HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE (Din amintirile unui copil contemplativ)

   Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului. 

     Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul.            

Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira tare, întrebându-se cum a putut crește copacul acela – având scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac "... e o bortă mare-mare!” Știa desigur că rădăcinile copacilor sunt musai ascunse în țărnă. Așadar, se mira băiatul, frecându-și nedumerit ochii și rostind: "...unde-s rădăcinile, că sub tei îs putinile cu murături?" 

      Dar mirarea cea mai neostoită a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Ghiță Pârlea era legată de neomenia unui... om, a unui om anume. Cum a putut el, omul acela rău, să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, chiar de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai altfel spus – de lângă drum. 

     Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase mai întâi zămnicul – o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut – și apoi meșterise, deasupra lui, și șopronul cel menit să apere de intemperii, pe lângă pivniță, cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar fi putut interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Aceștia doar să ceară, că vor primi”, gândea bunicul. 

    În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului – acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” – pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-or da hoții, că or fi având treabă la drumu’ mare, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă.” Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea în contră mama. 

       Cugetul neîmpăcat al mamei se dovedi prevestitor pentru roadele cele otrăvite din inima omului. Omul fiind aici…hoțul. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”. „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut pozna asta!” Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește așa ceva de făcut chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba nicicând nu se cuvine să ne luăm după legea cea veche, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!” 

     Nu se știe precis dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era încredințată că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica, sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii. 

    Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta ogrăzii pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea cea în duh. 

Gheorghe Pârlea 

Foto: „Fiul pădurarului”, Nicolae Tonitza

OFIȚERUL DE SERVICII SECRETE ZAHARIA HUSĂRESCU, “SCUTUL BASARABIEI” ÎN PRIMUL DECENIU DE DUPĂ UNIRE

NOTĂ: Acest eseu e contextualizat filiației eroului basarabean cu satul Boureni, județul Iași, parte a unei monografii în lucru.

***

Satul legendar Boureni, loc legat, prin cronicar, de legenda „Descălecatului” moldav, e un spațiu atins de destinul dramatic al unor persoane cu notorietate, personalități cu biografii de interes larg.

Între aceste persoane care ating în biografiile lor satul Boureni se află și un celebru ofițer al serviciilor secrete românești, un profesionist al artei informațiilor, scos târziu din întunericul specific acestui ocult sector administrativ al statului. Numele lui e Zaharia Husărescu, fost șef al Siguranţei Generale din Basarabia în perioada interbelică. Timp de un deceniu (1920-1930) a fost „scutul Basarabiei” împotriva asalturilor subversive bolșevice, instrumentate de serviciile secrete sovietice asupra abia înfiripatului stat național România (Mare).

Zaharia Ion Husărescu s-a născut la 6 iulie 1876 în comuna Kitai, județul Ismail (Basarabia de Sud), dar s-a format în școlile din dreapta Prutului, fiindcă familia sa, spre a rămâne sub administrația autohtonă după tratatul de la San Stefano (1878), s-a mutat repede la Tulcea, la doi ani după nașterea fiului.

Zenovie, cum îl numeau apropiații, a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, dar, nu știm prin ce împrejurări, s-a dedicat activității polițienești, trecând prin toate treptele ierarhice ale acestui domeniu militarizat. A deservit poliția orașelor Galaţi, Râmnicu Vâlcea, Sinaia, Alexandria, Corabia, Sulina, Roşiori de Vede, Buzău.

Fiind vorbitor de limba rusă, în perioada Primului Război Mondial Zaharia Husărescu, cu gradul de colonel, a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului român pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi a condus Biroul de contrainformaţii, cu centre în Bârlad, Roman și Fălticeni. Activitatea acestui serviciu consta în descoperirea spionilor din spatele frontului şi a propagandiştilor comunişti din rândul armatei ruse care făceau agitaţie printre militari, spre a dezorganiza armata și a-i converti pe combatanți în participanți la revoluția bolșevică. Din ordinul lui Husărescu, sute de spioni, agitatori şi propagandişti au fost arestați și predați armatei fidele lui Scerbacev, mulți dintre ei fiind condamnaţi la moarte de autorităţile militare țariste.

La sfârșitul anului 1918 Serviciul secret condus de Husărescu trebuia să intermedieze oprirea hoardelor de militari ruși de pe front, care se îndreptau spre Iași, unde se afla conducerea statului român sub un iminent asediu al grupărilor subversive bolșevice. Un episod al acestei misiuni la care a colaborat colonelul Husărescu s-a desfășurat în preajma localităților Soci și Boureni. La informația serviciului secret din zona Roman-Fălticeni, armata română reuși să preîntâmpine un plan de joncțiune a unor frânturi ale armatei ruse cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud, din Bucovina. Operațiunea a fost preluată de Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat pe poziții la Miroslovești. Maiorul C. Butnaru, comandantul Batalionului, urmat de un grup de camarazi, a încercat să parlamenteze/ negocieze dezarmarea rebelilor și predarea lor armatei generalului Scerbacev. Rebelii l-au împușcat (cu trei gloanțe) pe maiorul C. Butnaru, urmând o luptă crâncenă la baionete. Conflictul s-a amplificat, angajând infanteria și artileria combatanților timp de câteva zile. Rușii capturați au fost dezarmați și puși sub pază la Boureni, fiind apoi predați reprezentanților armatei țariste. Militarii rebelii s-au retras spre Cristești și Drăgușeni.

