TATIANA UNGURENAȘU, O POETĂ PE CARE O ȘTIU (DIN POEMELE SALE) ȘI… DESPRE CARE AR TREBUI SĂ AFLE ȘI ALȚII

          Recent am făcut un inventar selectiv al cărților din modesta-mi bibliotecă – așa, ca și cum ai răsfoi un album cu fotografii de familie. Asta, ca să văd ce am "trecut cu vederea” de la lectura așezată, integrală. Și, firește, să-mi amintesc de cărțile citite cu pasiunea actului intelectual calificat a fi „cea mai plăcută și de folos zăbavă”, proces atât de supus factorilor perturbatori, cei veniți dinspre cotidianul dependent de nevoile ființei trupești.

           Am destule cărți rămase necitite, am constatat – deh, parcă cine n-are?! Dar și citite (păstrez pentru mine raportul dintre cele „consumate” și cele doar… „conservate”). Între cărțile citite, am dat de o plachetă cu versuri (apărută în 2013) care mi-a produs o tresărire, ca și cum aș fi avut o anume filiație cu această cărticică. Nu sunt autorul ei, dar am simțit ceva ce mă îndeamnă imperios s-o deschid. Si mi-am dat repede seama ce-i cu… fiorul misterios. E în ea, în amintita plachetă, și receptarea mea (scrisă) asupra substanței poetice impregnate în hârtie, anume „prefața”, consecința unei întâmplări care m-a găsit în cercul ei de influență. 

          Și fiindcă între exercițiile mele de comunicare virtuală împărtășite nu se află încă și această experiență personală, o fac – târziu, ce-i drept – acum. Ce „uneltire” a întâmplării face să iau decizia cu o așa întârziere? Din păcate, un eveniment trist, legat de plecarea la Cer a primei persoane care a simțit existența poetei în alcătuirea ființială a Tatianei Ungurenașu, autoarea plachetei amintite. E vorba de învățătoarea de demult a poetei, respectabila doamnă Agripina (Coca) Preutu, una dintre cele mai îndrăgite dăscălițe ale satului nemțean Șoimărești, comuna Drăgănești. Gestul meu de aici e și ceva din ceea ce ar însemna, în parte, un in memoriam dedicat dăscăliței pe care am cunoscut-o și care ne-a semnalat, cu sensibilitatea-i specifică, existența unui nume, între poeții cei mulți – și adesea neștiuți –, care confirmă zicerea lui Alecsandri: „Românul s-a născut poet” 

 * 

          Întâmplarea, pe care noi o detaşăm complet de orice agent, s-ar putea totuşi să fie o întreprindere precisă, ocultată doar de capacităţile noastre senzoriale limitate, de acel procent de accesibilitate, în cuantum de maximum zece la sută (zice-se) din întregul sistem intelectual pe care îl putem accesa ca indivizi umani. 

          Spre exemplu, iată cum s-a manifestat, prin intermediari “la vedere”, întâmplarea legată de postura pe care o exercit aici, dincolo de misteriosul aşa-zis agent iniţial. Până acum doisprezece ani, când ne-a vizitat prima dată, la Mirosloveşti, profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău, ştiam vag doar că la vreo douazeci de kilometri de habitatul traiului meu există un sat cu numele Şoimăreşti. Dar reprezentarea aceasta era distorsionată de o imagine literară, anume de existenţa locului de baştină în Basarabia al Neamului Şoimăreştilor, cin familial făcut celebru, prin eroii romanului omonim Tudor şi Mihu Şoimaru, de către inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu. 

          Şi de atunci, deşi am fost doar de două ori la Şoimăreştiul de pe malul drept al Moldovei şi de alte două ori m-am întâlnit la baştina mea cu două persoane din acest sat moldav, devenite absolut speciale pentru mine, numele Şoimăreşti a căpătat semnificaţii noi şi profunde în conştiinţa mea. Pe parcurs, legătura mea spirituală, care o excede pe cea fizică, cu satul Şoimăreşti din judetul Neamţ capătă noi valenţe. 

