TOt CERU-I... JOS

O mie de-ntrebări
pe scara Cerului cutează,
și-n timp ce ele tind în sus,
o mie, altele, sondează
adâncul meu de nepătruns –
cel bulgăre dospit de lut,
cu viul înnodat în mine
pe frânghia de la-nceput,
pe ductul cu suspine.

Și-aud un glas curgând prin vine,
nu pogorât din zări senine,
ci din adâncu-mi izvorât,
din Miezul cel zidit în taină
de palmele-Cuvânt:
“Coboară, fiule, coboară,
cu tot cu mia-ți de-ntrebări,
și-atenție la scară!
De ce urci întrebarea sus,
când Cartea e cu tine, jos,
și-n ea, orice răspuns
cu noimă, cu folos?!”

Și-n timp ce-mi coboram frământul,
din nou mă copleși Cuvântul:
“Coboară, fiule, coboară!
Tot Ceru-i jos, învăluie Pământul,
cum mitra – fătul, până a se naște,
e-un altfel de-a urca pe scară.
Coboară, fiule, coboară
și pregătește-te de Paște,
deci scapă de povară!”

Gheorghe Pârlea

SPOVEDANIE PE MALUL DREPT

Mă iartă, frate, de mai poţi!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi!

Mă iartă, frate, şi fii blând! –

Ţi-o cer spăşit şi suspinând!

Că fraţii tăi din nou sunt laşi

La Bucureşti, ca şi la Iaşi –

S-ascund nevrednic după fuste,

Clamând că eroismele-s vetuste...

Te ştiu întruna zbuciumat,

Drag frate, peste Prut uitat...

Te-aud săptămânal „La est de vest”

Rostind cuvinte de protest...

Te ştiu mereu visând în van

Că va mai face Neamul un Divan.

Te ştiu cu sârg pornit la drum,

Să ne uneşti într-un „Album”.

Ştiu rana de pe chipul tău,

Blând frate drag din Chişinău,

Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,

Lăsând să „Treacă alţii puntea...”

În stare să ne ierte tot,

Alt frate-al nostru, poliglot,

Nu oboseşte să ne spună:

„Şi totuşi, limba (cea) română...”

De tine, soră, ştiu că osteneşti

Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti

Şi aşteptând răsplata pe Pământ:

După tăcere, un frăţesc cuvânt.

*

Mă iartă soră, de ţi-e milă,

De neputinţa mea umilă!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi! 

                                      Gh. Pârlea  

Notă: Ghilimelele reproduc titluri de opere consacrate de cinci iluștri autori basarabeni, în ordinea citării: Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Ninela Caranfil  

SCRISOARE CĂTRE FRATELE BASARABEAN (ÎNDEMN LA UNIREA CEA NOUĂ)

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din R. D. Moldovenească (tragica noastră Basarabia) a hotărât Unirea cu România, spre a întregi vatra Neamului strămoșesc. Am fost invitat de prietenii basarabeni la Chișinău, să particip la Marea Adunare dedicată Centenarului. Cu regret, nu pot da curs invitației, dar contribui, după putință, cu obolul meu de suflet intermediat de stih:

 

CU... CAPUL ÎN NORI (autoPAMFLET)

Dacă, cumva, așa, tam nisam, 

e interesat vreun curios 

de aventura mea extraplanetară, 
de voiajul meu 
printre stele, 

nu mă căutați momentan: 

sunt plecat, se-nțelege, afară. 

Iar dacă vreo urgență 

încă vă dă ghes 

la o astfel de diligență, 

lăsați vorbă vecinului 

(la reședința mea terestră)  

musai când preferați: 

în zori, la amiază, 

ori pe înserat… 

Ba da, contează 

(lăsați ironia!), 

ca mai apoi să vă planific 
cronologic  

(cum, firește, e logic)  

audiența, ierarhia. 

Iar dacă cumva 

(prin absurd) se va-ntâmpla 

ceva ce aduce   

a o... lumească procedură, 

nu mai așteptați rezoluția – 

se va deduce că, 

fără nicio clemență, 

am intrat în starea incomodă
(per persoană fizică) 

de... insolvență. 

          Gheorghe Pârlea

E timpul mersului pe sârmă

De echilibru, 

nici vorbă fuse pân’ acum. 

Abia de azi o sârmă 

mi se-ntinde, 

să-mi fie încercare 

în restul meu drum – 

până ce ductul căii 

se va-nchide. 

Și calea asta strâmtă 

pe care o prezum 

mă va lasa flămând, 

fără merinde, 

căci drumului din spate 

eu nu i-am dat uium – 

și vameșul, 

capcane-mi va întinde. 

Dar de-aș avea prăjină, 

căderea mi-o asum 

și teama de-nălțime-o voi ascunde 

pân’ ce mă-nghite hăul – 

căci știu că nu-i altcum
și nici altunde, 

ci doar să calc 

pe sârma de secunde.

Gheorghe Pârlea  

UN DEZNODĂMÂNT CU... PĂRTICELE

        În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire  privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.

        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era în preistorie chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului. 

        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovărat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate într-o săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca însă frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.

        -       Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică. 

        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:

        -       Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!...

        Și nu reuși nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma ei încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.

        -       Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.

        -       Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!

        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică, vara, colbul drumului până-n vârful copacilor.

*

        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.

        Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea genitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate.

        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găsi agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temeinicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și, îngenunchind în fața fiecăruia, le cerea să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din sumă, jurându-se că își va stinge supărarea numai cu-atât.

        Văzând ea zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.  

        -       Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’!

        Și Magistratul  din Ceruri a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel bănuit a fi fost intermediat de preot și înlesnit  de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii.

        Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șomoiogul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai  înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății.

        Aflând deznodământul „demersului” ei, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alesese anume această pedeapsă pentru prădător, fiica ei, ca să pedepsească și zgârcenia mamei prădate. 

Gheorghe Pârlea    

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu

        Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.

        Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.

        Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).

        Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.

        Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea  în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată, profesorul din Basarabia la  a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua sa călătorie. 
        Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.

        S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.

        O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei "Nu plânge Maică Românie", creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.

        Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi. 
        Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei  Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi români din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronej) ceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.

        Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război. 
        Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.

        În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.

        Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.

        A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea

 _______________________

*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia,  Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

Foto: Vasile Soimaru