Probabil, în această perioada a războiului, colonelul Husărescu a cunoscut-o pe Elena Safta, fiica unui boiernaș din Fălticeni, cu care s-a căsătorit, mariaj din care a rezultat un copil, Constantin (Dinu). Cele cincizeci de hectare de teren arabil, de zestre, ale soției aveau să fie donate mai târziu, în împrejurări care vor fi explicate mai jos, Schitului Boureni.

După Unirea din 1918, Zaharia Husărescu a contribuit la organizarea poliției în Basarabia, abia alipita provincie a României Mari, în cadrul Prefecturii Poliției din Chișinău, a Subinspectoratului General al Siguranței din Basarabia (subunitate a Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului Român). Prefectul de poliție, respectiv inspectorul general de poliție Zaharia Husărescu a contribuit cu înalt profesionalism și succese pe măsură la combaterea acțiunilor subversive anitiromânești din Basarabia între anii 1920-1930.

Ieșit la pensie, a fost cooptat în cercul specialiștilor în misiuni siguranță desemnați să asigure protecția personală a demnitarilor vremii, fiind un apropiat al prim-ministrului Ionel Brătianu și al viitorului șef de Guvern, Gheorghe Tătărăscu (pe atunci secretar de stat în Ministerul de Interne). A îndeplinit asemenea misiuni de securitate personală și pentru demnitari străini.

A fost distins cu Ordinul Coroana României cu spade, în grad de Cavaler, Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. A devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, Ofiţer al Academiei Franceze, a fost decorat cu Leul Alb în grad de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul Alb în grad de Ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în grad de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a, şi Sf. Ana, clasa a II-a în grad de Comandor (decoraţii ruse, obținute probabil pentru misiunile sale din Primul Război Mondial).

În 1941, locotenentul de artilerie Constantin (Dinu) Husărescu, fiul înaltului ofițer, cade eroic pe Frontul de Est. Pierdererea unicului fiu determină părinților o durere sfâșietoare. Spre alinare, Zaharia Husărescu propune starețului Schitului Boureni o biserica nouă, de zid, finanțată de familia sa. O dedică memoriei fiului său, solicitând ca hramul bisericii să fie Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Instalarea regimului comunist, ca urmare a deznodământului celui de-al Doilea Război Mondial, a dat destinului lui Zaharia Husărescu o turnură dramatică. Familia fruntașului serviciului de Intelligence se aștepta ca NKVD-ul sovietic să răzbune prodigioasa sa activitate din Basarabia împotriva misiunilor subversive ale acestui temut serviciu secret. Însuși „vânătorul de spioni bolșevici”, recte Z. Husărescu, afirmă că din miile de uneltitori asupra statului român deferiți, prin serviciile sale, justiției românești, circa 4000 au fost condamnați la moarte sau la închisoare. Temerea sa căpătă răspuns. Sub acuzația formală de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti” și „spionaj împotriva URSS”, a fost arestat în 1949, judecat și răsjudecat până în 1955, când a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Înainte de a fi arestat, Zaharia Husărescu reuși să preîntâmpine unele consecințe asupra situației soției sale, care avea să împărtășească, pauperic, soarta soțului său. Husărescu făcu o înțelegere cu starețul Schitului Boureni, ieromonahul Bartolomeu Bodoașcă, prin care donă cele cincizeci de hectare de teren arabil deținute de familia sa Schitului, în schimbul asigurării aprovizionării soției, la București, cu produse alimentare de subzistență. Nu știm exact cum a ajuns să aibă familia sa respectivul teren în apropierea Schitului (în Vatra Pașcani). E de presupus că va fi făcând un schimb cu boierul Dimitrie Mihail Sturza, moșier al locului și prieten cu Husărescu. Cert e că dintr-un articol al revistei "Natura" (nr. 10/ 1931), semnat de profesorul V. Ciurea din Falticeni, rezultă că în 1931 Husărescu avea terenul în preajma Schitului.

Zaharia Husărescu a fost arestat în 1949, iar clauza amintită a fost pusă în fapt, un timp, de către starețul Vartolomeu, prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, în strada Lahovary, unde locuia Elena Husărescu, soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donarea moșiei de 50 ha Schitului și clauza aferentă se menționează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia, și în informarea aflată în arhiva Direcției a VII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătura colonelului de securitate V. Dinescu.