          Desigur, accentele acestea noi, legate de locul ignorat de mine până nu de mult, îl au ca intermediar pe acelaşi intelectual basarabean menţionat mai sus, cunoscut de multă lume pentru ataşamentul său faţă de neamul românesc din interiorul şi exteriorul vetrei strămoşeşti, pentru sutele de mii de kilometri parcurse spre a-şi cunoaște conaţionalii şi pentru a-i îndemna “să ne ţinem de neamuri”, cum, mai mult politicianist, ne îndemna cu mai bine de un deceniu în urmă un om politic de la Chişinău. 

          Şi iată ce rol are universitarul Vasile Şoimaru în faptul de a ajunge să fiu semnatarul acestui demers legat de un proiect editorial ce îl are ca subiect pe un şoimăreştean, mai precis, pe o fiică a satului Şoimăreşti, aflată de mult timp cu traiul departe de satul natal. 

          La câteva zile după lansarea, la Mirosloveşti, a volumului “O punte peste Prut” – ce mă are ca autor, si coordonator de proiect editorial pe profesorul dr. Vasile Şoimaru, care e, aş putea spune, şi “furnizorul” substanţei tematice a peste jumătate din această carte şi realizatorul iconografiei volumului –, m-a înştiinţat prin poşta electronică despre un nou proiect de aceeaşi natură, dar de o anvergură mai mică, sub aspectul întinderii conţinutului. 

          Aflu astfel că distinşii dascăli şoimăreşteni Coca si Vasile Preutu, la care am făcut referire mai sus ca reprezentând pentru mine persoane speciale, i-au înmânat prietenului nostru de la Chişinău un manuscris cu circa cincizeci de poezii, în scopul tipăririi unei cărticele. Cum dânsul era deja în întârziere faţă de graficul prefigurat pentru tipărirea ediţiei a doua a cărţii dedicate tragediei militare româneşti de la Cotul Donului şi, colac peste pupăză, distinşii săi colaboratori, profesionişti în materie, erau de asemeni copleşiţi de proiectele proprii, mi-a propus mie, în extremis, să mă ocup de ceea ce ar însemna practica uzuală pentru un redactor de carte şi să alcătuiesc şi prefaţa cărţii ce va rezulta. Degeaba aş fi încercat eu să mă sustrag, cu motivarea că-mi lipseşte exerciţiul de această natură, căci riposta dlui Vasile Şoimaru m-ar fi adus repede la tăcere, cum, cu cea mai bună intenţie, a mai făcut-o cu mine de atâtea ori. 

          Şi iată-mă astfel în faţa unui document electronic cu patruzeci şi două de poezii, ultima fiind găsită fără titlu (probabil o eroare de computer), având-o ca autoare pe Tatiana Ungurenaşu, despre care am dedus din conţinutul poeziilor că are origini şoimăreştene şi că trăieşte de multă vreme în străinătate, undeva prin Apusul Europei. Doar atât despre biografia autoarei. Asta, până când dl. Vasile Şoimaru îmi propune să mă informez din monografia “Satul Soimăreşti, cinci veacuri de existenţă", avându-i ca autori pe Vasile şi Agripina Preutu (coordonatorul şi autorul proiectului editorial fiind acelasi dr. Vasile Şoimaru), volum cu 300 de pagini, apărut în 2006 la Ed. Prometeu din Chişinău. Astfel am mai aflat despre Tatiana Ungurenaşu, inclusă în monografie la capitolul “Fii satului”, că este născută în anul 1967, este absolventă a liceului din Târgu Neamţ, că a fost una dintre cele mai îndrăgite eleve ale autorilor monografiei deja numite, pentru că “era cinstită, foarte cultă, harnică, dornică de a acumula cât mai multe cunoştinţe şi de a-şi ajuta semenii”. Cam atât despre biografia autoarei plachetei ce se plăsmuia în oarece grabă, mai ales spre bucuria generoşilor dascăli ai poetei, cuceriţi de nobleţea sufletească şi de talentul literar, surse de lumină pentru fiinţa fostei lor eleve, lumină din care îşi aprind şi ei, dascălii de demult, candelele sufleteteşti acum, la vârsta senectuţii. 

