi-i otrăveşte viaţa.”  

 

Povestirile ce alcătuiesc volumul au câte o poveste de viaţă care, în derulare, exprimă momente extreme din viaţa autoarei sau din ambientul proxim care avea să-i faciliteze condiţia de martor afectiv. Focul gheenei întreţinut de “demonii amintirilor”, “flacăra dureroasă a neputinţei”, care o “mistuie lent”( expresiile autoarei) însemnând, în speţă, moartea iubitului sau iminenta moarte a mamei, (“Întoarcerea”, respectiv “O vizită la spital”), eşecul unei iubiri nemărturisite la timp (“ Ultima toamna”), o iubire trădată (“Dincolo de prag, ea”), tradegidia de a pierde pe cineva drag în atentatul terorist de la Madrid, ca tribut plătit aderării României la lumea europenizată, globalizată (“Zi fatidică”) etc.  

 

Ajuns la titlul “Meditaţii între zidurile mănăstirii”, mi-am zis că, poate nu fără noimă, autoarea a inserat în volum şi o meditaţie într-un spaţiu monastic, care să-i faciliteze un gen de “exorcizare”, măcar o eliberare temporară de cei care îi bântuie memoria. Îmi îndreptăţea această presupunere chiar începutul lecturii acestui text: <<Departe de tumultul cotidian, de nebunia unei vieţi haotice, scăpată de sub orice „regulă” universală, speram să pot găsi drumul către Sine şi astfel să devin mai înţelegătoare şi mai tolerantă cu propria-mi condiţie existenţială.>>  

 

Spre surprinderea cititorului, demonii cei ce răscoleau sufletul autoarei nu s-au sinchisit de opreliştea consacrată de poarta mănăstirii . Şi liniştea după care tânjea doamna Becart – căci, în mod explicit, pelerinul îşi declină identitatea – a fost o nemiloasă deziluzie. Şi asta nefiind doar efectul incompatibilităţii cutumelor ortodoxe cu ale catolicilor (autoarea e de confesiune catolică), ci mai ales contradicţia dintre dogmele religioase (fără deosebire de cult) şi raportarea personală la Demiurg, gândirea dumneaei existenţialistă, influenţată de lecturile din Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger (aflăm de la naratoare). Pe parcursul celor câteva zile de „internare” în acest ambient religios, a avut ocazia să relaţioneze cu o măicuţă şi o adolescentă a cărei mamă era membră a comunităţii de maici, prilej ca autoarea să-şi accentueze frământările sale de nestăpânit, cu privire la conflictul dintre lumea obiectivă şi cea reflectată subiectiv de indivizii ei umani.  

 

Presupun, din lectura cărţii (şi după cum îi ştiu autoarei arderea în poezie), că şi după finalizarea acestei „bătălii”cu „demonii amintirilor”, respectiv după finalizarea unui nou proiect editorial, doamna Valentina Becart (Bișog) nu va putea semna vreun tratat de pace cu inamicul, ci doar un armistiţiu, căci în sălaşul ascuns al fiinţei sale nu s-a risipit starea de răzvrătire, răzbătută afară, pentru cititor, din povestirea „Dincolo de prag, ea: “Cât de impasibil a rămas universul la toată această frământare, la acest supliciu strecurat discret… într-o fiinţă atât de plăpândă, de fragilă şi supusă degradării. Care metafizică poate răspunde atâtor întrebări, blesteme şi rugi ce zguduie adesea temeliile nopţii? Cine este dincolo de valul acesta insinuant, ademenitor şi imprevizibil totodată…”  

 

Interogaţiilor dramatice din citatul anterior, retorice în felul lor, ar putea totuși să le aibă deja un răspuns filozoful austriac Viktor Frankl, care acceptă că viaţa este plină de durere şi că există un sens în interiorul durerii: „există o raţiune, un sens, un scop şi în cea mai nefericită viaţă”. Doamna Valentina Bisog (Becart), poate chiar fără a recunoaște asta în mod expres, și-a găsit acest sens intermediat, întru cunoaștere, de savantul amintit. Din acest zbucium perpetuu al dumneaei, din loviturile vieții proprii sau din responsabilizarea civico-socială, ca urmare a unei sensibilități exacerbate în fața suferinței omului din preajmă sau de oriunde, s-a născut… scriitoarea. Scriitoarea pe care cei care o știm, mai mult sau mai puțin, o considerăm un exponent al unei lumi care ne relevă că măreția destinului uman stă tocmai în suferință, implicit în finitudine. O spune mult mai direct, poetul peruan “César Vallejo: “…ca să-mi exprim viața n-am la-ndemână/ decât moartea”.  