La arestare, Husărescu avea peste 70 de ani și a fost purtat prin închisorile comuniste de la Târgușor, Jilava, Făgăraș. Și-a găsit sfârșitul la 83 de ani (9 februarie 1959) în închisoarea de condiție medievală de la Făgăraș. Deși bătrân și bolnav, rezistase 13 din cei 15 ani de detenție la care a fost condamnat. Starețul Schitului de la Boureni a suportat și el, consecințele colaborării cu șeful spionilor din Basarabia, sfârșind în închisoarea de la Văcărești, după 5 ani de detenție, din cei 10 de condamnare.

________________

Surse:

-Pavel MORARU, Revista AXA

-V. Ciurea, Revista Natura, Nr. 10, 15 decembrie 1931

-Octavian Țîcu, Comunismul în oglindă.Tentative de comunizare a Basarabiei până la 28 iunie 1940 (IV): Organizarea acțiunii subversive sovietice

-Nicolae Balint, Anii 50. Cazul Zaharia Husărescu, fost inspector general al Siguranței din Basarabia

-Gheorghe Pârlea, "Satul Soci - La răscrucea orizontalei cu verticala", Ed. Tehnopress, Iași, 2018

UN GÂND CONEX UNUI DAR SPIRITUAL PRIMIT DE CRĂCIUN

De Sărbătoarea Nașterii Domnului care a premers anului în care abia am intrat, am primit în dar o carte. De data aceasta, o carte cu tematică religioasă („Învățătura de credință ortodoxă” *), oferită prin intermediar. Intermedierea a efectuat-o părintele paroh al Bisericii din Miroslovești la care fac închinare ca membru al obștii creștin-ortodoxe. Când am primit cartea, m-am gândit spontan la un privilegiu acordat mie de către părintele Liviu Siminciuc, generozitate pe care preacucernicia sa mi-a mai arătat-o și în alte împrejurări (de exemplu, Psaltirea, oferită la începutul Postului Paștelui, etc). Acum, conform tradiției, părintele Liviu mi-a binecuvântat casa, la rândul satului, prin vestirea Nașterii Domnului, prilej și pentru darul la care fac aici referire.

Contrariat de excesul său de generozitate (mă refer la cartea dăruită), am primit ca reacție de la părintele nostru următoarea explicație: „Nu e darul meu expres, e darul Mitropolitului nostru, oferit prin mâna preotului-paroh”. Și părintele a mai adăugat că va trebui să repete această misiune de vreo trei sute de ori, în echivalență cu numărul exemplarelor primite.

Așadar, reflectez eu după o cercetare sumară a cărții, iată o întâmpinare binevenită la zbuciumul creștinului zilelor noastre în a-și limpezi pâcla care stăruie – evident, mai densă acum – în mintea și sufletul acestuia. Însăși motivarea reeditării unui asemenea îndreptar necesar creștinului prezentului e formulată explicit în acest sens în cuvântul introductiv al Părintelui Mitropolit Teofan: „În acest carusel al schimbărilor cotidiene [economice, politice, militare,culturale, sufletești – menționate anterior citatului de către Înaltpreasfinția Sa în carte], oamenii, cel puțin o parte dintre ei, caută poli de stabilitate, elemente de continuitate, coloane de neclătinat într-o realitate guvernată de haos, derută și confuzie”.

Cartea, o reeditare (a apărut într-o altă perioadă de restriște, cea a anilor ’50-’60) este un excelent manual, adică un instrument cu o puternică valoare didactică. E un îndreptar accesibil celui mai simplu creștin, și totodată necesar creștinului cultivat care, de regulă, caută răspunsuri în locuri înțelenite, mult prea sofisticate, întârziindu-și astfel mersul pe calea cea dreaptă.

Strategia pedagogică a autorilor cărții e bazată pe metoda chestionarului. E invocată întrebarea (cu o intuiție demnă de ideea că arta formulării întrebărilor e cheia obținerii răspunsurilor juste), apoi urmând dezvoltarea răspunsului, cu o evidentă claritate sintetică.

Volumul cuprinde o tematică întinsă, atotcuprinzătoare în privința câmpului cunoașterii creștine, evident în spiritul ortodoxiei. Conține 254 de întrebări, cu răspunsurile aferente, întrebări și răspunsuri grupate pe 7 teme (cu 50 de subteme) distribuite pe patru părți ale lucrării, inclusiv introducerea.

Găsim așadar în paginile volumului numit Adevărul întru Hristos al Bisericii noastre, spre „a trăi autentic în acest duh”, și nu „în vârtejul confuziei din jur”, cum explicit ne atenționează același Părinte Mitropolit al nostru.

Ca simplu creștin, îmi exprim aici bucuria de a avea un asemenea îndreptar la îndemână și, implicit, recunoștința față de Dăruitor (care, desigur, îl însumează și pe intermediarul acestui dar spiritual).