          Citind textele care urmau să fie arhivate în carte, fie şi într-o cărticică, deşi cu unele cusururi legate de scrierea literelor cu diacritice (neajuns specific folosirii sofisticatului computer) şi, pe ici-acolo, de punctuaţie (aceasta, mai degrabă incompletă), lectura mi-a fost surprinzător de motivantă, pentru că structura mea romantică a rezonat natural la trăirile intense ale celei care mi se confesa poetic, evident, la modul indirect. 

          Mi-a fost clar, de la prima lectură, că mă aflam în faţa conţinutului liric al unui debut editorial întârziat, dar, în percepţia mea, fără dubii, un debut care va consacra un poet. Întrebându-mă în sine-mi dacă nu cumva mi-ar fi trebuit şi o certificare a acestei aprecieri categorice, venită de dincolo de receptarea mea subiectivă, m-am bazat şi pe titultura de “poetă” din monografia amintită, calificare decisă de autorii cărţii (fără a specifica însă şi opera poetei). În plus, ca o edificare deplină, am întrezărit şi un răspuns suplimentar, venit din afara cazului în observaţie, răspuns preluat dintr-un interogatoriu al poetul dizident Iosif Brodschi, ruso-american, deţinător al premiului Nobel. La nedumerirea anchetatorului zelos, care-i cerea să-şi certifice numaidecât, printr-un document, calitatea de poet, Brodschi i-a dat acestuia (redau cu aproximaţie) următorul răspuns: calitatea de poet nu se certifică, precum profesiile propriu-zise, care sunt atestate de o şcoală; nici măcar universitatea nu certifică statutul de poet, starea de a fi poet fiind de la Dumnezeu (am parafrazat după Constantin Călin, “Stăpânirea de sine”, Bacău, 2010). Aşadar, pe lângă percepţia mea de cititor de poezie, cu un oarecare exerciţiu în scrierea versurilor, adaug şi faptul că Tatiana Ungurenaşu se consideră ea însăşi poetă, de vreme ce a perseverat în a-şi constitui un ciclu de cel puţin câteva zeci de poezii, sub titlul generic “Drumul spre lumină” (presupun că mai are şi alte poeme şi că această “stare de spirit”, cum defineşte Nichita Stănescu poezia, durează deja de ani buni, căci unele poezii ale poetei sunt şi datate). 

          Poemele sale sunt scrise într-o combinaţie stilistică ce atinge, prin unele caracteristici, cam toate curentele literare de la clasic până la postmodernismul timpuriu, exprimate fiind cu mijloace formale variabile, dar cu dominaţia tehnicii clasice. Ele exprimă preponderent un “eu empiric”, adică hrănit de o anume experienţă intuitivă şi de o puternică tensiune interioară. Din toate unitătile poetice răzbat sentimente puternice, născute din antagonismul dintre timpul prezent şi timpul trecut, care coexistă în firea poetică a autoarei într-un conflict acutizat de frustrare şi atenuat de melancolie. În cele mai multe dintre poeme, poeta foloseşte verbele la persoana întâi şi a doua, ceea ce înseamnă că razbate din dinlăuntrul său vocea interioară, adică expresia experienţei proprii. Desigur, din unele versuri transpare şi ceea ce specialiştii numesc “eul liric”, adică tendinţa de discurs meditativ, ce exprimă trăiri umane general valabile, dincolo deci de eul propriu. Poeta stăpâneşte bine prozodia poeziei clasice, convingând categoric în ce priveşte rima şi ritmul, iar când normele canonice îi îngrădesc expresia, recurge la unele libertăţi specifice poeziei postmoderne. E remarcabilă capacitatea sa poetică de a găsi expresii ale limbii – figurile de stil – care să traducă, simbolistic, reprezentările sale interioare, efervescenţa trăirilor care le dau naştere. 