 

Să ne căutăm deci... sensul, aflat intrinsec în însăşi condiţia noastră umană! Iată, recunosc sincer, eu unul, nescutit de acest gen de beligeranță lăuntrică, n-aş fi ajuns la „rezoluţia” pusă de Viktor Frankl (prea târziu însă pentru a obține vreun profit), dacă n-aş fi avut privilegiul de a citi „Demonii amintirilor”. Mulţumesc deci, stimată Doamnă Valentina Becart (Bișog)!  

 

Gheorghe Pârlea  

BLITZ RUSTIC, CU OUL LUI COLUMB

       

       

      Un viscol de două zile i-a întroienit ograda ca pe vremurile copilăriei. Acareturile păreau nişte gorgane neolitice. Doar pe ici-colo se zăreau muchii dezgolite din coamele acoperişurilor.

Cum-necum, gospodarul reuşi să-și croiască un tranșeu, cu ocolişuri convenabile, până la coteţul păsărilor. Şopronului alăturat cotețului, coana Iarnă îi meşterise ușă albă şi pufoasă. Abia ce exploratorul îndepărtă două lopeţi de omăt din alcătuirea aşa-zisei uși de ocazie, că o găină captivă în acea încăpere îi sări în faţă, împroșcându-l cu pulberea rece a cerului. Își astâmpără sperietura şi intră să vadă cum a reuşit galinaceea lui să înfrunte singură gerul nopții într-un loc nepotrivit iernării vietăţilor înaripate ale gospodăriei. Găsi acolo un așternut încropit din frunze uscate, iar în mijlocul lui… profitul cel râvnit de gospodar: un ou. Îl puse cu grijă în buzunar și se-ndepărtă de culcuşul provizoriu al zburătoarei sale. 

Continuă ore bune să-și destroienească rudimentara sa gospodărie și să crape lobde de salcâm, tari și groase ca oasele mamuților ce vor fi trăit cândva pe lume.

După pauza de prânz, își continuă privilegiul de sătean cu traiul ca în sânul lui Avraam, spre invidia orăşeanului. Își îmbrăcase iar șuba soioasă, spre spre a înnoda osânda cea fără pic de creativitate.

Pe înserat, cuibărită între perne, cu ochii ţintă la o telenovelă turcească, nevastă-sa îi strigă, de cum îl simți intrând pe uşă: “S-a ouat azi vreo găină?”. Şi, înainte de a îndruga vreun răspuns, gospodarul se simți atins ca de fulger în memoria lui temeinică de septuagenar avansat. Dădu să zică ceva cu voce tare, dar îi ieși, şoptit, cam atât: “Ptiu, neisprăvitule! Oul!… Oul cel de dimineaţă”! Băgă circumspect mâna în buzunar şi… Şi și-o retrase repede, precum o  scosese din scorbura pupezei Nică a’ lui Ştefan a’ Petrei, cel cu povestea “cucului arminesc” care spurca dis-de-dimineață satul Humulești.

Ca să-și potolească ţâfna, se răsti la nevinovata lui pereche de-o viaţă, cerându-i imperativ ajutorul. Că iată ce i se poate trage bietului sătean de la un pârdalnic de ou!

Ce a urmat? O biată imagine prozaică, în baie: nevasta-sa ţinea cu două mâini, la marginea căzii, haina de corvoadă a bărbatului, iar el, că tot avea mâna năclăită de materia lăuntrică a oului cel strivit în loc nepotrivit, spăla ofuscat buzunarul scos afară din găoacea şubei de second hand. Și asta, aducându-și aminte de “oul lui Columb”, de cum să stea acesta... în vârf. “Trebuia numai să-ți vină în gând, netotule! Atât!”, îi șopti stafia descoperitorului Americii. "Deh, farmecul vieţii la ţară, pe timp de iarnă”, își zise pățitul cel devenit priceput, consolându-se instantaneu cu această concluzie filozofală de origine populară. 

Gheorghe Pârlea

Foto: Pictură de Anca Bulgaru