Gheorghe Pârlea

_____________

*Învățătura de credință ortodoxă, Ed. Doxologia, Mitropolia Moldovei și Bucovinei

Apel de necesitate către enoriașii Parohiei "Sf. Treime" din Miroslovești (județul Iași), către fiii și nepoții desprinși cu traiul de baștina înaintașilor mirosloveșteni, către binevoitorii fără filiații cu obștea în cauză

Biserica rugătoare a satului Miroslovești (județul Iași) are lăcașul, care dăinuie de un veac, în masivă renovare începând din vara anului 2017. Ne aflăm acum, asupra iernii, în etapa acoperirii cu tablă de cupru a noii șarpante a Bisericii. 

Urmare, între altele, a scăderii puterii economice a enoriașilor parohiei, donatori de bază în această costisitoare întreprindere, și a creșterii prețurilor materialelor de construcție, suntem amenințați de întreruperea lucrărilor, implicit de efectele neprietenoase ale iernii asupra părții de acoperiș pentru care nu mai avem tablă - un necesar de circa 300kg - și nici resurse financiare, respectiv un necesar de circa 30 000 lei. 

Cele mai sus relevate ne determină să vă adresăm, cu speranță, acest apel la a empatiza și solidariza cu noi, cei implicați în cele cerute de buna desfășurare a lucrărilor, spre a obține sprijin în urgentarea finalizării lucrărilor la acoperișul lăcașului Bisericii. 

În contextul apelului nostru, ne punem nădejdea și în posibilitatea unor eventuali donatori de a decide redirecționarea unui anume procent (consacrat de lege) din impozitul pe venit, către instituția noastră de cult. 

Contul Parohiei „Sf Treime” Miroslovești: Banca Transilvania, Agenția Pașcani, Cod IBAN: RO71BTRLRONCRT0P39850801 

Cu mulțumiri adânci, 

în numele Consiliului parohial, 

Gheorghe Pârlea și Ioan Gospodaru 

(Cu acordul preacucernicului părinte-paroh Liviu Siminciuc)

MICUL MEU JURASSIC PARK

…Deodată mi se deschide privirii un teren a cărui geometrie e mărginită de laturile unui dreptunghi – zgârcit, ca arie. Un grohotiș cu pietre calcaroase, de un crem spre alb, îi pavoazează suprafața. În mijlocul acestui spațiu ciudat tronează un conglomerat care surclasează cu mult dimensiunile celorlalte pietre. Are mărimea și forma trunchiului unei vite mari.

Mă mir de ineditul priveliștii, când, și mai surprins, observ că, în răstimpuri scurte, megabolovanul se mișcă spasmodic pe loc, ca și cum în lăuntrul lui s-ar afla o ființă vie și, numaidecât, mare și puternică. Mă cuprinde panica, căci pare a-mi fi dat să fiu martor la un fenomen ce mă trimite hăt înapoi, în timp, spre Jurasic și Cretasic.

Încetul cu încetul, în balansarea sa, ovalul calcaros își leapădă din epiderma lui groasă și neregulată, în sunetul caracteristic pietrelor, solzi de diferite dimensiuni. Bucățile de piatră se rostogolesc spre picioarele mele. Pe ici-colo, în corpul bolovanului apar perforații. Prin ele văd – împietrit de ciudățenia fenomenului – ființa care viețuia în oul uriaș de piatră, rostogolit cine știe de unde, căci munții sunt departe de centrul de interes al peisajului.

Acum sunt edificat că-s martor la ceva istoric, absolut fenomenal pentru paleontologie. Și mă preocupă serios că nu e de față un specialist. În această idee, precipitat, am tentația să sun la 112 spre a semnala minunea și nevoia de a se trimite la fața locului reprezentanții științei. Dar pentru asta, ar trebui să mă deplasez la un telefon, ceea ce înseamnă că voi pierde momentul culminant al acestei întâmplări miraculoase. Renunț.

Frica și curiozitatea creează câmp de lupta în ființa mea. Învinge curiozitatea, stare care mă transformă într-un receptor profund motivat.

Curând, carcasa ființei preistorice se transformă într-un oval cu alveole dezordonate, rezultate din zbaterile evadării. Monstrul își forțează eclozarea și bucățile de piatră desprinse acutizează zgomotul. Un trosnet final e însoțit de crăparea latitudinală a carcasei și divizarea ei în două emisfere. Sunt jumătăți ale ceea ce mai rămăsese din oul uriaș în care a sălășluit – de când oare? mă întreb – ființa nemaivăzută nici măcar în ilustrații. Văzusem arătări zoologice neverosimile în secvențe din filmele celebrului Steven Spielberg, dar niciuna nu semănă cu aceasta. Nu seamănă lighioana mea întocmai nici cu primele viețuitoare ale Terrei, așa cum le știu eu din cărți.

Ciudat lucru, că frica îmi scade aproape de tot, iar curiozitatea mi se urcă la cota maximă. Îmi reprim tentația de a face pași înapoi și îmi pun senzorii analizatorilor la treabă.