          Aşadar, în majoritatea poeziilor sale autoarea îşi joacă rolul propriu, fără mască, dezvăluindu-se cititorului în trăirea dorului său adânc de tot ceea ce a însemnat locul natal şi elementele lui vii, sau devenite vii prin anexare, ca părţi ale propriei sale fiinţe: părinţii, fratele, rudele, biserica, şcoala (prin învăţătoarea sa, doamna Agripina Preutu), râul, lunca, elementele naturale conexe acestora, însumate în simbolul suprem – copilăria. Tablourile, portretele, stările melancolice sunt redate prin vehiculul epic, un eposs încărcat de lirism, precum pomii de podoabele lunii lui Florar. Fiecare poezie este ca o povestire tristă, cu două personaje, evident, interlocutorul poetei fiind persoana pasivă, persoana-simbol pentru acasă, pentru copilărie, pentru ţară, persoană complet dominată de discursul poetic al “povestitoarei”. 

          Dar să prelevăm câteva probe din acest grupaj de poezii, spre a le percepe substanţa. Spre exemplu, iată câteva caracteristici stilistice şi tematice care reprezintă marca simbolică a identităţii poetice, în cazul Tatianei Ungurenaşu. În poezia “Sete de lumină” poeta se substituie naturii, devenind, pe rând, elemente ale ei, anume “frunza însetată de lumină”, “pasăre rănită în zbor”, “ram care se-ndoaie”: „În a pământului grădină/ Sunt frunza însetată de lumină/ Şi sunt ram care se-ndoaie/ Când tâmplele-s pline de ploaie.// Sunt doar o pasăre rănită/ În zbor spre lunca înflorită,/ Iubesc lumina dimineţii/ Şi cântecul sublim al vieţii.” 

          Dragostea, în contextul raportării acestui sentiment la dragostea de satul natal, capătă în poezia Tatianei Ungurenaşu, prin intermediul comparaţiei, valenţe hiperbolice: “Dragostea întotdeauna/ E mai tare ca furtuna,/ Poate muntele să-l sape…/ Şi mă-ntorc pe mal de ape/ Unde-i satul care are /Busuioc prin buzunare.”/ (“Drumul înspre satul meu”). Şi în contextul redării dimensiunii comparative dintre cele două puncte spaţiale prin care se identifică autoarea, (adică satul natal şi locul înstrăinării), în raport cu intervalul de timp dintre timpul copilăriei şi timpul creării poemului, iată percepţia ei poetică: “Dar ceasurile vieţii curg./ Cât de departe eşti, pruncie!/ Şi între răsărit şi-amurg,/ Suntem un fir de păpădie./.” (“Copilărie”) 

          Personificarea, ştim cu toţii, dă poeziei o notă lirică pregnantă. Vara, spre exemplu, devine confidenta poetei din Şoimăreşti, evident, căpătând astfel fiinţă umană: “Mai ştii, dragă vară,/ Că odinioară/ Îmi împleteam salbă/ Din fire de iarbă?/” (“Vara”). Iar primaverii i se adreseaza astfel: “Frumoasă primăvară,/ Te-aş pune într-o ramă./ Unde mi-am pus demult/ copilăria,/ Iar lângă tine –/ Un tată şi o mamă,/ C-aşa-i deplină bucuria!” (“Scrisoare mamei”) 

          Inedit în poemele Tatianei Ungurenaşu îmi pare a fi simbolistica terapeutică pentru sufletul rănit de dor. Cum în flora satului, sau chiar în rusticile grădiniţe cu flori, aferente gospodăriei, natura e şi vindecătoare, iată cum exploatează liric poeta această binecuvântare ancestrală: “Aninată de hârtie,/ Stă o floare din răzor/ Fiindcă mama sigur ştie/ Că o floare din câmpie/ Potoleşte răni de dor.” (“Floare din răzor”). Sau, un leac pentru dorul presupus, în spiritul reciprocităţii, al doamnei învăţătoare pentru eleva sa de demult: “Florile de câmp îi plac,/ Flori de rând/ Şi flori de leac/ Dă-mi, durerea să-i împac./ (”Flori de leac”). 