Ființa scăpată din strânsoarea oului de piatră scoate un sunet slab ce aduce a scâncet de copil. Ca orice ființă abia născută, se află acum – îmi zic – într-o stare de surprindere față de noutatea mediului care i se relevă. Are poziția „în șezut” și își curăță pielea neagră, acoperită cu un puf înțesat cu pietriș mărunt din carcasa prenatală. Și mă privește, fără intenție agresivă, cu ochii rotunzi, negri, fixați în locul firesc al unui cap ce aduce cu al unui liliac uriaș. Restul corpului îmi dezvăluie un patruped cu degete de pasăre și cu coadă de reptilă.

Dau să fac un pas mai aproape de ființa preistorică, dar rămân cu piciorul în aer, descriind arcul pășirii doar pe jumătate. Aud confuz o comandă severă:

- Gata cu somnul, bărbate!...

Și vocea începe să capete oarece claritate:

- Grăbește-te de te îmbracă și mergi de dă drumu’ găinilor, că iar își scapă ouăle în murdărie! Auzi ce larmă e în coteț!… Mereu întârzii să le deschizi ușa. Sau vrei să schimbăm rolurile? Îmi convine… Numai că bucătăria, îndată ar căpăta duh, ca să se mire tare de ce i se întâmplă.

Buimăcit, încă pendulez între ciudatul vis de peste noapte și realitatea în care încearcă să mă readucă glasul celei ce, încă din... preistorie, îmi tulbură dulcele somn al dimineții. Ei, nu chiar din preistorie… Dar jumătate de veac e… puțin?

POST-SCRIPTUM: Evocarea, nu are nicio abatere de la coerența visului. Arar mi se întâmplă să rețin cu atâta fluență un vis. Specialiștii cred că dintr-un vis elaborat se rețin circa zece la sută. Am avut acest vis spre dimineață, în ultima oră de somn, după ce, trezit de o durere abdominală, ușor spasmatică, am adormit la loc. Creierul va fi găsit în asta un suport pe care și-a construit povestea în somn. Voi vedea dacă visul anticipează ceva la lumina zilei.

Gheorghe Pârlea

FOTO: Oul uriaș din piatră (așa-zis „orfic”, "cosmic"), descoperit în Portugalia și datat cu vârsta de 7000 de ani (ar avea filiație doar cu imaginea mentală a bolovanului din vis, nu și cu perioada animalelor Jurasikului.)

Copiii lui Mihail Sadoveanu (sau Părintele aflat între darurile și poverile părintești)

 

De când e lumea și nucleul ei social născut din asocierea bărbat-femeie, copiii au contribuit în mod determinant la cristalizarea conceptului de „familie”. Nașterea copiilor e însăși rațiunea existenței umane. Dar mai  presus de determinativul „copil” în cristalizarea numitului concept, copiii sunt bucuria supremă care desăvârșește starea de familist.

Faptul că Mihail Sadoveanu a avut unsprezece copii e privit în vremurile noastre postmoderne cu o ușoară mirare, însoțită de o subtilă mină ironică. Chiar unsprezece într-un singur mariaj?! Și asta, într-o familie de mic burghez?! Că în mediul țărănesc și în mahalalele orașelor, casele pline de copii nu miră pe nimeni.

Nu cunoaștem raționamentul familiei Sadoveanu legat de ceea ce în vocabularul de azi s-ar numi planning familial, dar n-avem multe încercări în a-l deduce (raționamentul, desigur). Cel mai aproape de concluzia la care aspirăm ar fi faptul că mama copiilor, coana Catincuța, i-a dorit și că eventuala opoziție a conului Mihail n-ar fi avut spor decât dacă el, soțul, ar fi recurs la o decizie ce îl privea exclusiv.

Pe seama „casei pline” a lui Sadoveanu, oamenii cei cu imaginație negativă au colportat fel de fel de vorbe: că cei unsprezece copii erau cu ceva în plus la număr, chiar până la 14-15, că prozatorul mai călca și pe-alături. Și aici se invocă până la plictiseală un singur caz, cel al Nataliei Negru, o prietenă de familie și o uceniță în ale scrisului ce lua lecții de literatutră la domiciliul maestrului. Cică ea a cauzat mentorului său un pumn în nas de la suspicioasa lui soție și un răspuns hâtru („M-am pălit la bărbierit, Prostirițo.”), dat de victimă inocentei sale copile (Profirița) la întrebarea „Ce ai pățit la nas, tăticuțule?”

Cu sau fără vorbe șoptite malițios, Mihail Sadoveanu, prolificul și talentatul prozator român, „un accident măreț al peisajului” literar românesc (ca și celălalt Mihai, poetul), a avut o familie mare, respectabilă, care i-a situat pe genitorii celor unsprezece copii între părinții cu experiențe extreme, adică aflați mereu pe parcursul vieții familiale între darurile și poverile  părintești. Darurile ar fi identificabile în bucuria apariției pe lume a copiilor, în împlinirile lor școlare și socio-culturale, în bine închegatele lor relații de familie. Iar poverile lor, ale părințlor celor unsprezece copii, sunt dintre cele care ating, din păcate, dramaticul, tragicul, mai ales pentru tatăl lor. Zic mai ales pentru tatăl lor, căci el a trebuit să înfrunte de mai multe ori, de patru (dacă nu cumva de cinci) ori, copleșitoarea durere a pierderii propriului copil.

„Foc de artificii”, cartea Profirei Sadoveanu, al treilea născut al familiei, îmi completează unele informații pe care le aveam despre copiii prozatorului, motiv, acum, pentru o nouă temă contextualizată terapiei mele profilactice, care, am mai spus-o, mi-i pavăză împotriva factorilor perturbatori ai bătrâneții, cei care țin de minte. Nu prezint aici un studiu propriu-zis, care să impună rigoarea bibliografică, ci un eseu asupra căruia îmi asum răspunderea expunerii publice.

***

Așadar, iată ce putem afla, în varianta care m-a avut ca modest căutător, despre copiii lui Mihail Sadoveanu. Nu foarte multe lucruri și, mai ales, disproporționat, căci despre unii copii ai familiei, Profira nu dă detalii, considerând că aceștia, deși "au zburdat și ei la Copou, nu au avut propriu-zis rol". Și nici în alte surse n-am găsit informații consistente.

L-a vârsta de 22 de ani a tatălui și 23 a mamei, adică la un an după căsătorie, se năștea la Fălticeni primul copil al familiei, Lia (Despina-Iulia). Despre ea, sora cu 4 ani mai mică, Profirița, povestește că s-a făcut deosebit de frumoasă, că a fost foarte curtată. A făcut studii universitare, a tradus din alte limbi și cânta cu mult talent la pian, având preferințe pentru sonatele lui Beethoven, "Patetica" lui Ceaikovski etc. Musafirilor tatălui său le cânta un vals sau un preludiu din Chopin. A lucrat la Radiodifuziunea Română și a fost căsătorită cu scriitorul Emanoil Manoliu. A trăit până la vârstă de 82 de ani. 

Dimitrie (Miti) e al doilea copil, născut în 1905. Tatăl avusese un frate cu acest nume care a murit la vârsta de cinci ani și despre care scriitorul avea credința că dacă ar fi trăit, el ar fi fost geniul familiei. De copil, Miti, primul băiat al scriitorului, era dificil, timid, retras, fire greu de descifrat de tatăl său. Mai târziu deveni blând, modest, frumos ca un Apolo al lui Phidias, Uneori izbucnea impulsiv, mai ales atunci când, printr-o anonimă, află că iubita lui mai avusese experiențe ca aceea pe care o împărtășea cu el. Criza îl aduse în pragul sinuciderii. Salvat cu greu de cumnatul și prietenul său Costăchel, soțul Profirei, se năpusti cu furie asupra salvatorului. Era un bun șahist, cel mai bun și plăcut partener al tatălui său în înfruntările lor aproape zilnice. Cânta la chitară piese personale, moderne, nepuse vreodată pe note. Împărțea această pasiune cu pictura și creațiile tehnice în metal. S-a înscris la Facultatea de fizică-chimie, abandonând spre a urma Arte plastice. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici, ajungând să aibă expoziții la Paris. Fiindcă nu urma linia ideologică a vremii, a fost exclus din Uniune (Iată, n-a contat cine îi este părinte). Încă de tânăr se îmbolnăvise de tuberculoză, boală care îl vulnerabiliză pentru tot restul vieții. Moare la vârsta de 50 de ani de un cancer pancreatic, cu șase ani înaintea decesului tatălui său. 

În 1906 se născu fata care avea să moștenească în mare măsură talentul tatălui său. Scriitorul îi dă prenumele pe care l-a purtat iubita lui mamă, Profira. Profiriței îi datorăm cunoașterea vieții patriarhale a cinului familial Sadoveanu, dincolo de ceea ce răzbate direct de la scriitor. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Iași și a devenit cel mai apropiat și avizat colaborator al tatălui său. Ea era mereu primul lector al operelor maestrului. Deși scriitoare cu operă serioasă, comparată de George Călinescu cu Ionel Teodoreanu, și a tradus din Cehov, Ostrovski și Balzac, i-a fost estompată personalitatea de umbra ilustrului său tată. A făcut nuntă la Zorleni (Vaslui), pierzându-și soțul într-un accident, la bătrânețe. A murit la vârstă de 92 de ani într-un apartament degradat din Berceni și în sărăcie, ajunsă în această situație după hărțuirile postdecembriste ale afaceriștilor imobiliari. Clădirea din str. Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu lucrurile de valoare muzeistică ale marelui prozator, în care Profira și un cumnat al ei erau chiriași, s-a mistuit într-un incendiu provocat de copiii străzii.