          Desigur, orice om plecat din sat, care are instrucţia minimă pentru a-şi pune uneltele în slujba bobul de jar ce-şi aşteaptă scânteile, îşi va aduce aminte şi de identitatea lui duhovnicească, de Biserica în care a primit taina Botezului. Iată cu câtă râvnă o face poeta aflată sub modesta lupă a observatorului ocazional: “Biserica din satul meu/ O cânt aici în pribegie,/ Cu sufletul arzând mereu/ Cum arde jarul în căţuie./” (“Biserica de-acasă”). Dar Biserica îl întruchipează pe Hristos, ea putând fi luată cu sine chiar şi acolo în străinătăţi; iată confirmarea poetică: “Când am plecat pe căi de dor/ Eu Te-am ascuns în suflet,/ Măreţ în straie tricolor,/ Să îmi grijeşti de umblet./ Erau pe cale mărăcini,/ M-au stors când arşiţa,/ când gerul,/ Dar n-am spus taina/ la străini – / Că am ascuns în mine/ Cerul./” (“Cu Tine, Doamne”). 

          Despărţirea de acel „centrul universal” al fiecăruia – concept abstract în formularea lui Mircea Eliade, dar concretizat în popularul cuvânt Acasă – capătă pentru poeta şoimăreşteană dimensiune majoră, adică trece dincolo de hotarul Ţării. Aşadar, nu putea lipsi nici dorul (explicit) de Ţară din trăirea întru poezie a Tatianei Ungurenaşu. Iată cât de mişcătoare îi este raportarea sa interioară la scumpa-i Ţară: „Pe cărările străine,/ Ţară, te-am luat cu mine,/ Că-n iubirea mea firească/ Bucuria şi durerea/ Sunt în limba românească./ Ţara mea, din flori de munte/ Ai coroana de pe frunte./ Rădăcină de stejar/ Ţi-a pus Ştefan la hotar/ Şi-a scris în domnesc registru:/ <<Ţara mea e pân’ la Nistru!>>/ Tara mea cu sânziene/ Şi cu jertfe brâncovene,/ N-am dorinţă mai aleasă/ Ca întorcerea acasă,/ În Apusul prea străin/ N-aud cântec bizantin./ Ţară de la Răsărit,/ Eşti pământul meu râvnit!/” („Dor de Ţară”). 

          Versurile poetei Tatiana Ungurenaşu ating şi tematica socială, în contextul evenimentelor istorice, implicându-l în evocarea lirică pe tatăl său, pe care îl plasează într-o dimensiune temporală ce atinge şi epoca martirilor “traşi pe roată” : “Şi te-am văzut plângând/ odată,/ Ţăranii erau traşi pe roată,/ Curgea cu lacrimi/ şi sudoare râul,/ Pleca în ţări străine grâul” (“Tată, n-ai îmbătrânit”). Dar socialul din poetica Tatianei Ungurenaşu e legat mai ales de starea prezentului, poeta împărtăşind cu masa românilor pribegi condiţia dramatică a emigrantului. Iar optimismul ei întru îndreptare e legat, din păcate, doar de Providenţă: “Şi peste zarea furtunoasă/ Fă, Doamne, o măreaţă punte,/ Să se întoarcă toţi Acasă,/ Români pribegi,/ cu Tine-n frunte!”(“Cu Tine, Doamne”). 

          Dar iată, într-un final nedrept de repede hotărât, şi coroana cu briliante, în înţelesul meu, al acestui grupaj de poezii, anume două imagini poetice demne de poeţii cu nume deja: “De veghe-i piua cea bătrână/ Care despică timp şi apă./ Trec vânturile şi îngână/ Un cântec desfrunzit de toacă.” (“Târziu în toamnă”) 

          Fără îndoială, poeziile poetei şoimăreştene au multe caracteristici care îmbie la observaţie, la analiză. Cititorul care va avea privilegiul darului oferit de autoare va avea răgazul să se primenească sufleteşte cu trăiri înalte, unele inedite, să se desfete cu mirări şi exclamaţii împărtăşite sau încă neexplorate în contextul poetic. Eu doar pot să asigur prezumtivul cititor că toate acestea se vor întâmpla. 

          Ajuns la o grăbită concluzie, fiindcă poezia e definită şi prin sintagma “arta de a mişca”, eu fiind deja sub acest efect artistic, nu am decât a confirma, prin senzorii mei subiectivi, că cele patruzeci şi două de texte semnate de Tatiana Ungurenaşu - reiterez, cel puţin în opinia şi trăirea celui care îndrăzneşte acest demers - reprezintă un sumum contextualizat poeziei, adică artei de a mişca acea parte a entităţii noastre care răspunde de resuscitarea sentimentelor curate, ameninţate grav în această epocă. Amenintate de o pasivitate artificială, întreţinută mai mult sau mai puţin voluntar de imperiul pragmatismului postmodernităţii globaliste. Dacă această poetă şoimăreşteană nu ne-ar fi fost descoperită de aceşti doi oameni generoşi, venerabilii dascăli de şcoală, demni de respect şi preţuire, doamna şi domnul Agripina şi Vasile Preutu, şi dacă n-ar fi fost întâmplarea de a fi ajuns pe aceste meleaguri cărturarul de la Chişnău, cel care a facilitat metamorfozarea spiritului poetic într-un produs editorial, adică într-o carte, fie ea şi o aşa-zisă plachetă, atunci acest buchet de poezie şoimăreşteană ar fi rămas ascuns în tainiţa unei inimi rănite de dor. Odată descoperit acest izvor al dorului liric, el va căpăta făgaș de curgere, garantând poetei Tatiana Ungurenaşu prezenţa sa sigură, poate chiar apoteotică, pe “drumul spre lumină”, bucurie la care orice poet aspiră, în comuniune cu cititorul. O comuniune, de asemeni, întru frumos şi etic, modul de a fi al fiinţei umane, dincolo de ceea ce reprezintă ea trupeşte. 

Gheorghe Pârlea 

(Prefață la placheta „ Cărare spre lumină", Tatiana Ungurenaşu, Tipografia „Balacron”, Chișinău, 2013) 

DE CE, DOAMNE?… (Confesiune către un prieten răbdător)

Motto: "Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu." (M. Sadoveanu)