Teodora (Didica) este al patrulea născut al familiei. La 13 ani, când semăna a băiețaș, a intrat în conflict cu învățătorul, idolul ei, fiindcă a fost contrazisă de acesta în public cu privire la rezultatul pe care l-a dat la înmulțirea nouă ori opt. Ea zicea 74, iar învățătorul, musai 72. S-au contrazis până ce dascălul a trimis-o acasă, de vreme ce el nu mai avea rol în fața elevei lui preferate. Didica a trântit ușa clasei și, întrând pe furiș acasă, a stat o zi ascunsă într-un dulap. Găsită cu greu de mama Catincuța, suspectată de Profirița că ar avea pe cel de-al optulea simt (vedea prin ziduri, paravane, la distantă), Didica a făcut apoi grevă școlară o iarnă întreagă, până a venit învățătorul cu steag alb de împăcare. S-a făcut o domnișoară frumoasă „ca o circaziană”, a învățat pianul și s-a apucat și ea, târziu, de literatură. 

În 1910, anul când sriitorul era numit director la Teatrul Național din Iași, găsesc informația că i s-a născut fiul Bogdan. Dar cu doi ani mai încolo e menționată nașterea gemenilor Bogdan și Ecaterina (Tincuța). În lipsa unor informații, ar trebui să ne întrebăm dacă părinții le vor fi dat același nume celor doi băieti născuți consecutiv. În „Foc de artificii”, Profira Sadoveanu face o referire la cei "doi Bogdănei prăpădiți", pentru a justifica dragostea în exces a tatălui său, transferată ca o refulare lui Mihuț, ultimul născut, și inserează o fotografie cu gemenii Bogdan (Cuculeț) și Ecaterina (Tincuța) pe la vârsta de 5-6 ani. Profira amintește și vârsta la care au murit cei doi copii cu numele Bogdan, unul la un an și jumătate, iar celălalt la șapte ani. În Cimitirul Mănăstirii Podgoria din Iași (în Grădina Botanică din Copou) este un mormânt cu inscripția (pe soclul crucii) „Bogdan M. Sadoveanu (1912- 1920)” și cu precizarea făcută pe site-ul Mănăstirii că acesta este fiul scriitorului Mihail Sadoveanu. De reținut e că părinții copiilor Sadoveanu, groaznică suferință, l-au pierdut în floarea vârstei și pe cel de-al doilea Bogdan. Despre Tincuța, geamăna lui Bogdan, Profira ne povestește de o poznă a ei pe când avea vreo doi-trei ani. A intrat în camera tatălui său, s-a urcat apoi pe birou și, cu un creion, a mâzgălit (pagină cu pagină) manuscrisul cărții aflate în lucru. Curios lucru, pentru cei din familie, că tatăl n-o pedepsi, ceea ce de regulă se întâmpla, dar numai pentru "...necuviință, neascultare și obrăznicie", ne transmite Profira. Probabil inocența a absolvit-o pe micuță de pedeapsă. Cert e, ne spune Profira, tatăl s-a arătat amuzat de întâmplare, dar mai ales preocupat în sine de recuperarea substanței filelor agresate.

Despre copiii care urmează, aflăm că în 1916 s-a născut Mircea, pasionat de sport. A fost campion municipal la patinaj artistic, tenisman, bine legat trupește, frumos, sobru, foarte preocupat de întreținerea corpului, căci bea câte patru litri de lapte zilnic. Când Profira ne-a furnizat informațiile, Mircea avea 70 de ani și arăta încă foarte bine.

În 1916 s-a născut a patra fiică a lui Mihail Sadoveanu, Livia- Lucia care a trăit doar 41 de ani, silindu-și tatăl (care avea 77 de ani) să suporte o altă sfâșietoare durere de părinte.

În 1917 s-a născut Ligia-Mărioara, caracter puternic, despre care Profira spunea că nu o văzuse vreodată plângând. A devenit profesoară de limbă și literatură română. Afectată profund de moartea eroică a mezinului familiei, în toamna anului 1944, cere transferul la o scoală din Alba Iulia, spre a fi aproape de mormântul fratelui său aflat în Cimitirul Eroilor din renumitului oraș transilvan.