*

          „Doamne, cum e posibil, când Te știm expresia absolută a Bunătății, a Mărinimiei, să lași morții libertatea de a dispune de vieți nevinovate, ori nicidecum pasibile de fapte atât de compatibile cu năprasnica pedeapsă?!”
          Ai auzit, stimate prieten, de o astfel de strigare sfâșietoare la Cer sau de o formulare aproximativă? Se-ntâmplă-n jurul nostru atâtea drame, chiar tragedii în înțelesul cel mai dur – vezi moartea recentă a celor nouă oameni tineri și harnici, chiar în Sfânta Zi a Paștelui -, încât întrebarea retorică de mai sus a devenit la fel de validă în notorietate cu exclamația consensuală a lui Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu a murit!”.
          Eu, muritorului de rând, expus oricând la situația de a-L invoca pe Dumnezeu în formulări interogative echivalente cu întrebarea deja reprodusă, mă întreb, empatic cu emițătorii cuvintelor născute din durere, am a aștepta vreun răspuns de la Titularul vocativului din interogația introductivă?
          Desigur, declarându-mă om de rând - și mai ales acum, la bătrânețe -, eu n-am nicio cale deschisă spre a deveni ateu. Asta înseamnă că, în loc de invocata întrebare, n-am să-mi spun nicidecum că, de vreme ce „Dumnezeu a murit”, ce noimă ar mai avea să întreb? Prin urmare, aș căuta cu năduf răspunsul la amintita întrebare: „De ce, Doamne?...”
          Desigur, m-aș lăsa „pe mâna” altor căutători de răspuns, căci mie mi-i confirmat doar meșteșugul de a pune întrebări, nu și acela de a găsi răspunsuri. Și iată „pe mâna” cui mă las.
          Întrebarea asta, dragă prietene, își va fi pus-o (de vreme ce a și găsit răspunsul la ea) și un muritor deloc „de rând”, pe care-l știu ca pe un înțelept al veacului său, dar considerat de unii un înțelept al veacurilor dinainte (prin vreun străbun al sau) și de după el (prin perenitatea operei sale). E știut că el și-a pus întrebarea pe când era încă în plină tinerețe, înainte de a fi numit, de pe la vârsta de cincizeci de ani, „un patriarh al culturii românești”.
          Și iată cum îmbină el fantasticul (căci raportul nostru cu Cerul nu-i chip să fie vreodată altfel), cu realitatea condiției noastre de muritori.
          Desigur, nici el, înțeleptul cel care „a impus o viziune românească asupra vieții” – da, de Mihail Sadoveanu e vorba – n-a primit, firește, răspunsul la întrebare în mod direct, ci prin intermediari: eul său vizionar, arhanghelul Mihail și părintele isihast Ieronim.
          Părintele Ieronim trebuia odată și-odată să știe a spune credincioșilor că „Întâmplările cele rele nu-s de tot oarbe, precum cred pământenii.” Pentru asta, Tatăl Ceresc l-a trimis pe Arhanghelul Său la sălașul pustnicului, ca să-i dovedească acestuia zicerea. L-a luat îngerul cu el prin lume și i-a arătat că nimic din ce-i va intermedia lui trimisul Domnului nu e fără noimă. 
          Și în zorii unei zile, drept mulțumire pentru buna găzduire de peste noapte,  îngerul i-a furat gazdei cupa aurită în care cei doi oaspeții au fost cinstiți cu vinul cel ales. Într-un alt început de zi, arhanghelul a dat foc casei unui om sărac, ce le fusese și el gazdă primitoare, după modestia condiției sale de nevoiaș. Și la împotrivirea și mirarea preacuviosului pustnic, îngerul nu avea decât un singur răspuns: ”Așa e voia Domnului!” A urmat apoi înecarea unui prunc în apele râului din preajmă, la care nelegiuire părintele Ieronim era gata să moară sugrumat de propriul strigăt de indignare și de opoziție asupra făptașului coborât din Ceruri.
          În sfârșit, Arhanghelul pune capăt suferinței și nedumeririi bietului martor, dând înțeles faptelor sale, după puterea de cuprindere a minții omenești. Cupa furată de la buna lor gazdă era "dăruită" cu vicleșug gospodarului de un vecin care îl pizmuia, spre a-l ucide cu otrava insinuată în spoiala de aur. Incendierea acelei case era condiția ca oropsitul soartei să poată descoperi o comoară îngropată sub coliba sa, iar înecarea copilului avea să împiedice creșterea unui fiu criminal, potențialul ucigaș al părinților săi.
          Și la acest rezumat (după „O poveste de sărbători”), însăilare vitregită sever de frumusețea detaliilor de filigran ieșite din condeiul Maestrului, mai am de adăugat, prietene răbdător ce-mi ești (sau îmi poți fi), că de mă vei socoti un inocent bătrân, încă subjugat de povești, n-am a mă supăra pe dumneata. Căci eu, în răspunsuri „verosimile”, „de laborator”, n-am a fi interesat, când e vorba de unele taine legate de… viață și de moarte.
Gheorghe Pârlea

TOt CERU-I... JOS

O mie de-ntrebări
pe scara Cerului cutează,
și-n timp ce ele tind în sus,
o mie, altele, sondează
adâncul meu de nepătruns –
cel bulgăre dospit de lut,
cu viul înnodat în mine
pe frânghia de la-nceput,
pe ductul cu suspine.

Și-aud un glas curgând prin vine,
nu pogorât din zări senine,
ci din adâncu-mi izvorât,
din Miezul cel zidit în taină
de palmele-Cuvânt:
“Coboară, fiule, coboară,
cu tot cu mia-ți de-ntrebări,
și-atenție la scară!
De ce urci întrebarea sus,
când Cartea e cu tine, jos,
și-n ea, orice răspuns
cu noimă, cu folos?!”

Și-n timp ce-mi coboram frământul,
din nou mă copleși Cuvântul:
“Coboară, fiule, coboară!
Tot Ceru-i jos, învăluie Pământul,
cum mitra – fătul, până a se naște,
e-un altfel de-a urca pe scară.
Coboară, fiule, coboară
și pregătește-te de Paște,
deci scapă de povară!”

Gheorghe Pârlea

SPOVEDANIE PE MALUL DREPT

Mă iartă, frate, de mai poţi!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi!

Mă iartă, frate, şi fii blând! –

Ţi-o cer spăşit şi suspinând!

Că fraţii tăi din nou sunt laşi

La Bucureşti, ca şi la Iaşi –

S-ascund nevrednic după fuste,

Clamând că eroismele-s vetuste...

Te ştiu întruna zbuciumat,

Drag frate, peste Prut uitat...

Te-aud săptămânal „La est de vest”

Rostind cuvinte de protest...

Te ştiu mereu visând în van

Că va mai face Neamul un Divan.

Te ştiu cu sârg pornit la drum,

Să ne uneşti într-un „Album”.

Ştiu rana de pe chipul tău,

Blând frate drag din Chişinău,

Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,

Lăsând să „Treacă alţii puntea...”

În stare să ne ierte tot,

Alt frate-al nostru, poliglot,

Nu oboseşte să ne spună:

„Şi totuşi, limba (cea) română...”

De tine, soră, ştiu că osteneşti

Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti

Şi aşteptând răsplata pe Pământ:

După tăcere, un frăţesc cuvânt.

*

Mă iartă soră, de ţi-e milă,

De neputinţa mea umilă!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi! 

                                      Gh. Pârlea  

Notă: Ghilimelele reproduc titluri de opere consacrate de cinci iluștri autori basarabeni, în ordinea citării: Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Ninela Caranfil  

SCRISOARE CĂTRE FRATELE BASARABEAN (ÎNDEMN LA UNIREA CEA NOUĂ)

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din R. D. Moldovenească (tragica noastră Basarabia) a hotărât Unirea cu România, spre a întregi vatra Neamului strămoșesc. Am fost invitat de prietenii basarabeni la Chișinău, să particip la Marea Adunare dedicată Centenarului. Cu regret, nu pot da curs invitației, dar contribui, după putință, cu obolul meu de suflet intermediat de stih:

 

CU... CAPUL ÎN NORI (autoPAMFLET)

Dacă, cumva, așa, tam nisam, 

e interesat vreun curios 

de aventura mea extraplanetară, 
de voiajul meu 
printre stele, 

nu mă căutați momentan: 

sunt plecat, se-nțelege, afară. 

Iar dacă vreo urgență 

încă vă dă ghes 

la o astfel de diligență, 

lăsați vorbă vecinului 

(la reședința mea terestră)  

musai când preferați: 

în zori, la amiază, 

ori pe înserat… 

Ba da, contează 

(lăsați ironia!), 

ca mai apoi să vă planific 
cronologic  

(cum, firește, e logic)  

audiența, ierarhia. 

Iar dacă cumva 

(prin absurd) se va-ntâmpla 

ceva ce aduce   

a o... lumească procedură, 

nu mai așteptați rezoluția – 

se va deduce că, 

fără nicio clemență, 

am intrat în starea incomodă
(per persoană fizică) 

de... insolvență. 

          Gheorghe Pârlea

E timpul mersului pe sârmă

De echilibru, 

nici vorbă fuse pân’ acum. 

Abia de azi o sârmă 

mi se-ntinde, 

să-mi fie încercare 

în restul meu drum – 

până ce ductul căii 

se va-nchide. 

Și calea asta strâmtă 

pe care o prezum 

mă va lasa flămând, 

fără merinde, 

căci drumului din spate 

eu nu i-am dat uium – 

și vameșul, 

capcane-mi va întinde. 

Dar de-aș avea prăjină, 

căderea mi-o asum 

și teama de-nălțime-o voi ascunde 

pân’ ce mă-nghite hăul – 

căci știu că nu-i altcum
și nici altunde, 

ci doar să calc 

pe sârma de secunde.

Gheorghe Pârlea