Cel de-al unsprezecelea copil al lui Sadoveanu, Paul-Mihu s-a născut în 1920. A fost înconjurat cu mare căldură, ca mezin, de toți ai casei. În timpul războiului urma Facultatea de Drept din București. După doi ani de cursuri este încorporat și trimis la Școala de ofițeri de rezervă din Câmpulung-Muscel, ceea ce însemna pregătirea lui pentru front. În acest timp avea la o editură din București primul său roman, „Ca floarea câmpului”, dedicat vărului și prietenului său mai mare Alexandru Dragănescu (fiul mătușii Clemansa de la Galați, sora maestrului), mort într-un accident de automobil. Într-o permisie aranjată merge la București să se intereseze de carte și constată intrigat că nu sunt pregătite nici măcar șpalturile cărții. Își vede iubita și parțial familia, manifestându-se ca și cum ar urma să suporte o lovitură de destin. Tânărul sublocotenent pleacă pe frontul antifascist, opunându-se tatălui său, care îl  voia la partea sedentară a Armatei. În preajma orașului Turda, pe când conducea plutonul într-o misiune de luptă, un glonț îi străpunse abdomenul. Tatăl său află de jertfa fiului printr-o telegramă oficială. Se închide într-o cameră și nu iese de acolo timp de trei zile. La ieșirea din această autoizolare în suferință a fost auzit rostind: „Ardealul merită această jertfă!”

După șapte luni de durere înăbușită pricinuită de moartea eroică a copilului său, la sfârșitul războiului, Mihail Sadoveanu scria într-un articol: „…Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii [cei șapte ani cuprind războiul și anii premergători, în care legionarii i-au ars cărțile și l-au amenințat cu soarta lui Nicolae Iorga - nota mea].Am ars ca un oleu al mâhnirii, m'am încununat cu albe vegheri. Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marii eliberări și a marii reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda.”

Așadar, Mihail Sadoveanu avea să poarte greaua povară a părintelui care-și înmormântează copiii, o inversare tragică a rolurilor în viața familială. Coana Ecaterina, mama lor se stinsese la vârsta de 63 de ani, în 1942, deci înaintea ultimilor trei copii decedați. Tatăl n-a putut împărtăși cu mama lor durerea. Poate și din pricina asta îl știm pe „Ceahlăul prozei românești” ca pe un… Sfinx încruntat, un taciturn.

Gheorghe Pârlea

Foto: Tatăl și doi dintre fiii săi - Mircea, în stânga pivitorului, și Paul-Mihu, eroul de la Turda

 

ȘARPELE DE SUB CASĂ (Din memoria satului)

Șarpele, animalul acela atât de mobil și viclean în pornirile lui carnivore, e cea mai respinsă vietate de către omul cel înșelat de nesuferita târâtoare încă de la începuturile edenice ale speciei umane. Vorba ceea „De te mușcă șarpele, te temi și de râmă.”Vietăți fără capacitatea de a-și produce propria căldură corporală, șerpii o caută cu fervoare la soare, pe pietre, pe corpurile absorbante de căldură. Din acest motiv, șarpele e interesat și de corpul uman.

Șerpii din țara noastră nu sunt veninoși, cu excepția viperei. Cu secole în urmă trăia însă în bătrânii munți ai Dobrogei și o rudă a șarpelui boa, un șarpe constrictiv de vreo cinci metri, care sufoca în strânsoare prada cu spiralele corpului său. Șerpii răspândiți la noi sunt numiți în popor „șerpi de casă”. Se zice că fiecare casă are un șarpe sub dușumele, „duhul cel rău, ispita” (după alte surse, "duhul bun”). Căldura habitatului uman îi priește și nesuferitei târâtoare.

Unuia dintre vecinii mei, un arhivar al istoriei orale la baștină, i-a povestit un gospodar că, într-o vreme, în una din încăperile casei sale, chiar în cea în care își făcea odihna de noapte cu nevastă-sa, dușumeaua casei parcă avea viață: scotea un sâsâit, un fâșâit și un miros de răsuflare străină omului. Auzise și el vorba cu duhul de sub casă și se puse pe gânduri. Chemă preotul, de făcu slujbe, babe pricepute la a rosti descântece, dar foloasele nu se arătară. De scos dușumeaua nu era lucru de șagă, mai ales când o știi bătută acolo pentru cât va viețui acaretul cel care ți-i adăpost pe viață. Dar n-avu încotro și săvârși și isprava asta.

Așa era: se cuibărise acolo o familie străină de neamul omului. Și gospodarul avu atunci de gândit dacă nu cumva întâmplarea aceasta ar da de înțeles că șarpele s-a împăcat până la urmă cu omul, după ce strămoșul fiarei l-a pus rău cu Dumnezeu. Nu se lăsă însă înșelat de așa gând pașnic, căci și-aduse repede aminte că… ”din ouăle de şarpe, nu ies pui de găină”. Și gospodarul cel abuzat în intimitatea lui omenească scoase cum-necum din culcuș, spre a o stârpi, familia cea numeroasă de târâtoare, sălășluită sub casa lui cine știe de când.

Stăpâna casei, mamă de copii mici, se opuse bărbatului pornit să ucidă ciotca de șerpi și șerpișori, dar femeia nu găsi înțelegere la cel care dăduse deja osânda. Așa că în omul nostru nu s-a stins dorința răzbunării pe neamul jivinei care i-a înșelat protopărintele, înșelăciune pe seama căreia el, stră-strănepotul adamic, doar prin sisifice cazne pământești mai poate râvni la Grădina Raiului.
Gheorghe Pârlea